miercuri, 24 noiembrie 2010

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,
Diminețile în care,
Din absurd, lumini opalescente
Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,
Diminețile în care cerul
Pare că atinge sârmele de telegraf
(Goale de vrăbii),
Diminețile în care sufletul meu
Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.
Nu m-au dezamăgit niciodată ploile
Care îmi pun pe fiecare fir de păr
Coroane de flori ude,
Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,
Sau razele de soare,
Zâmbetele și privirile de mătase,
Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,
Zilele de iarnă în care ninge naiv...
Nu m-a dezamăgit viața în sine,
Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,
Cu tot infernul prea lumesc
De care dai dovadă.


Lorelei

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Câteva cuvinte

Aşteptăm ultimul membru al juriului, sper să apară în acest sfârşit de săptămână. Voi posta rezultatele finale luni, cu sau fără aceste ultime note.
Vreau să las câteva cuvinte. Speram s-o facă altcineva, mai diplomat.
Încep prin a mulţumi juriului. Sigur nu le-a fost uşor. Ne-au arătat unde greşim, dar au văzut şi părţile bune. Am primit note mici însă fiecare a fost lăudat pentru specificul lui. Sfaturile primite le vom urma.
Celor care au participat la acest exerciţiu, îi felicit pentru curajul de a-şi supune încercările unui juriu, deosebit de exigent după cum aţi putut constata şi voi. Fiind toţi în aceeaşi oală, ştiu că nu aţi avut timp să finisaţi textele. Eu, cel puţin, bănuiesc că şi voi, am fost în perioada testelor de tot felul, chiar şi două, trei pe zi, ceea ce nu prea lasă loc pentru alte activităţi, dacă ne dorim note bune. La şcoală.
Aici am luat note destul de mici. Adevărat. Eu zic să vedem partea bună a lucrurilor, să cercetăm şi să ne însuşim sfaturile, care, vă asigur că au fost date cu bună credinţă. Dacă vrem să devenim buni, cu adevărat buni, vom primi notele ca pe un medicament, cu gust amar, desigur, dar absolut necesar. Credinţa mea este că vor fi reprezentativi pentru generaţia noastră mulţi din acest grup. Am încredere în fiecare dintre voi, fiecare are scânteia necesară să devină personaj important în domeniul pe care va dori să-şi desfăşoare aripile. Chiar şi acei dintre noi care au primit cele mai mici note.
Cine mă cunoşte, cine îmi urmăreşte activitatea, ştie că nu vorbesc fără să fiu convins de ceea ce spun.
Provocarea aruncată de Maria a fost generoasă, dar şi grea, pentru că vedem toamna ca pe un corn al abundenţei şi frumuseţii, uitând cealaltă faţă, de bătrân ursuz a lui noiembrie. Observaţie care pare să nu fie valabilă anul acesta.
Deşi unii au protestat, deşi eram derutat eu însumi de cum o voi scoate la capăt, tema dificilă m-a atras, m-a impulsionat, mi-am dorit imediat să particip. Era ceva nou.
Se cerea un limbaj liric, părerea mea, cred că anotimpul o impune, cu toată simbolistica ţesută în trenă. Şi când plânge, toamna are un farmec pe care nu-l regăseşti în alte anotimpuri. Tacit, cei mai mulţi aţi fost de acord, dovadă scrierile voastre.
Fără a da nume, vreau să remarc câteva texte, pentru titlu, ieşit din tipare, care pe mine m-au surprins, plăcut: În cuib doar puii, Pinocchio e al tuturor!, Empatii violete. Superbe!
Ar părea că şi Elegia I se încadrează, se detaşează, din păcate e uzitat de mulţi autori. Oricum e altceva comparativ cu ceilalţi.
Ceea ce percep ca negativ este faptul că nu prea s-a respectat tema. Era bine să fie un prim criteriu de apreciere a textelor, mai ales că am pornit de la ideea de exerciţiu, temă obligatorie.
Vă poftesc pe toţi să vă spuneţi părerea asupra textelor, inclusiv cele proprii. Notele voastre sunt binevenite. Aştept păreri pertinente.

Vă anunţ, de asemenea că am găsit susţinători pentru cartea noastră. Amănunte mai încolo, să vedem cum evoluează lucrurile.

