miercuri, 29 iunie 2011

Alchimistul

Trăiam în scobitura gâtului cerului, într-un laborator adânc îngropat în straturile de piele. Viaţa noastră se scurgea printre sticluţe străvezii umplute cu nişte substanţe ciudate, ce-şi schimbau culoarea după trecerea organizată a timpului. Victor susţinea că această schimbare se face după stările noastre de spirit. Eu eram prea obosită să-l mai contrazic, în fond, cel mai inteligent cedează primul. Această dispută devenise un fel de ritual plictisitor și monoton. Începusem să cred că vorbeam cu una dintre sticluţele cu lichid colorat şi să-mi pun întrebări despre integritatea mea mintală.
Aceasta era locuinţa noastră de vară, iadul ventilatoarelor care nu reuşeau să efectueze mai mult de două rotaţii complete. Cu timpul mă resemnasem cu asta şi în acele seri în care pielea mi se lipea de corp, refuzând să-mi ofere libertatea necesară mişcării, mă pozitionam în faţa ferestrei vestice şi urmăream marea orbitând în jurul nostru.
În fiecare iarnă ne mutam pe umeri. Victor îmi respecta această dorinţă deşi nu împărtăşea aceeaşi pasiune bolnavă pentru atingerea plăcută şi violentă a viscolului. Împachetam laboratorul în două valize, având multă grijă la sticluţele umplute cu lichid colorat şi ne îndreptam spre umeri. Aceasta era destinaţia cu care trebuia să mă mulţumesc şi să mă arăt mulţumită. Aşa îl făceam pe Victor fericit, îi datoram asta. Îmi plăcea să-l văd fericit, deşi mă întrebam tot mai des cum ar putea o persoană așa raţională să fie fericită în preajma mea.
Încă nu renunţasem la ideea de a merge pe creştet, îmi doream cu ardoare să-mi plimb degetele printre rădăcinile firelor de păr cereşti, dar acest plan mai trebuia amânat cel puţin un an.
Anul trecut am stat pe clavicula stângă şi am privit coasta Amercii de Nord. Victor a încercat să mă sărute. M-am ferit şi l-am minţit din nou. Nici măcar nu se mai obosea să ma creadă. Deja pierdusem şirul propriilor minciuni. Mă întrebam dacă minţisem şi atunci când îi spusesem că exist. Oare existam? Mi-ar fi plăcut să-l întreb asta, dar nu aveam siguranţa că-mi va spune adevărul. Am renunţat treptat la idee.
A renunţat şi el. A început să-mi vorbească despre mitologia greacă. Nu-l ascultam. Îmi doream să ajung pe creştet. Mă întrebam dacă acolo îl voi găsi pe Dumnezeu. Fiecare om are un Dumnezeu al lui. Oare aveam şi eu? Păcătuiam cu fiecare respiraţie şi îndepărtam orice persoană care încerca să se apropie. Nu voiam să redevin parazită, trăiam din propia energie şi refuzam orice sursă exterioară. Nu iubeam pe nimeni, nici măcar pe mine, dar cu siguranţă aveam un Dumnezeu. Victor era Dumnezeul meu căzut într-o uşoară dizgraţie. Mă plictiseam destul de repede.
Când mă găsise, eram aproape imaterială, o formă parazită a fiinţei umane. Gustam curcubeul, culoare după culoare şi inhalam energia prin fiecare por. Alchimistul, al cărui nume nu-l ştiam atunci, mă îndepărtase de orice formă de energie din care m-aş fi putut hrăni şi mă adusese în laboratorul lui. Cu timpul, reuşisem să mă vindec de această dependenţă, dar niciodată complet. Nu reuşisem să-mi recapăt amintirile din viaţa mea anterioară, oricum, nu prea le simţeam lipsa. De fapt, nu-mi pierdusem în totalitate amintirile. O formă neclară îmi apărea în minte şi în ciuda încercărilor repetate, nu reuşisem să o identific cu niciun obiect din viaţa mea actuală.
Victor, alchimistul, era o persoana interesantă. Avea părul alb-argintiu deşi nu avea mai mult de 35 de ani, pielea palidă, aproape transparentă şi purta ochelari cu rame groase. Descoperisem Piatra Filozofală cu mult timp în urmă, dar îmi pierdusem rapid interesul. Nici măcar Victor nu se mai arăta interesat. În viaţa noastră, nemurirea era ceva normal.
Următoarele zile, ani sau secole s-au scurs într-un ritm alert, cu veri petrecute în scobitura gâtului şi ierni pe claviculele cerului.
Într-o zi, i-am propus să construim maşina timpului. M-a privit sceptic şi m-a întrebat de ce aş vrea să facem asta. L-am minţit din nou. I-am spus că ar trebui să avem o ocupaţie. Eram doar nişte „pierde-vară” cu normă întreagă. Ştiam că nu m-a crezut, de altfel, nici nu mă obosisem să par credibilă. A repetat întrebarea. Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat suav şi iscoditor:
„-Dacă ai putea aduce orice din trecut, ce ai aduce?”.
Am început să plâng.
„-Pe Oaky...”, am spus eu ruşinată. Apoi, am răspuns privirii lui curioase.
„-Jucăria... jucăria mea! Doar pe ea mi-o amintesc!”
Şi-a aşezat braţul stâng în jurul umerilor mei, şi mi-a sprijinit faţa pe pieptul lui. Plângeam cu sughiţuri.
„-Nu putem, nu-i aşa?” M-a strâns şi mai tare în braţe. „Atunci, ce rost mai are să fim nemuritori, dacă nu mai putem fi copii? ”

