Cum să rămâi

Aud cum picură pe rând cuvinte
Picături mari, lucioase peste guri
Aproape stinse, sfinte.

Continuă să se despice coaja de pe mâini
şi le simt înmugurite de plăcere
revigorate prin tandra iubire
ce se arată icoană făcătoare de minuni.

Eu nu merit!
E demult şi totuşi tânăr
lăstar al gândului smerit
Ce mă înfioară.
Mă aminteşte ca fiind eu.

E despre un „goodbye” târziu
Din depărtare,
Salutar cu mâna zilelor de ieri
Care mă învăţase cum pot să nu fiu.

Aproape mestec în suflet cuvinte
Duzine de cuvinte .duzine de tăceri.
Ce-o fi vrut să spună când
A tăcut?

Ne jucam modelând ca în lut
Cuvintele-acelea, cuvintele de început.
şi nu se sfârşea.

Roata olarului cânta note grave.
Are forma greşită sculptura noastra.
Poate ar trebui sa
Mai picuram un cuvânt - două
Ca să sculptăm cu rouă.

Îngheţ de goodbye-uri pe inimi de piatră
Şi amintiri învârtite în roată...

Rămânem.

Amintirea pianului

Mi-am prins inelarul într-o clapă îndepărtată a pianului iar imediat au început să curgă valuri de sânge gâlgâit şi fierbinte. Am continuat să cânt cu mâna dreaptă, plimbându-mi degetele în aleanul clipelor.
- Saşa, mi-am prins un deget într-o clapă şi-mi curge sânge.
El îşi continua tabloul pe terasă. L-am auzit cum a şters fiecare pensulă în parte şi le-a aşezat pe colţul şevaletului. Peste câteva minute avea să-şi mânjească pânza cu sângele inelarului meu, completându-şi pictura la care lucrase de opt lungi săptămâni. Mi-a supt febril şi-nsetat firele răzleţe de sânge ce se iveau din rană. Era cea mai fierbinte vară din Berlin înregistrată vreodată, eram transpiraţi, tineri şi ne era sete de lume.
Când ne-am urcat în tramvai încă mai sângeram şi pentru o clipă m-am gândit c-am să mor lăsând în urmă doar câţiva picuri pe asfalt. La ivirea acestui gând prostesc i-am zâmbit şi cuprins obrajii cu ambele mâini. Timpul a încetinit pentru câteva secunde, tramvaiul s-a oprit, oamenii coborau şi urcau, se foiau, cu bagaje, copii şi necazuri. În acel moment am reuşit să întrezăresc câteva secunde din clipa ce urma să vie, mi-am retras mâinile de pe obrajii lui fierbinţi şi-am umplut întregul tramvai 375 cu ţipătul meu.
Multe săptămâni după incident încă simţeam prezenţa copilului în pântecul meu gol şi trist, mă trezeam în toiul nopţii simţindu-i respiraţia nenăscută şi mă cuprindea o ură ce nu avea nici motiv şi nici ţintă. Mă ştergeam de sudoare, îi căutam inima lui Saşa şi-ncercam s-adorm. Dar apoi o durere necruţătoare îmi cuprindea întregul trup şi-mi spuneam c-am să mor în acea noapte. Dar n-am murit, am făcut ce-ar fi făcut orice profesoară de pian, am cântat nopţi în şir, fără oprire, în speranţa că-mi voi putea ucide gândurile.
Imaginea lui cuprinzându-mi cu întreaga gură însetată de sânge fierbinte inelarul îmi inundă mintea fără să vreau. M-am întors în Berlin şi suntem la o masă într-o cafenea din centrul oraşului. Când îi privesc soţia însărcinată de cealaltă parte de mesei, acum după ce atâţia ani îngropaseră trecutul, mă simt precum o carapace goală. Îi zâmbesc, îi întind mâna peste masa şi o cuprind pe a ei. Mă topesc din picioare de tandreţe, îmi simt inima prea plină, pentru ca peste câteva secunde să mă cuprindă durerea şi ruşinea goliciunii mele. Oftez şi-mi lărgesc zâmbetul. El îşi împreunează mâinile cu-ale noastre şi carnea lui mă doare atât de tare încât îmi retrag mâna ca arsă. Mă-ntreb cum poate să mă atingă şi-aş vrea să şterg de pe trupul meu fiecare mângâiere răzleaţă din trecut. E chinuitor şi crud ce face el. Nu ştie oare cât e de-ngrozitor şi cât de străină-ţi pare atingerea cuiva pe care l-ai avut demult ?
Cânt la masa bucătăriei pe clapele scrijelite-n lemn. Sunetul degetelor mele bătând răzleţ umple aerul. Îşi trage un scaun, îşi ţine capul drag în palme şi mă priveşte cu ochi goi ş-adânci.
- Încă nu mi-am adus pianul la Berlin şi făr' de el nu pot.
Înţelege, dă din cap gânditor şi-şi trece degetele prin păr de câteva ori. Îmi spune că nu mai poate să picteze, că ideile i-au murit demult, că-i sterp şi traversează un deşert făr' de sfârşit. Atât de răguşit şi natural îmi zice că-i e sete de sângele degetului meu, că moare după o picătură de trecut. Inelarul îmi rămâne în aer un timp pentru ca apoi să-şi continue jocul pe-un pian imaginar. Ştie că ideile ar curge nestăvilite şi nopţile-ar fi adânci şi nesfârşite dacă m-ar avea din nou. Simt zbaterea copilului şi-mi privesc pântecul flămând de mângâieri. Îmi ridic ochii asupra lui, limpezi, clari, dar obosiţi şi-i spun cuprinsă de tristeţe :
- Dragul meu, eşti un prost.
El tace, muzica degetelor mele pe tăblie răsună şi se ridică-n valuri până
dincolo de tavan, îl străpunge şi-nvinge şi cerul. Mi-am lăsat capul pe masă, şi deodată am simţit că am ajuns în sfârşit în locul în care destinele noastre nu se intersectaseră vreodată, iar noi amândoi, dezbrăcaţi de trupurile noastre odioase ne priveam unul pe celălalt, aşa cum eram de fapt. Ne-am desprins de carne într-o posesiune ca-n căutările mele febrile şi zadarnice din trecut. Iar ţipetele mele, durerea, teama, singurătatea, toate s-au şters. Acolo nu mai exista trecut, nesiguranţă, amintiri, pictură, nici măcar piane.