Lansez o nouă temă, o provocare de altă factură: basmul sau povestea. Subiectul rămâne la alegerea fiecăruia. Singura condiţie: numărul de cuvinte minim 250, maxim 500, fondul Times Roman 12.
Termen: o lună, respectiv înainte de Crăciun cu o săptămână.
Apoi vacanţă.

Ce ziceţi de o carte de poveşti scrisă de adolescenţi?

Vă aştept. Succes tuturor!

Doru Emanuel

vineri, 12 noiembrie 2010

Toamna ca o jucărie stricată

Toamna e ca o jucărie stricată. Este ca o pictură nefinisată a unui artist celebru. O pictură nefinisată sau trecută prin nisipul clepsidrei.
E o jucărie ruginie. Vocea spartă, răguşită din cauza stropilor de ploaie. Frunzele pentru distracţie au chef să se dezlipească de pe copaci şi să se arunce de la înălţime. Crizantemele în schimb, au fugit la fabrica de parfumerie, au de gînd să se facă elegante şi să cocheteze la braţ cu toamna. Castanele se joacă cu picioarele trecătorilor, iar gutuile pregătesc planurile expansioniste pentru a ocupa ferestrele bunicii.
Doamne, fiecare o apucă care şi încotro. Mă întreb, cine va mai cumpăra această jucărie?

Empatii violete

Într-o scorbură de şoaptă
Trunchiul găunos al vieţii
Zace-n lacrimi de răşină
Apă vie, apă moartă


Frigu-mi crapă carnea veche
Jos doar maluri, piele ninsă
Scrum ţigării veşnic stinsă
Eu şi moartea, o pereche


Somn de boală mă cuprinde
Mă trezesc în miezul nopţii
Fiind acul din ruleta sorţii
Când timpul mă vinde


Cu vorbele-i de mărgărint
Chemându-mă unde-i răcoare
Când luna e pe cer mai mare
Şi eu nu pot că să mai mint …

Pinocchio e al tuturor!

Miroase a mere răscoapte, pârguite. Miroase a gutui galbene, gutui în care ţi-ai înfige dinţii să le muşti, dar nu poţi , ai dinţii prea slabi ,eşti prea copil, sunt prea copil.
Te joci toată ziua … toată ziua cu o jucărie stricată!
Miroase a rânced, a frunze şi a ploi reci. Miroase a jucării de lemn. Jucării de lemn cu şuruburi ruginite.

Ca un Pinocchio roşu de furie, un Pinocchio veşnic îndrăgostit de copaci. Chiar şi un Pinocchio daltonist, că prea sunt frunzele roşii. Defect din fabricaţie?

Pinocchio minte când trimite în fiecare octombire prima brumă. Îi creşte nasul, Pe nas îi cresc frunze; frunze vechi pe ramuri noi. Şi cad, cad toate.
Scârţâie şuruburile şi abia se mişcă, abia se plimbă printre trunchiurile dezgolite, biată păpuşă fără aţe. Jucărie stricată. Clipeşte cu pleoapele acoperite de pieliţă amară de nuci.

Biată păpuşă fără aţe.Ca un copil rătăcit prin pădure.Ca un rest de speranţă , firimituri de frunze, roşu,gutuie şi nuci, pieliţă amară, miros de soare putred în fructe pârguite…

Noi toţi suntem Gepetto şi Pinocchio al tuturor este!

În cuib doar puii

mă orbea. era albă
atât de albă încât
am ridicat mâinile
nedorind să mâhnesc dărnicia

pe patul din iarbă
își leapadă rochia udă de brumă
spre ziuă
caută cântecul cocorilor
în cuib
doar puii.
visează să zboare

îmi face semn cu degetul lung
m-am oprit.
mă dojenesc arborii
toamna ca o jucărie stricată?

Toamna ca o jucărie stricată

Plecam câteodată în zori, pe când îngerii
Nu se urcau înapoi la cerurile lor
Şi mă întorceam acasă abia în amurg cu aripile rupte
Pentru că mă urau şi demonii, şi îngerii,
Şi pentru că n-aveam decât frunze căprui, oripilante,
Cu care să-mi acopăr trupul zgâriat de timp.