duminică, 26 iunie 2011

Agonii

întunericul îţi urlă în spate
te încolotăceşte ca o cobră
în ritualul veninos al tăcerii
urme de surâsuri 
se preling pe pereţi
umbre îţi dilată privirea
şi gheare îşi plimbă obscurul
pe dinăuntrul trupului
inima devine otrăvitoare
îmbrăţişată cu iederile mucegăite 
cutele pielii schiţează unghiuri magice
eşti o epavă ancorată
la marginea fluviului

vineri, 24 iunie 2011

Sufletul tău mușcă?

sau

Ghid de cum te găsești pe tine

Viața mea era divizată după apusurile de soare, în perioade de 365 sau 366 de apusuri. Perioada dintre două apusuri avea două părți: prima parte, numită generic „noapte”, reprezenta un gol temporal în care pluteam aproape inertă și a doua parte, ziua, când razele soarelui îmi loveau neîncetat fereastra.
Se poate spune că viața mea era monotonă. În ciuda loviturilor frecvent aplicate de soare asupra ferestrei, aceasta nu prezenta niciodată urme sau vânătăi, astfel încât nu avea rost să chem pe cineva de la Institutul de Medicină Legală pentru a o consulta. Bleah! Planul meu de a da în judecată soarele era amânat în fiecare zi. Cu toate acestea, am putea spune că aveam o activitate intensă datorită sinuciderilor repetate ce aveau loc în ființa mea.
Astăzi e liniște. Tăcerea îmi invada porii. Însă, în scurt timp, sufletul meu a murit. Din nou. Probabil sunt nemuritoare, deşi sufletele mele decid să-și ia viața încă din primele secunde de la apariţia luminii. Bănuiesc că din cauza acomodării greoaie a pupilelor din dotarea personală cu razele soarelui. Acum, sper că întelegeți motivele pentru care vreau să inițiez acest proces.
Ultimul meu suflet a hotărât să se sinucidă. S-a spânzurat de tavan. Cel cu stele. Cred că-l invidiez. Eu nu văzusem niciodată stelele până în urmă cu două perioade când mi-am luat buletinul. O stea micuță era desenată pe un colț al drapelului.
Probabil acela a fost singurul moment în care am fost aparent cu adevărat fericită. Cu toate acestea, simțeam în continuare cum mă rodea invidia. Vroiam să văd stelele adevărate, dar energia mă părăsea odată cu soarele ce aluneca spre apus și creștea cu fiecare mutare înceată spre răsărit. Adormeam o dată cu dispariția soarelui și mă trezeam o dată cu apariția lui. Eram adesea numită „fiica soarelui”, deși aveam pielea aproape transparentă și nimic din trăsăturile mele nu trăda originea divină.
S-ar putea spune multe lucruri despre mine, fără a fi neapărat minciuni sau neapărat adevărate. De fapt, personalitatea mea fluidă poate fi denumită pur și simplu gri, o personalitate aflată între cele două extreme, alb și negru. Dar ceea ce era cu siguranță adevărat era faptul că aveam o fire nestanornică.
Cea mai lungă relație cu sufletul meu, a durat aproximativ cinci minute, încheiată cu sfârșitul tragic al acestuia sub roțile unui autobuz. Polițiștii chemați să investigheze cazul spun că nu a fost vorba de o sinucidere, dar eu tind să cred contrariul din cauza celor întâmplate cu sufletele mele din trecut. Următoarea relație, a durat vreo trei minute, de fapt, atât a durat viața următorului meu suflet care s-a sinucis în urma disputei pentru periuța de dinți.
Cine ar fi crezut că sufletele au dinți? Oare au dinți de lapte? Sau măsele cu rădăcinile bine înfipte în gingie? Probabil, depinde de vârsta fiecăruia. Sufletele mele mereu au avut dinți de lapte.
Noul meu suflet mușcă. A ținut secretă această abilitatea până într-o zi, prima din existența lui, de altfel, când și-a înfipt adânc dinții în mine, aproape fisurându-mi câteva artere.

