duminică, 27 februarie 2011

Cartea

Bine v-am regăsit. Am scăpat toţi de olimpiade, concursuri, avem câteva săptămâni de respiro. Hai să mai facem ceva la carte.
Mai aştept textele voastre. Aştept paginile de jurnal. Am de la Diana şi de la noua colegă, Bianca.
CV voastre sunt seci, parcă aveţi osută de ani. De aceea apelăm la leapşa. Daţi drumul imaginaţiei.
Cine eşti?
Ce nu eşti?
Ce ai păstra din cine ai fost?
Ce ţi-ai dori?
Ce crezi că ai putea realiza?
Ce îţi place?
De ce te temi?
Ce ai vrea să asculţi?
Cânţi?
Plângi?
Dansezi încă?
Ce nu faci niciodată?
Rareori?
Ce ar trebui să faci?
Ce ai schimba, dacă ar fi să schimbi la tine, la realitatea din jur?

Ce ziceţi dacă am modifica formatul farfuriei? Să putem posta mai multă proză. Formatul de acum merge mai mult pentru poezie. Aştept propuneri.
Alte propuneri şi pentru titlul, dar ceva vesel, ceva tineresc, ceva să ne reprezinte, să ştie lumea că suntem adolesceţi, gen: Fluturi în iarnă, Hai, să împuşcăm stelele! Mahalaua viselor, Paharul cu şoapte
Obrazul cu vise, Cuvinte pe nisip, Troianul cu vise, Inorog, ultimul drog.
Glumesc. Până nu dăm la tipar, orice modificare se acceptă, cu acordul tuturor.
Structura cărţii:
Nu ne limităm la poezii doar. Propunerea mea pentru cuprins:
Poezii
Proze
Jurnal, cronici de elev cu-minte
Teme ( hai că v-am prins! )
Interviuri si autointerviuri ( leapşa )
Despre noi, porţia de sarmale
Astept ideile voastre.
„Cititorde proză” vrea să ne ajute să scoatem cartea. Ar însemna să combinăm ideile noastre despre carte cu sigla lor sau colecţia lor.
Hai, să le arătăm că suntem buni. Vreau texte, multe texte, foarte multe texte. Uitaţi-vă şi în ograda vecină. Orice sugestie îi poate ajuta pe colegii noştri.
Ella, cum stai cu portretele?

sâmbătă, 26 februarie 2011

Poveste

În miez de noapte,
Doi îngeri zurlii croşetează.
Fac planuri de vacanţă,
Atunci când zâna zorilor visează.
Sunt exilaţi de Domnul, din înalturi,
Căci peste voia Lui făcut-au cam prea multe salturi.
Sunt condamnaţi să-ncurce vieţi, destine,
Sunt condamnaţi s-aiba grijă de tine!
Şi viaţa asta pare, le prieşte.
Doar unul, câteodată, mai greşeşte...
Vrea să-şi taie aripile, să le lipească-ntr-un colaj.
Şi-atunci primeşte un mesaj....
Că Raiul, intra în şomaj.

Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei... dar nu i-am găsit.
Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.
Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.
În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.
Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.
O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă... că poate o s-o primească cineva.


Lorelei.

E doar o pasă.

Uneori vreau să plec şi uneori vreau să stau. Uneori vreau să plec şi să stau în acelaşi timp; să nu ştiu ceea ce ştiu, cât ştiu, fiindcă aş muri mai fericită. A cunoaşte nu înseamnă a fii fericit. Când am învăţat că n-are rost să mă complic, am învăţat şi că cel mai bine te exprimi în scris, când n-ai reţineri de niciun fel (poate-i doar un caz de particularitate – al meu). Nu-i lumea gri de afară de vină şi nici amosfera-n care nu poţi să respiri, dar un lucru e sigur, sunt apatică, şi a trecut ceva timp aşa...

Şi-au trecut ceva zile cu evident, ceva nopti. Pentru prima oară după multă vreme am dormit cu capul sub pernă; am uitat muzica, am uitat versurile. Pentru prima oară după multă vreme m-am uitat pe mine..blocată undeva într-o oglindă de prin casă probabil, acolo cu zâmbetul meu..aici, cu nu-ştiu-al-cui zâmbet. Pentru prima oară după atâta timp am detestat ideea de dimineaţă..Oricum nu îmi plăcea, dar nu refulam ca un vampir. Pentru prima oară după atâta vreme am simţit un junghi în interior, dar n-atingea nimic...era rătăcit prin gol. Nu-s dramatisme şi nici scene proaste rupte din piese de doi bani, dar nici toate motivele din lume nu cred ca m-ar putea aduce unde ajung de atâtea zile, numai când e seară. Ce magie proastă are seara! E o artă sadică şi dementă care-ţi torturează fiecare neuron, fiecare nerv...toate simţurile. Doar seara se amplifică durerile, fie de măsea, fie mentale.. şi cu toate astea am iubit-o mai mult ca dimineaţa, mereu. Noaptea-i liniştită...noaptea doarme oraşul şi mă uit la el de la geam... dar ochii mei nu-l cuprind pe tot şi chiar şi aşa bucata mea de noapte-i minunată. Şi după atâta vreme-i iarnă, şi dup-atâta veme-i frig...şi pentru prima oară după vremea asta nenorocită, am simtit o undă de singurătate...iar..


E doar o pasă. O să mă trezesc în weekend şi n-o să mai fie aşa.

luni, 21 februarie 2011

Încercuiţi


din oasele noastre cresc
pene de bufniţe
blesteme la trecut
ce îşi potrivesc cu grijă reînvierea
ne simţim electrizaţi
de parcă printre vertebre
şuieră şerpii
în unghii se adăpostesc
pisici negre
tricotează superstiţii pentru cei paranoici
magi răguşiţi eclipsează
viitorul pe linia tălpii
imaginar perpendiculară spre potecile vieţii
undeva prin zona inimii
acostează liniştit un cutremur
îşi instalează epicentrul
şi porneşte
să înghită bulgărele lumii