Duminică, 22 mai

(a)normalităţi?

visez cum alunec
pe marginea patului dintre
stînci

plapuma mea albă
îşi cere libertatea nocturnă
cînd beată de somn
spun morţii:
da

las tălpile să-mi rupă cearşaful
ca pe-o coajă de grapefrut
şi rîd(!)
de ce o fac de fiecare dată cu gura deshisă?
ce are-„a rîde” cu gura mea?

poate că măruntaiele dinlăuntrul meu
tot ar vrea să iasă în lume
oare cum o fi
dacă ne-am purta corpurile pe dos

ars poetica

iau cuvinte cu-a mea minte
şi le storc de înţeles
până-obţin o zgură fină
fără rimă, fără sens

le plantez la mine-n curte
le mai ud şi îngrijesc
până prind culoare-n frunze
după care le donez

toate-s aşezate-n minte
sau în pagini, între foi
dar în Prometeu mă schimbă
lumea cea cu ochii goi

Azi ucid un vis

Gura mi-a fost închisă de vânt,
Şi mi-au pus zăpadă în ea, între dinţi,
pe unde scormoneam, cândva, uşor, după mere verzi...
Şi totuşi,
ele erau mereu roşii.
Atunci nu am înţeles, dar azi, când ochii mi s-au colorat în verde,
Sărutul pierdut a căzut, s-a dus în genunchi,
i-a mângâiat,
a atins şi tălpile, da şi pe ele!...
şi a dispărut.
Tot azi, tăcut, fără de veste am să prind un vis din zbor,
Am să-l leg cu sârmă şi am să-i fac omorul.
De ce să mă sfâşie ele pe mine?
Nu, nu, dragul meu, azi visul meu va fi ucis.
Nu va şti, căci el nu ştie,
cu ochii bulbucaţi, se va speria de mine.
Căci ştie, că nimeni,
Niciodată nu a omorât un vis.
Dar te risipesc eu azi cu răutate,
eu îţi fur avântul şi îţi tai credinţele, elanurile, cuvintele.
Să nu scoţi un sunet!
Ai putea să sperii o lume muritoare în nemurirea ei,
te rog, te rog...nu...
Să nu-ţi fie teamă,
te voi spânzura de lustră,
vei avea încă, iluzia că ceva există.
Dar becul va fi stins.
Vreau să te torturez, să te tai, să te disec, să mănânc din tine,
aşa cum mi-ai făcut şi tu mie.
Azi, eu îţi sunt stăpână
Eu conduc şi tu te mistui în mâna mea.
Eşti mai rău decât un fulg, nu te topeşti, ci arzi şi apoi îţi dispare cenuşa.
Visul meu, visul meu de 15 ani şi trei sferturi, rămas-bun azi.