Plecam de acasă pentru că şi mama, şi tata mă urau,
Eram un anotimp muribund şi singur,
Poeţii, ah, doar poeţii mă mai întorceau
De pe o parte pe alta prin ploi,
Şi mă mai strângeau în braţele lor, uneori,
Iar eu, fără milă, neputincioasă, îi chinuiam
Cu amarul meu înflorind, cu frunza mea ofilind.

Găseam câte-un copil, îi smulgeam inima
Şi-o ascundeam în taină printre stele ( şi ele ofilite) ,
Dar el se juca uneori cu mine, şi mă trăgea de păr,
Apoi mă arunca într-un alt colţ de lume,
Şi eu plouam mai mult, minţeam mai mult.

Dar peste timp nu mi-a mai păsat
Şi furam soarele, şi-l ascundeam în mare,
Pentru că nimeni nu se mai juca, niciodată, cu mine,
Mi s-au încreţit riduri pe frunte, pe frunze,
Şi-acum nu mai am inimă, am doar o cutie ciudată
( Care uneori nu mai bate) , dar praful s-a aşternut pe mine
Ca un fel de bătrâneţe, şi m-am stricat.

Sunt o toamnă aiurea, părul îmi miroase a castane coapte,
Am inima şi privirea înstrăinate de vreme,
Nu mai am nici măcar un pic de suflet,
Şi sunt ca o jucărie stricată.

Ca o jucărie stricată

Mi-e ciudă pe tine! Aşa să ştii! Chiar tu, chiar tu să-mi faci figura? Să mă părăseşti?! Ce mă fac acu’? Hai, spune! Taci! Atâta ştii şi tu, să taci. E drept că nu mi-ai răspuns niciodată. Da, e drept. M-ai îmbrăţişat. Asta da. Şi m-ai îmbrăcat cu frumuseţi şi bogăţii nemăsurate. Îmbătrânite, mâinile-s, scheletice de-acu’. Iar aripile ţi-s golaşe, ba, ici colo, chiar au ruginit! Şi cât de verde le-a fost zborul.
Darnică, ce să spun? Ca nimeni alta! De înţelepciune, nici nu mai pomenesc! Câte am învăţat cu tine! Uite, recunosc. Na! Ce dacă-s supărată? Te-am minţit eu vreodată? Hai, zi? Eşti singura care-mi ştie gândurile. Toate. Şi visele, cele tainice, pitite în cele mai înălţătoare abisuri ale minţii. Da-s cuminţi.
Mintea. Puţină! Ce să fac?! Atât mi-a fost tainul. Ascultă, dacă-ş avea multă, aş ştii cum să te-mpac. Ei, dacă aş fi...
Printre barzi, eşti cea mai bună. Te-am auzit cântând de câte ori? Acu’ glasu-i ascuţit de pescăruş chinuit iar plânsul ca o ploaie îndesată şi grea.
- Prietenă cu aromă amăruie, unde ţi-s cântecele care a făcut copacii să-şi lepede frunzele?
Îţi plouă timpul. Să-ţi dau umbrela mea. Nu vrei? Ce-ar fi să te lipesc cu lipici, să nu mai pătrundă ploaia până aici?
Dimineaţa ţi-e pielea umedă de rouă, negura s-a învârtejit şi-a sters culorile de pe chip.
Şi-acu’, unde te duci? Cin’ te-o mai înveli cu broboade de aur? Cin’ să-ţi umple umerii cu mărgele roşi? A, nu vrei. Am înţeles. Dar din cele galbene, cum ţi-ar tihni? Nici. Bine, nu-ţi dau nimic.
Doamne, cum arăţi! Ţi-s botinele numai smocuri veştejite iar tivul hainelor ca trestiile ce mărginesc bălţile.
Mi-ai arătat locuri minunate, acu-s reci şi-ntunecate şi aerul pâclos. Nervoasă, îmi vine să te iau la rost:
- Ce se întâmplă? De ce nu răspunzi? Ce-ai făcut cu toamna mea? O jucărie stricată!
Câţiva stropi pe mână. Plouă? Sau plângem amândouă?

Toamna de jucărie

N-o mai vreau
M-am săturat de ea!
Deja miroase a mucegai
şi pe deasupra,
când o văd mă apucă melancolia.
Mă enervează ochii ei mereu umezi
şi buzele uscate
Mi-a alungat toţi prietenii
până şi florile, care mă iubeau aşa de mult...
Iar eu sunt neputincioasă în faţa ei
Jucăria asta mi-a distrus razele şi fluturii
Vrea acum să fiu lipsită de viaţă şi urâtă, la fel ca şi ea
Nu te mai iubesc!
Lasă-mă!

