duminică, 25 septembrie 2011

Bianca Petcu

Bianca Petcu

autor: Andreea Andrei

Ella Enescu

Ela Enescu


autor: Ella Enescu

Maria Fărâmă

Maria Farama

autor: Ella Enescu

Doru Emanuel

Doru Emanuel

autor: Andreea Andrei

Oana Ojică

Oana Ojica

autor: Andreea Andrei

Iuliana Smaranda

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Ioana Neamţu

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Roxana Lisandru

Roxana Lisandru

autor: Andreea Andrei

Ema Rotaru

Photobucket


- autor Andreea Andrei

Diana Frumosu

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Oana Cristina Bănuţă

Photobucket


autor: Andreea Andrei

luni, 5 septembrie 2011

Nihilism

E plin de notorietate. Noi suntem plini de noi înşine.

Unii ar spune că lumea este divizată, dar sub acelaşi cer, lumea e o singură bucată compusă din părţi, părticele şi cusută cu petece în non-culori. Ceea ce oamenii numesc „stimă”, realitatea o traduce prin „ipocrizie”. Există vorbe, discuţii, proverbe, dar mai presus – sentimente. De ce suntem creaţi să nu ne putem bucura cu adevărat decât pentru noi? Suntem înconjuraţi de chipuri şi aparent, iubire. În esenţă suntem exact cum ne-am născut – singuri şi plini de întrebări. Nimeni nu vede dincolo de limitele noastre, dar puţini se întreabă unde sunt ele de fapt. E plin de nihilism şi de situaţii complicate. Fiecare minte devine lume pentru univers, fiecare univers devine spaţiu pentru minte. Suntem obişnuiţi să considerăm diversitatea formelor, ca fiind compatibilă cu o origine comună în unitate. Voinţa de putere este doar forma primitivă a pasiunilor. Toate celelalte pasiuni nu sunt decat transformarea acestei voinţe. Totul ar fi mai clar dacă în locul ideii de „fericire”, am aşeza cu stricteţe ideea de „putere”. Bucuria în sine este doar percepţia unei diferenţe, ce se atinge atunci când obţinem lucrul spre care am aspirat, şi aici subscriu cu adevarat la ceea ce spune Nietzsche.



„În cazul unei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ceea ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este...”

Şi asta ar da mai multe răspunsuri decât întrebările pe care ni le-am pus vreodată.

vineri, 2 septembrie 2011

Prin lume, haimana

Buimăceala de pe întâmplările de atunci începe să se destrame. Am petrecut acele zile ca printr-un vis, unul pe jumătate uitat. Am umblat prin prea multe locuri, am auzit prea multe lucruri care până acum n-au făcut parte din viaţa mea de elev conştiincios. Vorba vine! Pe ultimele drumuri, ochii au descoperit altceva şi chiar dacă corpul nu s-a schimbat, instalaţia dinăuntru dă alte semnale. Nu am simţit frică, nelinişte, nimic din ce ar putea să alarmeze. Întâmplări, oameni şi locuri, toate au venit natural, trebuia doar să le privesc cu ochii larg deschişi.
Acu', dacă tot am spălat uitarea de pe timp, să descălecăm povestea.
Cum - necum, m-am trezit într-o dimineaţă, să tot fie ceasurile patru către cinci, cu binecunoscutul de-acum; " Scoală-te, e târziu", împins sub duş, nici măcar uscat ca lumea, cu un sandwich enorm sub nas, înghesuit între bagaje în maşină şi transferat la şase, bineînţeles că în zori, într-o măgăoaie de autocar pe care nici în ziua de azi nu ştiu ce draci scria drept reclamă gândesc a firmei ce-şi asuma ingrata povară de-a ne purta pe meleaguri străine. Da, aţi citit corect. Afară cu noi! E vremea să deschidem obloanele la huzurul altora, nu doar la ai noştri. De romciobanii prăsiţi aici ne e acru.
Deci, eu, care ocolesc călătoriile, care urăsc drumurile, ce să mai zic că peisajul mă adoarme, îmi trântisem cu ciudă şezutul în scaunul de la geam, normal, că tot nu mă interesa veşnica defilare a dealurilor, stânci prea multe şi câte o păşune, toate înverzite, că doar era în prag de vacanţă. Dulcea realitate ştersese însă toate reţinerile: participarea, alături de alţi confraţi de suferinţă, la istovitoarea aventură mă scutea de o săptămână de şcoală. Spuneţi voi, dar cinstit, aţi fi refuzat aşa pleaşcă? S-o creadă cucu'!