se întorc iubite cocorii

privesc cerul însemnat cu triunghiuri
se întorc iubite cocorii
și ciocurile lor intră în mine
purtând furia unui glonț ricoșat
din inima iernii

punem dragostea la rădăcina unui înger
numărăm secundele
în care nu o putem aştepta
primeniţi de duminică

frigul pleacă luând după el
crivăţul şuierat peste câmp
o vreme nu spunem nimic
apoi
împărţim hohote de râs ca pe o bucată de pâine
stropită cu vin

atunci când existau zei, lumea mea avea aripi

uneori cred că atunci când
existau zei, lumea mea
avea aripi și acolo iubirea
era noaptea în care adormeam

când existau zeii
priveam corbii zburând
deasupra pleoapelor mele
cu visele încolăcindu-se în vânt

și știu că pe atunci
îți simțeam fiecare bătaie de inimă
și aveam fața arsă de iubirea ta
ca o Nefertiti

când existau zeii
tu erai patria mea. în tine
trăiam, eram umbra ta și pașii mei
erau bătaia inimii tale.

Mi-e dor

Vroiam să revin, să te văd
să te îmbrăţişez, să îţi sărut talpa de iarbă
Vroiam să îţi simt mirosul de cais
şi de prună
Da! şi de cireaşă
Vroiam să mai merg odată la izvor,
să mai simt murmurul apei
Vroiam cu tine să privesc cerul de marmură,
să ne imaginăm norii asemeni unor statui vii
Vroiam...
Acestea sunt amintiri,
Indepărtate, fugare
Tivite pe margini de către secunde,
fiicele timpului
- Unde eşti, dulcea mea Copilărie?
Eşti departe?

Vals

Iubitul meu,
miroase a moarte în casă.
parfum de flori de cimitir
uitate într-o vază.
pianul scoate acorduri supărate
Iubitul meu, dansează!
te invit la moarte.
cuprinde-mă în valsul
eternului mormânt.
Iubitul meu, dansează!
scena ţi-e în pământ

Sărutul diavolului

Să se sfărâme oasele
Să se facă făină
Iar din pulberea lor
S-apară un pom în grădină.

Un pom blestemat,
Cu poame din carne,
Cu gustul sărat
Şi tărie de coarne.

Când muşti din el să ameţeşti
Libertate să cerşeşti
Să simţi că eşti prizonier
Al morţii, cu suflet de fier

Să te omoare-ncet, încet
Să curgă lacrimile-n piept
Să îţi reteze şi dorinţa
Şi să-ţi aducă suferinţa.

Să-ţi mângâie gâtul cu ură,
Să ţi se facă-n gură, zgură.
Să te îneci în sete,
Durerea să te îmbete.

Să vrei să urli, să nu poţi
În deşert, în rău să-noţi,
Să simţi gustul fructului,
Sărutul diavolului.