Stropi de fericire

În primele mele zile ale copilăriei am învăţat să număr în braţele bunicului. Faţa-i rotunjoară ascundea uşor doi ochi ce râdeau mai tot timpul. Era bine acolo, înconjurată cu dragoste şi...în siguranţă. Era creativ şi poznaş. Se uita la mine ca şi cum ar fi privit dincolo de mine, la ceea ce urma să fiu.
,, Ştii comoara bunicului ce important e să ştii să numeri? Număratul e o artă. Dacă o cunoşti în splendoarea ei, viaţa ta devine şi ea o artă. Aşă că puişor, ascultă cu atenţie la mine. Şi promite-mi că, atunci când eu voi fi plecat în vacanţa cea mare, tu în fiecare zi vei număra aşa cum te-am învăţat eu.
Un strop de fericire că am ajutat-o pe buni în grădină.
Doi stropi de fericire că am întâlnit-o pe nepoţica mea dragă.
Trei stropi de fericire că recolta a fost bună.
Patru stropi......"
Vocea-i armonioasă se pierde în zare puţin câte puţin. Aşa a fost bunicul meu. Mereu vesel şi mulţumitor.
Pe atunci nu prea am înţeles valoarea secretului său. Dar acum ştiu. Chiar, azi nu am numărat.
Un strop de fericire că am avut un bunic atât de minuat.
Doi stropi de fericire că am prieteni adevăraţi.
Trei stropi de fericire că azi a plouat şi am putut petrece mai mult timp cu familia.
Patru stropi de fericire că am o slujba bună, chiar dacă e stresantă, cel puţin o am.
Cinci stropi de fericire ca.....
Treizeci stropi de fericire...
Patruzeci stropi de fericire...

Iar e alb în mine...

Uneori e bine să fii singur când ești trist. Să întorci spatele lumii și să nu știe nimeni nimic, să-ți acoperi ochii în palme să nu mai plângă, să nu fii auzit ca să nu te-ntrebe nimeni ,,ce-ai?” și tu să n-ai ce să răspunzi... e atât de nedrept, încât, doar cu o întorsătură de spate și o ușă închisă în urma ta să crezi că n-o să te audă nimeni și poți să strigi atât de tare că nu e corect... că nu e drept... că a fost dorința ta care s-a legat cu-o sfoară și nu s-a îndeplinit. E bine să fii singur când ești trist. Și să plângi. Să-ți pui tot amarul într-un pahar cu apă și să verși oceanele din ochii tăi, căci atât de trist e plânsul când nu te-ascultă decât pereții și nimeni nu știe ce-i în inima ta...
Și-apoi, cu dinții mușcând buza până la sânge, să te liniștești în suspine și s-adormi, iarăși fără să fii văzut... că ,,luna de miere” s-a îndepărtat cu ani lumină și nu mai ai cum s-o ajungi.
Și când te trezești, întorci iarăși spatele lumii, și cu ochii roșii de-atâta plâns mult prea copilăresc să-ți părăsești universul tău cu un zâmbet amar pe buze, așa cât de amar ți-e sufletul...
Că visul ăsta al tău n-a fost născut să se împlinească.
Ci doar să-ți rămână, la fel de poetic, încrâncenat pe inimă...
Că poate data viitoare n-o să-ți mai plângă sufletul...
Că poate... o să devină tristețea așa mică, atât cât să încapă într-un zâmbet, în semiluna buzelor tale...
Și poate, apoi, îți va trece...

duminică, 13 februarie 2011

Incursiune

Între pereţi auriţi,
Două cuvinte medievale
Fac mult ecou
Între patru dale,
De ciment.
Aer vechi de regiment.
Parfum înecăcios de naftalină.
De flori nu se atinge o albină-
Sunt de plastic.
Cât de sarcastic, sună azi puterea
Poporului ce-şi strigă vrerea.
S-a mai deschis, cu şase tonuri culoarea.
Păcat-aceeaşi, sau mai proastă e "valoarea"?

despre război. idei.

Dacă „a fi om” ţine de menţinerea demnităţii personale, atunci demnitatea românului, ansamblată din colţul fiecărei inimi, înalţă pînă la sublimare, anume pentru că valorile naţionale şi străvechile obiceiuri stau în tronul lucidităţii poporului român.

Războaiele poate ne-au biruit, dar noi suntem biruitori în faţa celor care au sălbăticit pe cîmpul de luptă şi vom rămîne astfel atîta timp cît demnitatea va rămîne cu noi.

Sentimentul pur nu capitulează, el luptă şi în vreme de război, şi în vreme de pace, pentru că el ştie: victoria rămîne a lui. Totul e în a o menţine.

Viaţa noastră e nouă cu fiecare clipă respirată în esenţa ei prin plămîni şi suflet, deseori însă, atunci cînd sfîrşitului unei groaze pare o iluzie, valul necurmat al chinului provoacă un dezgust moral.

Dacă omul e o încarnare a sensibilităţii şi fiorul împletit întru lărgirea sufletului universal, războiul e tentaţia de a-l transforma în fiară, fapt pentru care, înainte de a purcede la lupta propriu-zisă, el trebuie să se războiască cu sine însuşi. Un om departe de ce poartă lăuntricul lui, nu va fi capabil să învingă cu simţul adevărat al intensităţii, iar războiul nu e joc preluat de la început de cîte ori îţi trece prin minte, războiul e ca şi viaţa, orientat într-o singură direcţie.

(idei dintr-un eseu cu care m-am "războit")

tăcerea urcă în noi

era o vreme când ne căutam tăcerile
aşteaptă acum în paranteză
degetul înfăşoară umbra zilei
tu aştepţi o floare să-ţi umple casa
sau măcar un cactus
simţi că trăieşti
pentru că te înţeapă în fiecare secundă
uitarea

sau poate e doar impresia
săracă-n amintiri

sunt singur
iar în jur fluieră vântul


Il silenzio

ce'era un tempo quando cercavamo i silenzi
aspetta ora nel parentesi
il dito avvolge l'ombra della giornata
tu aspetti un fiore che ti riempie la casa
or almeno uno cactus
senti che sei viva
perche ti punge in ogni seconda
l'oblio

o forse ce soltanto l'impresione
povera nei ricordi

sono solo
ed intorno fischia il vento



Traducere: d-na Maria Frandos, New York

* * *

am potrivit inima după ceasul tău
agățat
spre patru puncte cardinale
sună în fiecare dimineața la șapte
ne bem împreună cafeaua
tu ness eu cappuccino, vorbim
în timp ce ronțăim biscuiții de casă

am legat dragostea și ea
privește nedumerită peste mine
cum ți se pare viaţa
când îţi răpește secundă după secundă?

e doar un fulg îți spun

undeva ninge cu stele
întind mâna și-l culeg
din noaptea bătută de vânt

Dementa,, 5 secunde

Eu, cam ca Florin Chilian...nu ştiu, nu ştiu, cum nu ştiu pe unde nu ştiu..

