Umbra

Am ieşit şi eu puţin la plimbare. Mergeam singuratic pe cărarea bătătorită de vânt şi soare. Era linişte în jur. Cerul senin rumega molcom împraştiatele raze de soare. În jur, chipurile palide treceau grăbite în sus şi-n jos. Eram doar eu şi gândurile mele. Eu şi natura. Observam totul, ca un astru privind la Marte. Detaşat de lumea virusată. Departe de microbii precipitării. Dar această atmosferă de bine nu a durat prea mult. O lumină neagră s-a revărsat încet peste mine. Mă înghiţea. Feţele palide se uitau cu groază la mine. M-am panicat şi mai rău. Iar când am văzut că la o clipeală toţi au început să se împrăştie, departe de locul unde eram, am înţepenit. Îmi aruncau săgeţi de priviri otrăvitoare, îngrozitoare. Nu ştiam ce să cred. Ce se întâmplase. Oare ce declanşase nebunia asta de afectivitare între mine şi feţele palide?! Eram normal. Ca şi ei. Mâini, picioare, ochi, nas, tot. Tot ce are un om. Şi-atunci? Poate eram murdar. Tocmai mâncasem o îngheţată. Dar nu era asta motiv de spaimă naţională. Ce, nu mai văzuseră pete? Nu. Trebuie să fie ceva mai mult. Şi uite că în timp ce eu mă gândesc, lumina asta bronzată devine tot mai arsă, mai închisă. Iar oamenii pitiţi prin clădiri, biserici, tot îmi aruncă priviri înspăimântate. Ce lume ciudată! Când totul era bine şi eram şi eu liniştit, hopa şi lumina asta. Ba mai mult şi feţele iscoditoare ! Numai de plăcere nu am avut parte! Oamenii nu au şi ei un pic de bun simţ, de... nu ştiu. Nu se gândesc că pot face un infarct? Bine, exagerez. Dar, pot să nu mai ies din casă o lună de zile din cauza lor. M-au traumatizat. Cum pot să mai ies eu la plimbare ştiind că ultima dată oamenii s-au purtat de parcă au văzut un extraterestru?! Mister. O vrăbiuţă plăpândă zbură grăbită pe sub privirea mea. O urmării cu ochii. Se înălţa grăbită în zbor. Ca în final, să se adăpostească sub ramurile dese ale un arbore solid. Cum aveam privirea uşor ridicată, curiozitatea m-a făcut s-o înalţ mai mult. Misterul se rezolvase.
Era umbra ce deschidea silenţios drumul unui taifun.