Dispariţie

grijile
şi-au făcut cuib
într-o lacrimă părăsită
de timp

oamenii
mă irită,
îmi insuflă amarnice
doruri

eu-schelet de corabie
pe întinsul vieţii.

sunt ironia
unui destin
hulit de iluzii
mă devastează fiecare zi
înghiţită în negrul
florilor de nisip

mă evapor
poate voi dispărea,
dar sîngele
îşi va picta amărăciunea
undeva, în neant

april cherryflower

am întors infinitul pe dos și n-a mai însemnat decât un 8, într-un april
azi, 8-ul meu îmi înflorește pe buze un 15 aiurea, plin de panica necunoscutului, plin de flori de cireș abia înmugurite și parfumul de liliac alb al adolescentei cu degete umede de cerneală
vântul lui april a șuvoit lângă geam
sălbăticia soarelui mi-a amintit de vremurile copilărești când bunicii ne spuneau povești, iar azi închei eu basmul lui 14

bună dimineața, vals nebun al viselor mele, bună dimineața, flori de cireș care stau să înmugurească, bună dimineața, soare tacut...bună dimineața, lumii mele de 15 ani...

așa răsar copacii

de o vreme mi-am acoperit ochiul stâng
cel drept îmi crește învârtindu-se
printre casele mari
Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur

cerul vibrează ca un timpan imens
vântul plimbă săgeți prin ieșiri neștiute

îmi spun că e timpul
și mă înalț ca o nuia de alun
port cercul pe străzi, una câte una
îngrop păpușile așezate în cutii de pantof
să răsară copaci cu plete gălbui

Portocalele mele, tati...

Mi-e teamă că o să-mi mănânce portocalele, tati,
Şi nu mi-e frică că ai să mi le mănânci tu,
Mi-e teamă că o să le mănânce ea!
Ea, ea, ea!
Mi-a mâncat şi carnea, tati,
I-ai dus-o tu, în tigaie,
O pulpă şi puţin ulei,
Apoi i-ai dus un capac şi două felii de pâine.
Mi-a mâncat mâncarea, tati!
Şi tati, tu nu ştii!
Când eram mică nu-mi mânca nimeni portocalele,
Am învăţat să fiu zgârcită, tati!
Pentru că ea, ea vrea să mi le fure.
O urăsc, tati, o urăsc din tot sufletul meu!
Am ajuns să ascund portocale, tati,
Am ajuns să plâng din cauza ei.
De ce trebuie să plâng, tati?
De ce trebuie să trăiască?
De ce nu-ţi pasă, tati?
De ce la ea "focul e mai bun"?
Nu mai sunt eu copilul casei,
Nu mai sunt nimic.
M-ai uitat, tati,
Ai uitat că sunt.
Mă doare, tati, mă doare că şi pe tine te mistuie ea.
Să moară, tati, să moară!

Dubioasele mele iluzii

Mă rogi dulce ca o savarină, să fim serioşi, dulciurile dăunează chiar şi copiiilor, pe mine m-ar distruge definitiv, ar trebui să mă interneze la urgenţe, ar urla pe stradă după mine: „Uite nebuna! Nu o credeţi pe cuvânt, tot ce vrea de la voi e să vă golească frigiderul de frişcă! Vă ademeneşte suav cu vorbe purpurii de catifea şi cum nu sunteţi atenţi v-a invadat bucătăria. ” Ce vină am că-mi place? Am ajuns o drogată, e adevărat! dar tot nu mă cred frumoasă, nici măcar interesantă.
Poate că de-asta am considerat inutilă existenţa pământului sub picioarele mele, de ciudă că eu nu iubesc.
Cineva spunea că astea sunt cele mai frumoase depresii. Atât de vulgar....
Astea sunt de fapt cele mai chinuitoare timpuri, spinii raţiunii umane, singurătatea. Singurătatea ne însingură de noi şi ne ameninţă. Se pune praful peste inimi. Nimeni nu e aşa de priceput încât să ne cureţe de păcate.
„Trebuie să meriţi! Trebuie să meriţi!” Mi-am spus de fiecare dată când am văzut mâini ţinânduse strâns ca şi cum ar fi legate de carnea celuilalt.... ”celuilalt”, care o aşteaptă mereu, pe ea şi doar pe ea să o ducă acasă, undeva...
N-am dorit telefon în cadă şi nici măcar cuptor cu microunde. Eu vreau o garsonieră, îmi ajunge o mansardă! Aici am două variante, pot să zac şi să beau vin ieftin în timp ce fredonez cântece franţuzeşti sau pot să te îmbrăţişez lacomă când ieşi de la duş şi să-ţi spun că mi-a fost dor. Mi-ai da un bobârnac şi am adormi pe podeaua din bucătărie cu roşaţa pe călcâie şi cu hainele picurând pe faianţă. Mai frumos de atât nici că s-ar putea!