M-am tot răsucit prin gânduri şi Timp. Timpul l-am tras peste mine ca o perdea, dar pentru că rămâneau bucăţi de cameră goale şi mult prea luminate l-am pus iar în faţa soarelui. Acum sunt nud. Perdeaua de Timp s-a dus.. Cafeaua s-a-nvechit şi patu-i nefăcut. Scriu fără rost azi dar sunt mult prea pierdută şi nu în spaţiu, fiindcă nu-l am. Aş putea spune că ma simt chiar uşor claustrofobă uneori, de-aşa multe gânduri mă lovesc...aşa multe nebunii mă invadează...Un junghi prin coaste şi un fior pe şira spinării ce se reliefează frumos prin tricourile subţiri... Chit că-i iarnă, demenţa mea nu face-o diferenţa uluitoare. Parafrazez la nesfârsit făra sens, dar azi simt subita nevoie de a-mi descărca orice gând, orice vis, orice imagine ca un DSLR.

De pe scaunul ăsta rece văd flash-uri şi mi se dilată pupilele brusc. Lumea asta rece a uitat ce-nseamnă viaţa... Nu pare trist, ci este. Să fii înconjurat de sadism, de ceaţa şi de ură. Nu-i omul mort, ci sufletul..şi daca e ceva mai trist decat percepţia morţii în general, atunci e moartea din interior în sine! Aici e vorba de o libertate abuzată şi violată intens. Tot ce-ar fi putut fi complicat şi frumos a devenit atât de fad şi simplu. A dispărut orice urmă de eleganţă, vulgaritatea-i o ştampilă ce te defineşte a fi normal; dragostea-i in scari de bloc sau prezervative sugrumate-n coşuri de gunoi, sub bănci...în parcuri. Primul pas e saltul la ultima bază - înscris! Fericirea e un club din centru' Bucureştiului intr-o noapte plină de stele. Lectura? o umbră de articulaţii proaste ale subiectului cu predicatul, best seller-uri răsfoite vag şi remake-uri la Luceafărul. Filme? American pye, nici vorbă de Spielberg.

Şi nu-i de vină perdeaua care acoperă ce e afară sau protejează de soarele nebun, cum nu-i de vină nimic în afară de natura noastră. Şi nu ştiu de ce m-am trezit azi speriată dar ştiu cum o să adorm în noaptea asta. Cafeaua n-are decât să putrezească în cană şi patul să devina un cearceaf continuu... eu ştiu sigur ca o să sufăr de o frenezie până la 12 noaptea, chiar şi pentru 5 secunde.

sâmbătă, 12 februarie 2011

doar un buncăr

Nu-i o lume pe categorii.. ăsta-i doar un buncăr.

Cică înainte de a greşi tre’ să înveţi greşeala...să îi cunoşti sensul sau ce? Aş fi vrut o vacanţă mult mai lungă sincer, dar şi mult mai departe. Parcă mi-e silă de orice ar putea să mă scoată din starea de linişte în care intru... de aia nu mai intru niciodată. Mi-o fac cu mana mea şi mă foiesc noaptea-n pat până adorm... dar până la momentul ăla sunt multe altele abstinente. Am nevoie să plec şi să nu dorm vreo 5 nopţi ca să ajung să dorm una completă, exceptând momentele de sete bineînţeles. Gândesc complex ştiu, mă agit mult, recunosc... mă enervează şi mă stresează că tot ce mi se întâmplă mi se întâmplă mie, dar ce-ar fi viaţa mea fără tot ce e? Cum ar fi să mă trezesc şi să adorm în acelaşi ton simplu şi rece? Un tablou fad al lui Monet..un peisaj sec, poate de toamnă. Nu ştiu ce-i regretul, forma i-o cunosc, dar nu vreau să o accept... n-aş regreta nimic din ce-aş face cum nu regret şi cred că e a n-a oară când o zic. Nu mă deranjează să repet.

Moţăiam grav în drum spre casă dar parcă-mi mai crăpam ochii să mă uit la apus. Nenorocitul de decembrie trist începe să dea nişte apusuri prea calde, prea nostalgice, de ce? Parcă vedeam o poză şi încercam să o trăiesc empatic...nişte stâlpi de telegraf strâmbi, legaţi de nişte fire aproape moarte şi un apus minunat. Niciodată răsaritul nu mi-a dat acelaşi sentiment ca al apusului. Chit că iubesc viaţa nu-mi plac începuturile zilelor... nu-mi plac dimineţile, îmi place doar sentimentul de trezire şi lenevire... căldura. Îmi place ideea nopţii, mi-e frică de întuneric. Ce complexitate nebună ai zice, nu? Îmi place natura, mă sperie pădurile. Mă fac să devin paranoică, sau de fapt scot din mine exact ceea ce sunt.

Aş vrea să opresc timpul uneori aiurea. Să arunc în faţă materia din el şi să modelez trecut şi prezent, să nu schimb nimic la mine însă. Să fie totul în demenţă şi eu să trăiesc în liniştea cursului vieţii mele de drept...aş vrea. Aş vrea decembrie cu apus fad şi rece şi restul aşa cum ar trebui să meargă...aş vrea un an mai bun şi o evadare din buncăr. Aş vrea să pot dormi şi fără nebunii şi nopţi albe în spate. Chiar aş vrea...

Asfinţit

mănăstiri inerte în mîinile nopţii                                                         
profetizând dispariţii
tandre lumânări
îşi deschid lumina prin coastele morţii
citim in altar
apocalipse, cruci amorţite
undeva, sub pământul fertil de schelete
îşi răstigneşte cerul strigarea
sfârşitul e aproape
păşeşte amuţit
în istoria noastră preaplină de sfinţi
şi cum rozele înfloresc în litanii
astfel apusul sfârşeşte în orologii

Lipsă

Tutun, parfum şi două buze-aprinse
stătea leneş pe-o scară cu degetele stinse
erau uscate sau umede de dor?!
căci le lipsea puţin amor
voiau căldură,
buze ce zvâcnesc
voiau beţii
din gustu-mi neomenesc

Dar eu stăteam
şi le priveam cum, stinse
se chinuiau să ardă
doar eu le ţin aprinse

Gând cu adieri ușoare

de ce în zori pe genele mele se prind comete azurii și câte cuvinte ne mai trebuie să ajungem la univers? câte culori există și câți îngeri au învățat încă să iubească? ce gust are răsăritul și câtă acuarele încape într-o portocală?

