Strigătul

Vântul dansa pe ritmuri sălbatice. Iarba se ondula sub greutatea paşilor viscolului. Iar cerul orbise deja. O linişte ucigătoare îmbrăţişase demult câmpia netedă. Exact în mijloc, un trup ca de piatră se pierdea cu privirea în zare. Trupul contorsionat de durere degaja un miros putred de la rănile veştejite. Sufletu-i era încărcat de zbucium. Cu fiecare secundă ce trecea agonia îl mânca pe dinăuntru spre exterior. Iar ochii adânciţi în orbite vedeau paşii deznădejdii. Odată gura a început să i se mişte uşor. Faţa-i era crispată ca niciodată. Vedeam cum ochii fac semne. Nasul i se strâmba. Mii de cute apăruseră pe frunte. Îl durea ca de moarte. Dar nu se lăsa. Gura o tot mişca. După conturul buzelor am realizat că forma propoziţii. Dar eu nu auzeam nimic. Eram departe de el. Şi nici nu puteam să înţeleg. Vedeam cum se chinuie. Totul era tulburător la el. Din nou gura a început să i se mişte. De data aceasta am înţepenit. Vorbele lui au căpătat glas. Unul sfâşietor. Un bubuit mi-a ajuns până la urechi, iar mintea mi-a ciocnit-o. Era atât de grotesc. Acea voce... mai bine zis, acel tunet, care te paraliza, te făcea să te pierzi în neant, s-a ridicat până la cerul tuciuriu. Părea că întreg locul era plin, cucerit de acel... acel strigăt disperat.

,,Cei răi vor plăti!"