Dar eu? Eu doar mă agăţ din când în când de marginea lumii când viscoleşte în suflet şi nu simt dulce. Îmi rămâne să te întreb... Ai văzut vreodată un suflet de artist tremurând?

Vom fi primii oameni care se iubesc

Iubitule, azi o să scriu un poem în care nimeni
n-o să mai moară şi noi vom fi fericiţi.
Mie-mi vei spune Eva, ţie-ţi voi spune Adam.

Copii noştri vor fi primii prunci născuţi. Pe frunze
şi coji de fructe vom inventa primele cuvinte ale lumii.
Iubirea noastră o să ţipe ca o virgină şi paharele vor plesni elegant
undeva în baie sau pe balustradă.

Azi, hai să fim doi depravaţi. Mi-am făcut bucle şi m-am dat
cu ruj pe buze. Aşa cum nu mă laşi să ies în stradă. Roşii.
Sunt mai mult decît Marlyn Monroe,
pentru că mă poţi vedea numai tu.
Să ne încolăcim ca doi şerpi albi sau altfel cum îţi place.
Hai să ghicim în cafea, să bem mult. Mult de tot! Să fumăm.
Iubitule, eu n-am făcut asta niciodată.
Am o carte încă fără pagini. O să scriem poeme,
o să facem baie în cadă cu ele şi o să ne pozăm apoi nud cu toate.
Dacă vei obosi, le scriem la loc. Un cuvînt eu şi altul tu.
S-ar putea să iasă de fiecare dată ceva nou.
În dragoste toate nu pot fi decît astfel. Nimic nu
se trece şi, vezi, totul e nou.

Iubitule, oamenii continuă să moară.
Cînd am început a scrie mi-am închis ochii
şi m-am făcut să cred că tristeţea mea e surdă.
Hai să ne aruncăm în mare!

Ce poveşti îţi spune marea...

Mi-e dor de ea, de valurile ei, de spuma lor... de nisip, de scoici... Mi-e dor de mare.

Nu pot să n-o iubesc după câte mi-a spus şi mi-a făcut... Mi-am pierdut minţile-n mare şi ea le-a dus pe celălalt ţărm, de unde le-a luat mai apoi şi le-a adus din nou la mine. Mă fură, mă pierde, îmi cântă şi mă încălzeşte. Niciodată nu mă îngheaţă, marea... Aş împărţi întreaga lume cu ea, dar lumea mea... e marea. Şi n-aş urâ-o nici dac-ar fi amanta iubitului meu, eu ştiu - marea-i cea mai bună iubită! Şi când mă ia în braţe, mă sărează şi miros ca ea atâta vreme... Marea-i o oglindă plină de cer, de univers, de oameni. Aş fuma cu marea o noapte şi m-aş plimba pe lângă ea.

Şi aş merge cu tine la mare. Ce nebunie să văd marea-n ochii tăi, ce albastru! Şi să stăm întinşi pe nisip blocaţi cu privirea-n orizont... deasupra cerul, în faţă, marea... Şi să fie nelipsita briză la un apus înecat în sânge, iar noi, ei bine noi doi... să fim în braţe, murdari de nisip, de sare, mirosind a mare. Să ne îngropăm cuvintele în plaja pustiită şi să ne sărutăm... Să ne îngropăm amândoi în lumina roşiatică şi în valurile mării...
Ce frumuseţe...

Oraş

Ploua mărunt în parcul cu pene cenuşii
Şi se-nsera încet pe plânsul de copii
Spitalele dormeau în manta plumburie
Bolnavii se rugau, boala să reînvie
În balta de pe drum se oglindea un crin uscat
Şi nori albi se aplecau spre oraşul îmbătat
În grădinile vernil râd parfumuri ameţite
Şi-n saloanele bogate plâng piane putrezite
Zăceau morţi în cimitire pe alei de amintire
Şi cădeau frunze uscate
Invitau viii la moarte....