în jurul numelui tău am desenat un poem și-aștept, emotivă, prima adiere de primăvară venind pe ghemul de șine de tren din inima mea.

am învățat pe de rost glasul și mirosul tău și-n fiecare zi gust din răsăritul dulceag de pe cer...

mi-e cald și nu-mi mai e iarnă.

Just another WordPress

Nu stau să vă fac morală ( am şi lucruri mai bune de făcut ), dar vă înşir aici câteva adevăruri şi eu mă retrag tiptil, tiptil, până când citiţi voi următoarele afirmaţii (da, da! azi mă cred şoricel ):
“Râsul este senzaţia prin care te simţi bine în tot corpul, dar o arăţi în special într-un singur loc”. (Josh Bilings)
“Râsul este distanţa cea mai mică dintre doi oameni”. (Victor Borge)
“Râsul, ca să aibă pret, trebuie să fie spontan.” John Lubbock
“Râsul este jogging intern.” Voltaire“
Cea mai pierdută dintre zile este aceea în care n-ai râs.” Nicolas Chamfort
“Mă grăbesc să râd, ca să nu fiu silit să plâng” Pierre Beaumarchais
“Zâmbetul îşi are loc pe buze, iar râsul îşi are asediul şi farmecul pe dinţi” Joseph Joubert
“Nimic nu uneşte mai mult oamenii decât râsul.” Lev Nicolaevici Tolstoi
“Să Râdem, căci până la urmă cu asta ne alegem.” Voltaire
Râsul este cel mai sigur examen al sufletului omenesc.” Mihailovici Dostoevski
Dacă râsul este sănătos sau nu, depinde de statura celui de care faci haz. (bine punctat!:d)
Şi am mai putea adăuga: şi când plâng, eu râd… care, după ziua de ieri, realizez că e printre cele mai TRU citate EVER. Şi nu e cea mai roz situaţie, nu vă gândiţi că trăim în ţara lui Rânjesc –deci - exist, totuşi sus moralul.
Un zâmbet laaarg şi până data viitoare…

Noi să fim sănătoşi!

cum să scrii, dacă eşti eu

Jupoaie cerul şi fă-l piele
de lup
ca să urle.

Ridică-l în sfere,
ridică-l în cuburi,
piramide
şi tot ce îţi mai dă prin cap,
apoi aprinde lumînarea
din buzunarul stîng.

Trage-ţi o plapumă peste cap şi caută în ele
un templu.

Aşează-te de parcă ai face yoga cînd
toţi şoferii te înjură, circulînd pe lîngă tine
şi degetul mic al foii tale.

Închide ochii.

Lasă să-ţi curgă inima în cuvinte
ca o porţie de ciocolată
caldă.

Destin

Frunzele ruginesc
pe fundalul
unui suflet
umplut cu huma
destinului.

joi, 10 februarie 2011

Funebru

defect mortuar
oamenii au uitat să se nască
uita-vor să şi moară
pereschi-perechi
florile zîmbesc umilitor

nerv şi ceaţă

viaţa e o mătrăgună
au crescut în mine
şinele de tren

sunt de parcă
aş vrea să mă arunc în
Marea Moartă
şi marea asta
e mai vie
decît lumea

marți, 8 februarie 2011

Teatru

În teatru trăiesc,
Cu teatru mă-mbrac,
În el mă căiesc,
În el mă dezbrac

Am ca pat scena
Cu şubrezi podele
Iar Biblie-mi sunt
Rolurile mele

Nici foame nu-mi e
Nici somn şi nici sete
Teatrul prin gustu-i
Ştie să-mbete

Mă minte, mă-adoarme,
Mă face să sper
Acest Dumnezeu
Cu suflet de fier.

Iar eu L-am crezut
Şi Îl venerez
Căci nu m-a trădat
Şi nu Îl trădez.

pe-aceeaşi sută de metri

locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie
acru

casa noastră avea numărul 11 de cînd
am început eu să-nţeleg în cifre
acum e şi 23, şi 11

dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta
trăiesc, mor. apoi moartă trăiesc şi iar mor?
adică mai moartă decît eram ?
cînd priveşti sub unghiul de 90 de grade
cîmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă,
iar o cărare duce direct de la mine spre nistru
(cărare pe care n-am îndrăznit să merg decît cu tata
şi asta cînd eram foarte mică)
cele mai scurte drumuri nu sunt şi cele mai bune

sub cerul nostru mai e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor şi
într-adevăr cu trandafiri
ştiam mai înainte că nu departe
cineva creştea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp şi-i spuneau tot „la trandafir”
în viaţă e mai mult decît astfel

e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodată aşezate lîngă două maternităţi,
dintre care una veche, o morgă
şi două spitale, dintre care unul vechi

poate că s-ar fi gîndit
în cazul unei morţi, al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
să-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am ţipat speriată
de-o pisică
nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga

duminică, 6 februarie 2011

File albe

absentul
cade în ruinele
unor insuficienţe
tîrzii,
dezvăluindu-şi
albul îmbibat
cu răceala
petalelor de crin,
mereu , constant...
pe aceeaşi traiectorie
învăluită în gravitaţia
abstractului.

eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor

ana îmi condamna fericirea
spunîndu-mi lucruri fără rost la ora de franceză
purta pantaloni zdrenţuroşi din fire mărilor
şi-mi imaginam cum din celule îi cad tristeţi vulnerabile

sîn coapse buze şi ochi şi toate celelalte îi erau pline cu nepăsare
dar ţinea să-mi repete sacadat perfecţiunile

în 2043 ana certa mulţimea închipuită
din scuarul catedralei pe o porţiune de 20 de metri pătraţi
făcînd paşi dus-întors pe-o dreptă vertical-orizontală

păta cu un ruj de mentă molecula de aer a celor vii

avea pupile negre dilatate frunte nervoasă pas leşinat
frezură rebelă ca-n 2010 - an în care mă vrea pe rug ca ioana d'arc

ana îmi condamna fericirea
iar dacă a scrie e să te ucizi şi să renaşti din cuvînt
eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor

Cronica zilei de ieri ( 5 )