Elegia I

Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

joi, 11 noiembrie 2010

Întâmplare

M-am urcat pe stânci
atingându-mă de tăcerile de ceață
din templul sufletului meu,
ca să ajung mai aproape
să văd mai bine
cum dorm îngerii la ora 4 p.m.
Mirosea a aripă dospită de soare,
probabil vreun înger căzuse
de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape
de privirile angelice
încât mi-era teamă să nu mă vadă
careva
și mă ascundeam după retină
cu mâinile la ochi
să nu cumva, vreun înger,
stând cuminte și privind de la balcon
să mă vadă
strâpungând lumina
cu întunericul meu.

Lorelei.

duminică, 7 noiembrie 2010

în maşini

Azi, paşii, pe alei întortocheate
M-au dus de la gând la negând
Mi-au tresărit pe pleoape-ngreunate
Cristale dureroase când
Din ani secundele s-au scurs.

Egoistă?
doar în cuvinte poate sunt
Căci iată! Te-ntâlnesc
Pe-acelaşi drum cărunt
Doar că acum
nu eu îmbătrânesc.

Fără de grai mi-eşti dezarmat.
Arăţi cu degetul trecut
Când vechiul zace-nsângerat
În poezia unui mut.

În lipsa ei mi-am aşternut cu interes
Cuminte, drumul tot, în sens invers
Ca să-l străbaţi pân’ la jumate
Când te voi lua cu dor în braţe.

Şi-atunci ai să îmi spui cu greu
Că-n faţă viaţa ne-o luă
Pe linie continuă!

Şi vin maşini mereu, mereu...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,
Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

joi, 4 noiembrie 2010

Noiembrie

E brumă peste cimitir,
În candeli a-ngheţat uleiul
Sufletele-or fi sub coviltir?
Sângele-n vene mi-e ca cleiul.

Din felinare iese abur,
Din gurile noastre la fel.
Ce groază mi-ar intra în oase,
De n-ar fi lângă mine EL.

Da-i doar un vis, nimic aievea.
Iar mă trezesc şi mă închin.
Am dat perdeaua la o parte-
Pe rama geamului e-un spin.

miercuri, 3 noiembrie 2010

obscur

îmi dezlipesc unghiile
sub ele
semne sinistre, simboluri obscure.
se caută în zaruri 
destinul unei fiinţe,
şi doar impulsurile
ce zvîcnesc de sub unghii
dau de gol
întregul proces

Grădina de trandafiri

Mai ţii minte?
Ne iubeam în grădina de trandafiri
şi îmi turnai petale pe trupul tremurat
ai smuls spinii şi i-ai preschimbat în lacrimi
cu care mi-ai udat pântecul,
apoi pământul.
Aşa au apărut trandafirii.

Am întîlnit o fiară …

Am întîlnit o fiară grav rănită
Ce nu-mi dă pace, nu-mi dă pace
Şi viaţa-mi e celulă-mpodobită
Cu mine se hraneşte ea vorace

Ea este boala mea malignă
E ea, singurătatea aspră, rece
Ce numai putred imi impregnă
Eu cred ca vrea să mă inece

Mă tulbură mereu, mereu
Trecutul e prezent acum
Ea-mi face gîndul mult mai greu
Şi tot ce îmi rămîne este scrum …

Azi plînge sufletul în mine
Plînge sufletu-n surzime
Privind la departate ghilotine
Le văd venind chiar şi-n întunecime

Nu pot să zugrăvesc vreun vis
Să zugrăvesc umbră de zîmbet
Căci e în temniţ-al meu paradis
Iar eu luminii sunt analfabet

Sunt resemnat, căci ştiu acum
Nu mă va părăsi vreodat’
Mi-a grăit jurămînt în drum
De ea voi fi pe veci legat

Un jurămînt atît de pur
Că nu poate fi rupt nicicînd
Atat de alb, dar totusi dur
Sunt in abis eu, levitînd

Acum prietenii s-au dus
Acum suntem doar noi
Într-un final am fost răpus
Singuratate-n doi …