*

Începusem să mă întreb când am să mor și eu. Decesele din jurul meu, de fapt, decesele din mine, îmi știrbiseră încrederea în nemurire. Avusesem 2.899.999 de suflete în ultimile 365 de zile, toate înmormântate conform tradițiilor în cutii de chibrituri, din cauza prețurilor ridicate ale locurilor de veci.
Al 2.900.000 lea suflet părea punternic. Se născuse în zorii celei de-a 366 zi din al 16-lea an și fusese botezat simplu 2.900.000. Acceptasem chiar să împart cu el patul, atât timp cât promitea solemn să nu se atingă de pătura cu ponei roz. Contrar înțelegerii făcute, în acea dimineață l-am găsit cuibărindu-și întreaga materie sub singurul lucru sfânt pentru mine, pătura cu ponei roz. Am prins pătura de un colț și am scuturat-o cu putere ca să-mi arăt clar indignarea. A fost momentul zero în noua viață a amândurora. Eram convinsă că nu v-a supraviețui încercării cu periuța de dinți, dar spre uimirea mea, când îndreptam periuța spre dinții din față, 2.900.000 și-a înfipt caninii bine ascuțiți în mine, din interior.
A supraviețuit chiar și micului dejun și somnului de amiază, înfigându-și dinții mai adânc în mine. Următoarele gesturi pe care el le-a considerat nepotrivite, au fost pedepsite prin aceiași metodă.
Astfel, s-au scurs şi celelalte apusuri din viața mea, fiecare greșeală fiind pedepsită prin mușcături ce lăsau urme adânci. Acum, 2.900.000 a primit un nume. Îl cheamă Will și are voie să doarmă sub pătura cu ponei roz. De fapt a intrat în posesia lui. Ceilalți spun că am devenit statornică. Dar ei nu știu că la câteva apusuri după ce Will s-a născut în mine, am văzut stelele...

Voi ați văzut vreodată stelele? Dar sufletele voastre mușcă?

duminică, 12 iunie 2011

Tristeţile celor bătrâni mă sperie

Cînd bat trăsnetele,
mă strîng într-un boţ de piele ca un melc.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toţi bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe faţa lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că şi-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conştient şi delirează pînă la starea în care
aş putea să mă omor şi pe mine.
Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deţinuţi. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neştiută,
neruşinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa şi plec.
Închid uşa încet, dar scîrţîie şi urlă ca un animal.
Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
şi vor creşte altfel decît ştim să o facem noi.

pianul

Celălalt suflet din încăpere
un pian rătăcit în întuneric
ajutat de propriile-i note
valsează cu propriile-mi rânduri

el jonglează cu ale sale clape
eu colorez cu-ale mele gânduri
două lumi se materializează
una pe alta se completează

cât de mult diferă aceste entităţi?
ambele nasc, ambele suspină
dar una va muri în portative
cealaltă închisă între rime

Suflet târziu

Ce-i cu toata lumea asta?
Unde sunt?
De ce, de ce cineva ţipă în intimitate?
Scâncete adânci, prelungi şi tipete, multe tipete, prea multe tipete.
De ce nu se opresc?
Imi curge, imi curge ceva din urechi. Nu cunosc culorile.
Zgomotul asta, ochii mei lepadând picaturi de...
Ce sunt acele picaturi ce cad din ochii mei?
De ce am ochi?
Ah, sa vad oamenii acestia, nemarginirea aceasta de oameni.
Nu o vreau!
Scoateti-mi ochii! Acum!
Auuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
Oh taci,tu taci!Nu mai tipa!
Şi apoi a tacut. Liniste.
Parca, parca sunt altundeva...
Unde sunt?
Am, am trait. Da, am trait?
Ce înseamna sa traiesti?
Unde sunt acum?
Iar începe: ea, ea... nu a mai putut fi salvata, imi pare rau.

în orașul cu turnuri de apă

respirăm așa cum iubim
mai vioi sau mai șters
scuturăm gândurile, cad laolaltă crudul și coptul
cearcăn lăţit pe obraz
coboară în piept sub muguri plesnind

cu ramurii coarnelor elanii desfac drumuri
spre orașul cu turnuri de apă ajunse în cer
nu mai respiră mirosul de iarnă
acum

mi-e teamă îți spun
când luna cuprinde pământul atât de aproape

Metalimbajul sinuciderii

spune-mi despre cum e să te sinucizi tandru prin cuvânt
și despre neputința de a șterge urmele-ți din templul sufletului meu

și mai spune-mi dacă noaptea visele dor când timpul prinde conturul
îmbrățișării tale divine

vorbește-mi despre iubire, despre rațiune, despre prejudecată
spune-mi dacă mai are rost să trăiești încătușat
în strânsoarea amintirii sărutului tău

spune-mi cine ești, fluture hoinar
și cum te-ai născut, cum m-am născut, cine sunt... cum o să mor

căci mie mi-e greu să cred că am să învăț să mor vreodată...

miercuri, 1 iunie 2011

ierburi în pârg

aici nu-s ploi, nici flori peste morminte
doar pietrele-s aducerile-aminte
şi printre ele îmi croiesc eu drumul
lipsesc pe hartă pâinea şi săpunul
sunt insulă pe-o margine de lume
mărşăluind vechi spaime, fără nume
şi peste clipe mă însoţeşte gândul
al tău, al tatei, al fraţilor ce nu-s
plecaţi încă din zori, biletele doar dus
şi visul meu se-asemănă c-o vatră
dar pasu-mi răsună ca piatra pe piatră