S-a dus şi bruma de vacanţă. De iarnă. Pân’ la vară ne lingem pe bot de alta. Bineînţeles că a trecut repede, că e vacanţă. Dar am fost aici, cu voi, everyday şi a fost bine. Mi-aţi lipsit parcă mai mult decât altă dată. Poate pentru că...
Azi şi soarele stă supărat, iar s-a ascuns în palat. De nori... de cleştar... de zori...
Am reuşit totuşi să mă destind, am văzut câteva filme. Desene animate. Poate şi azi unul. Apoi adio până mai ştiu eu când...
Ce-am mai făcut? Oare cu ce mi-am pierdut vremea?! Ceva învăţat, aproape am terminat un articol. Nu-mi iese începutul. Armin, coleg şi prieten a venit acasă. A luat menţiune la naţionalele de engleză. Mi-a spus la telefon că în ţara asta numai pilele funcţionează. De parcă eu nu ştiu! Dar nu mă aşteptam s-o spună el. Oricum l-am felicitat. Am fost singurul care l-a sunat la Iaşi să-i urez baftă. Singurul. Nici unul dintre ceilalţi, nici Cătă sau Dani sau Alex.
Azi, party! Sărbătorim reuşita. Deşi cred că e obosit. Faci ceva drum până la Iaşi, tur, retur.
Mă gândesc că n-am mai fost nicăieri. Prin ţară. Drept este că nici n-am mai scris mare lucru, nici nu am trimis. N-am avut chef, să spun drept. Da, sunt ciudat. Doar poveştile.
Mă urmăreşte de mult senzaţia că sunt două persoane în trupul meu şi nu stiu care este cel adevărat, cel ce priveşte spre interior sau cel ce priveste afară, cel care scrie sau cel care se joacă, cel pus pe năzbâtii sau cel indiferent până la a fi considerat flegmatic? Uneori sunt de o nesimţire vecină cu... cu ce? alteori o privire mă înmoaie, curg ca o ciocolată fierbinte. Sigur, asta se întâmplă rar, dar se întâmplă. Şi atunci cine sunt eu?
Ok. Vă las. Să aveţi o luni frumoasă, o săptămână caldă, o noapte cu vise bântuită şi de somn liniştită.
Doru
duminică, 6 februarie 2011

sâmbătă, 5 februarie 2011

Zburătoare

Inexplicabile, totuşi,
iubirile astea
cu arome frenetice
sculptate în plămâni,
ca o intuitivă respiraţie.
se dezlipesc de trecut
şi-şi iau în spinare
povara noilor cuceriri.

din jurnalul Katiei ( 1 )

De când mă ştie toată lumea, sunt obsedată de calcule. Din tot ce mişcă în jurul meu, văd numere şi m-apuc să le adun, să le împart, să le scad, să le înmulţesc. În capul meu e limpede ideea că cifrele ne definesc destinul.
Vezi, sunt născută într-o a patra zi a calendarului, patru înmulţit cu doi, doi aşa ca într-un cuplu, face opt, opt e ziua în care s-a născut el, la fel de ciudat că tocmai în luna a patra a calendarului.
Patru, opt. Pot să mai continui. A opta e luna primăverii noastre. Dacă scad din opt patru, tot patru obţin. Dacă scad din ziua despre care voi scrie mai jos cu capul plecat douăzecişiunu, iar patru obţin. Douăzecişiunu e ziua noastră. Aşa. Una comună.
Patru, iarăşi opt. Ca-ntr-o psihoză. Poate că asta şi e?! Creierul meu răscoleşte cerul şi pământul în căutarea preafericitei perechi patru-opt ca la o lecţie de chimie când, de obicei, ies prima să scriu izomeri.

Voiam, de fapt, să scriu despre un douăzecişicinci, adică despre o Katia într-o zi de Crăciun.

Katia e numele meu. Obişnuiesc să-mi fac ordine printre hârtii şi cărţi abia după miezul nopţii. Ieri împlinindu-mi ritualul sertarelor, am desfăcut de prin toate colţurile foi mototolite grav şi, azi, încă mă tot întreb jenată: Katia, oare chiar aşa erai tu? Cât de mică, cât de naivă, cât de ...

Ştiind frica mea obsesivă şi principialitatea care mă complexează, nu pot să înţeleg cum se face că m-am hotărât să merg.
- Nu te măriţi. Ai să discuţi, fii calmă, nu te ruşina şi cam atât.
„Vina” era a mamei.
„Cam atât”. Ce-mi spunea Lola era, însă, venea de la celălalt pol:
- ... şi ai emoţii. Poţi să fii calmă. Sper că n-o să mergi.
Atunci, de fapt, au început şi dubiile mele profunde cu privire la existenţa unei prietenii adevărate. E bine că, totuşi, fata mamei n-a ascultat de alţii.

Ziua, în fond, a fost una cu totul nouă în întregime, aşa cum nenorocirile preferă să vină în ansamblu.
Dimineaţa am fost cu tata la cumpărături într-un oraş de prin apropiere.
Era Crăciunul. Era 25 decembrie şi aveam cinsprezece ani.
Am ajuns la amiază acasă. Mesaj de la Doru. Peste o oră trebuia să fiu la ei, aşa cum ne-am înţeles, iar eu nici vorbă că aş fi vrut să merg.
Îl iubeam. Mi-era frică. Vreau – nu vreau, e clar – zadarnic s-ar mai fi discutat. Îl iubeam.
Mi-am schimbat hainele, i-am spus tatei că plec „undeva”, că vin într-o oră şi mi-am închis telefonul.

Ne priveam paralel, aşteptând să fie verde pe trecere, şi-apoi, zăpăcită cum eram, am intrat să cumpăr o cutie de ciocolată.
- Şampanie luaţi?
- Da, i-a răspuns Doru grăbit, scoţându-şi banii.
- Nu, am insistat eu.
- O puneţi în acelaşi pachet, vă rog.

Am ieşit c-un zâmbet de lumină pe buze, rugându-l să mergem pe Bulevardul Păcii, pentru că... e un drum mai lung pe care să ajungem la el acasă, unde eram aşteptaţi.

- Ce zici dacă stăm un pic afară? Aşa. Pur şi simplu.
Să întinzi timpul ca pe un elastic e o prostie. Emoţiile uită de timp şi de moarte. Ce mai!
Prea repede, însă, trec, de fiecare dată, minutele mult-dorite şi mă pomenesc că ne îndreptam spre bloc.
Un surîs idiot îmi urcă în colţul buzelor. Nu mai ajungem. Mi-a săltat inima de bucurie că:
- Uite, vine Dinu cu Nuţa. Mai stăm un pic afară. Mai trece din timp...

Miha gesticulează la fereastră.

Am suit treptele ca un bebeluş, molatic şi încet de parcă abia aş fi învăţat să mă ţin copăcel. Când, în sfârşit, ajung lângă uşa, îi şoptesc ca un cerşetor:
- Stai un pic...
... şi, Doamne, parcă intuind, Sandu deschide:
- Ce-aţi urcat atât de greu? Sunt doar două etaje.

„Mdaaa”

vineri, 4 februarie 2011

Cronica zilei de ieri ( 4 )

Ca de obicei, mă trezeşte mom la nouă şi are grijă să nu adorm la loc. Că sunt în stare. Sâmbătă şi duminică au fost excepţii de început de vacanţă ori azi suntem deja la sfârşitul ei.
Ferice de cei care au bunici, mătuşi sau alte rude pentru că au că unde merge în vacanţe. M-aş fi dus şi eu, mi-e dor de Valea Oltului, de mănăstirea mea, dar unde să te duci pe frigul ăsta?
Gerul străluceşte de-atâta soare, trotuarele lucesc, ferestrele s-au umplut de lumină.
Învăţ pe rupte la geografie, apropo de în vacanţă că nu trebuie să munceşti. Zicea cineva într-un mail. Nu doar pentru olimpiadă ci şi pentru bac. De unde bani de profesor meditator?! Am impresia că azi fără meditator nu mai ajungi nicăieri. Mi-am deschis un caiet în care îmi notez răspunsuri la tot felul de întrebări găsite în manual sau printre subiectele de bac şi olimpiadă. Unele nici nu ştiu de unde să le apuc. Le ridic în aer ca pe-un pui de mâţă şi întreb înciudat: da’ tu de unde naiba ai apărut? Bineînţeles că m-aş juca, toată ziua de-aş putea şi probabil asta aş şi face dacă aş fi de capul meu, dar cu jandarmul lângă mine pot?!
Ziceai un prieten că n-a avut aşa note ca mine, dar cred că şi vremurile erau altele, adică asta sigur, şi cerinţele erau altele şi te descurcai mai uşor în viaţă. În general, vorbind.
Am citit ieri un articol despre învăţământul în Finlanda. Ar trebui consultat. Eu, cel puţin, am rămas mască. Pun aici câteva pasaje ca să apreciaţi singuri.
„Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de şcoală.
În exterior, instalaţiile şcolii dau o impresie spartană. Niciun muc de ţigară, nicio hârtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
Orele de 45 de minute încep la 09:15.
Finlandezii mizează pe studiile de limbă maternă, matematică şi engleză. 75% dintre materii sunt comune în toată ţara. Restul îl alege şcoala, de acord cu profesorii, părinţii şi elevii. Orele sunt scurte, intense şi, mai ales, foarte participative. În interiorul şcolii, curăţenia este şi mai evidentă. Totul pare recent dat în folosinţă. Pe bănci şi pupitre nu sunt semne, şi nu se scrijeleşte nimic. Şcoala este publică şi, bineînţeles, gratuită, dar cu instalaţii demne de un colegiu "scump" din Spania. Sălile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasmă cu TV în circuit închis, acvariu de 200 de litri cu peşti tropicali, bucătărie completă, dispozitive audiovizuale, aer condiţionat, multe plante. Fiecare doi elevi au câte un calculator. O duzină de maşini de cusut în sala de croitorie, aparate de sudură, scule de tâmplărie, schiuri... O sală de sport acoperită, un auditoriu pentru orele de teatru şi o sală de mese cu autoservire. Cărţile sunt gratuite, materialul şcolar e gratuit, mâncarea e gratuită.
La ora 12:00 mâncare caldă, nutritivă şi gratuită. Liber o jumătate de oră pentru prânz, la restaurantul şcolii. Legea finlandeză obligă ca meniul să fie gratuit, nutritiv, şi cu multe feluri de salate şi fructe. Se bea apă sau lapte. Costurile le plăteşte municipalitatea fiecărui oraş. Dacă orele se prelungesc până după amiază, şcoala are obligaţia de a oferi o gustare elevilor.
Daca un copil doreşte să studieze, poate să ajungă medic sau judecător sau inginer, chiar dacă familia sa este una saracă.
Educaţia fiecarui copil costă statul finlandez 200000 de euro, de la grădiniţă până la absolvirea unei universităţi. "Sunt banii cel mai bine folosiţi din impozitele noastre" susţin finlandezi.
Studenţii plătesc doar cărţile şi mâncarea (2.50 euro la restaurantul facultăţii). Apoi, statul îi ajută să se emancipeze dându-le subvenţii pentru închirierea unei locuinţe şi primul salariu.
Elevii au un respect total faţă de profesori şi se vede în orice moment politeţea în relaţiile dintre ei. Nu poartă uniforme, dar sunt întotdeauna simplu şi corect îmbrăcaţi şi pieptănaţi.
Într-o şcoală din centrul capitalei Helsinki sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelaşi. Sistemul educaţional nu este elitist şi nu urmăreşte producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cât mai înalt.
Temele sunt sfinte. Şi este foarte rău văzut ca un elev să copieze, chiar şi de către ceilalţi elevi. Este de neconceput ca un elev să scoată o fiţuică la un examen. Cel care ar face-o ar fi izolat de către restul de elevi. "De ce să rişti, când poţi să studiezi?" Pe aceeaşi linie, ca adulţi, nu-şi vor imagina ce este evaziunea fiscală. Nu e de mirare că Finlanda se află în fruntea ţărilor cu cele mai ridicate statistici de transparenţă şi cea mai scăzută corupţie publică.
Preşedinta Finlandei, Tarja Halonen, licenţiată în Drept şi profesoară: "Când îi cert pe studenţii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor".
Nu exista repetenţi, deşi nu există decât o singura oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv că viaţa însăşi nu se trăieşte decât o singura dată". Se studiază până când se ia examenul, dar promovarea în anul următor este automată.
"Ziua de lucru" a unui elev este intensă, de la 8 până la 3. Orele sunt însă scurte, de 45 de minute. Una dintre recreaţii se petrece obligatoriu afară, în aer liber. Se stimulează raţionamentul critic înaintea memorizării mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, artă digitală, coafură, arte marţiale, hockey, schi de tură, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanică sau muzică. Elevii cântă la vioară, chitară electrică sau la ce preferă. Şi, încă odată, se încurajează gândirea critică şi se discută.”

Acolo e de noi şi de mine, normal. În plus e iarnă mai tot timpul, ceea ce-mi place teribil şi sper că acolo e şi casa lui Moş Crăciun. Mi-ar place să fiu Moş Crăciun.
Pe mâine. Sau când o fi.
Noapte bună!

10 minute

ca o Veronikă
îmi adun cerul
într-un sac

la uşă
un nerv suspendat
de lampă
abia aşteaptă să intre
Dumnezeu

observ cum lumea
pleacă
prin culise
şi mi se urcă la cap
un dor de moarte

sparg poemele
ca pe nişte farfurii
potrivesc ştreangul şi
mă afund
nebună
în casa cu mătănii

Călătorii Imaginare

Imaginaţia o ia razna.
Are chef de joc
Şi îi este poftă de vise.
Distractiv.
Azi vreu să-mi impresionez retina
cu o frântură de noapte,
din Univers.
Urc scările ce duc spre el.
În cer, îngerii tricotează
lumină pentru suflet.
Poartă veşmânt de iertare
şi aripi de iubire.
Praful de stele
lăcrimează bucuriile
printre care valsează măreţ,
regina nopţii în ele.
Se simte respiraţia norilor,
Atât de inocentă.
Lumea aceasta,
pare atât de mică
de aici, de sus.
Şi parcă e adormită.
Eu nu sunt decât invizibilă.
Îmi simt doar pulsaţiile inimii.
Exist... exist şi-n imaginar...

când e trist în mine

uneori e atât de trist în sufletul ăsta strâmb
încât
mi-e frică să nu sting soarele cu lacrimile sărace
care curg

când e atât de trist îmi pun nopțile pe pleoape
ca o palmă
și strâng genele să nu pierd amintirile care mi-au încăput
în privire

la fereastra asta la care răsar totdeauna
aceleași stele
leg lumini, sub umbra cărora să m-ascund
de mine

eul meu, de asemenea un labirint cu roze și povești
zâmbește trist
și-adânc melancolic și-adună visarea împrăștiată
prin lume

uneori e-atât de trist în sufletul meu
încât cred
că fericirea e-ntr-un alt univers și nu-mi mai amintesc
dacă a fost vreodată
a mea

când e-atât de trist zgudui cerul să-mi cadă îngeri
și universuri
și mă-ntreb de ce ai mei nu m-au lăsat de mică
acum aș fi jucat ”lacul lebedelor” încălțată în poante cu panglici
și-aș fi uitat
ce e aceea tristețea, cu dragostea pe buze

mi-e dor să fiu lebădă
mi-e dor să fiu copil și să uit dorul
mi-e dor să fie cald și soare
aici, pe undeva

căci e atât de frig și trist aici uneori și-atât de străin
încât îmi vine să plec
din mine

joi, 3 februarie 2011

Cronica zilei de ieri

Şi uite cum se făcu joi iar eu mare brânză n-am frământat. Ziua ar trebui să fie dotată cu 48 de ore. Nu. 72. Cum altfel să mă descurc în hăţişul îndatoririlor de tot felul?! Lasă, nu te încrunta la mine că nu mă plâng. Îmi place tot ce fac iar când obţin rezultate deosebite devin euforic. Om sunt! Dar...
Fiecare clipă ispiteşte cu misterul propriu, idei trăznite ademenesc cu forme rotunde sau doar siluete-nceţoşate iar eu rătăcesc, mă răspândesc printre ele sau printre oameni ore în şir. Parcă-s un câine flămând scormonind după oasele pământului presărate printre gânduri. Uneori mă-nsoţeşte zâmbetul vesel de tânăr zurliu alteori căscatul ochiilor cât cepele.
După o luuungă călătorie, senatorul, desigur eu, rosti:
Ce minunaţi şi naivi sunt oamenii! Vă naşteţi în urale, trăiţi din plin, urlaţi să ştie lumea că sunteţi în vii, veneraţi principii contradictori, vă puneţi în mişcare de la început şi sunteţi aşa de încăpăţânaţi încât vă luptaţi cu sfârşitul însuşi. Ar fi păcat să nu continuaţi această călătorie.
Credeţi că după moarte renaşteţi, visaţi cu ochii deschişi la un paradis inexistent.
Sunteţi de admirat şi în acelaşi timp de plâns. De milă. Muriţi pentru nişte vise imposibil de realizat într-o viaţă. Meritaţi să trăiţi în continuare.
La adânci bătrâneţi, în loc de lacrimi praf, în loc de sânge cenuşă.
Dar inimă mai mare şi minte mai înţeleaptă decât a umanităţii nici nu a existat. Unică şi prin faptul că sufletul depăşeste graniţele corpului.
Binecuvântaţi şi blestemaţi suntem să dezvoltăm acest sufletul şi orizontul peste care gândul omului poate colinda.
Iubeşte cu capul, gândeşte cu inima, iubeşte cu gândul şi cu inima judecă. Amin.


joi, 3 februarie, 2011

miercuri, 2 februarie 2011

Cronica zilei de ieri

Sunt în mijlocul vacanţei. Şapte zile numai ale mele. La început păreau o eternitate.
Primele două răsfăţ: cât încape. Trezitul la două, după-masa, desigur. La o oră atât de „proaspată” îţi muţi statura direct la masă.
Azi m-am trezit buimac. E miercuri. Şi din străfundul fiinţei se cască deja disperarea: jumătate a trecut. Mă uit în urmă să detectez paşii. Nimic identificabil. Arunc o privire zilelor rămase. Ce să fac mai întâi? Multe ar trebui duse la capăt şi mă arunc voiniceşte cu speranţa că măcar o parte îşi vor găsi rezolvarea.
Bun. Cu ce să încep? Răsare altă întrebare? Cu ce vrei să ajungi la finiş prima dată? Au! Mintea se mută de colo-colo, nehotărâtă. Pentru că nu reuşesc să mă fixez iau o pauză şi ies la cumpărături.
Dacă e miercuri azi apare „Comorile pământului” şi un nou volum de la Jurnalul naţional. Mai citeşte cineva Sadoveanu? Mai citeşte cineva? Sau sunt Ultimul mohican în marea de apaşi?!
Afară, ger de crapă obrazul. Pietrele, treaba lor. Lume morocănoasă, capete plecate, umeri încovoiaţi sub asprimea iernii, priviri furişate de sub căciuli de toate formele şi culorile, una mai haioasă decât alta.
Plimbarea mi-a prins bine. M-am hotarât. Caut subiectele de la olimpiadele de geografie. Zis şi executat. Iar amân „munca”.
Primul subiect găsit mă lasă aiurit. Între notiţele mele de la ora de geografie nu apare nimic apropiat de primul subiect. Rămân ca la dentist. Muzica lui Igor Krutoi se furişează în fiecare dintre cele două pavilioane, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului mamiferelor, asta suntem, nu?, alunecă alene prin parte externă, cade în cea mijlocie și pătrunde hotărâtă, nu ca mine, în cea internă, de unde mă poartă spre alte tărâmuri. Până mă dezmeticesc. Iar vise!
Sătul de mine până peste urechi, vezi că ştiu care le e numele? trec la subiectul doi. „Explicaţi faptul că infrastructura reprezintă elementul fundamental al amenajării locale şi regionale.”
Cineva acolo sus nu mă iubeşte!
Cronica de ieri?! Până la urmă n-am terminat-o. Cronica. Nu mai aveam chef. Nu, nu simt nevoia să îmi spun părerea. Poate ar trebui. Prea mulţi o fac însă şi aşa moare orice problemă ne irită ziua. Atât se întinde orice iniţiativă.
Cum am pornit? Voiam să scriu doar despre o zi obişnuită, dar veşti de tot felul bombardează inbox-ul iar asta cu Groşan ţine afişul. Dăm cu noroi în oameni la întâmplare când bănuiesc că sunt destui care ar trebui puşi la zid şi împuşcaţi pur şi simplu. Cine dracu să reeduce aşa specimene? Eu nu mi-aş pierde vremea cu ei.
Am revăzut ieri „Happy Feet”, am râs. Cu o zi înainte am avut parte de alt film. Tot desene. „Ant Bully”. Poate azi mă uit la „Yogi Bear”. Muncesc pe rupte, nu-i asa?

P.S. Uită-te la mine. Am pornit o scrisoare şi a ieşit ce-a ieşit. Asta este!

miercuri, 2 februarie 2011

marți, 1 februarie 2011

Cronica zilei de ieri ( 1 )

Vă aşteptaţi desigur, dat fiind titlul, să vorbesc despre ultimele gafe politice ale zilei, despre faptele reprobabile ale unuia sau altuia, scuzele ce se aşteaptă sau măcar spăşitul, magicul „îmi pare rău”. Ei bine, nu. Nici nu-mi pasă ce a făcut cineva acum treizeci de ani. Cuvintele sunt goale de conţinut, trăiesc azi, acum, nu în urmă cu 30 de ani. Dar îmi pasă dacă azi întinde mâna celor din jur.
Şi-apoi, greu să judeci un tânăr prins între părinţi şi cei de-un leat. Primii vor susţine sus şi tare, cu dreptul conferit de vârstă: trebuie ne să spui tot! Trebuie să stârpim răul din rădăcină!
Cei cu aceeaşi ani în plete ca tine te vor arăta cu degetul şi vor scuipa cuvântul blamator: pârâciosul! Eşti exclus, ţi se întoarce spatele de către cei în mijlocul cărora vei trăi.
Ce decizie să iei? Ai fost îndoctrinat de la primii paşi să asculţi de părinţi, de cei mai bătrâni pentru că ştiu mai multe, au experienţă, sunt înţelepţi!! Chiar sunt? Toţi? Pe cine să asculţi?
Pe ceilalţi, cei de-o vârstă cu tine i-ai întâlnit mai târziu, i-ai judecat după criteriile tot din înţelepciunea “bătrânilor” culese. Aceeaşi înţelepciune care te obligă să priveşti în ochii tulburi de ani iar replica e una şi aceeaşi de când te ştii: trebuie să îndepărtăm neghina de grâul curat, care, dacă mă întrebaţi sau ne întrebaţi nu e chiar aşa curat cum vă închipuiţi. Fiecare face mici compromisuri, inclusiv tânăra generaţie. N-ai încotro. Cum altfel să treci de furcile caudine, să-ţi construieşti cărarea proprie?! Cum altfel să laşi în urmă pe cei plini de sine, care ştiu tot, te corectează la tot pasul doar tu nu ştii că eşti tânăr, n-ai trăit, n-ai iubit, n-ai urât, n-ai cântat sub muguri de soare. Cum să faci faţă acestor "profesori" aroganţi? Curcubeul tău nu se asortează cu umbra în care îngâmfarea a pus la adăpost puţinătatea cunoştinţelor, lipsa de chemare pentru cea mai frumoasă meserie, cum altfel faci faţa unor "părinţi", prea stresaţi de ziua de azi şi de mâine, ce par sau de cele mai multe ori sunt indiferenţi, dar de care depinzi? Şi nu doar azi ci şi mâine şi toată viaţa. Căci ei sunt cei care te susţin material, de dragostea lor ai nevoie, de relaţiile încropite într-o viaţă te agăţi ca să îţi găseşti o slujbă măcar mulţumitoare, dacă nu pe cea a visurilor tale?! Care compromisuri sunt mai puţin umilitoare? Există ele?
Cum judeci un tânăr aflat la răscruce ce aşteaptă să-şi coacă vara?


marţi, 1 februarie 2011

mi-e dor să scriu un poem

mi-e dor să scriu un poem
să mă adăpostesc sub el
sub răcoarea şi sensibilitatea sa
ca sub o coajă de portocală

un poem despre mine
de fapt, despre orice
despre gânduri, oboseli şi decepţii,
despre tot la ce poţi da explicaţii


linişte
mâna mea balansează pe foaie
dezechilibrată, iritată de lucruri mărunte

şşttt...ceva întrerupe calmul acesta,
o moleşeală îşi lasă amprenta
în veioze, în pereţi, în unghere

în felinare de la colţul străzii-
foşnet de stele

iar tolănită pe pat
căldura îşi face machiaj
alarmant, alarmant

şi cerul, nelipsit de constelaţii
îmi invadează trupul
infiltrându-se adânc
în cutia mea cu lucruri intime

mi-e dor să scriu poeme

incubator aproape de inima - reflexii

1.
Sus e cerul!
jos eu,
jumătate iluzie
jumătate om.
semn că sunt infinit…

Sus e cerul
dacă-mi prind
picioarele rădăcini
în stele,
unde-i cerul?
unde-i Dumnezeul?

2.
M-am săturat
să mori în mine
de fiecare dată când
mintea
nu te mai vrea
primăvară.

Şi totuşi
ştiu
că-mi ghiceşti iubirea
în frunzele
căzute toamna
ca o umbră de care
nu mai ai nevoie
să-ţi urmeze

3.
Mă dezbrac
de cei ce mor,
pe rând,
în mine.
le croiesc în loc de mâini
câte un suflet.

şi îi aştept
într-un incubator
aproape de suflet
plină de ciudă
că nu sunt în stare
să iubesc