vineri, 31 decembrie 2010

Poveste

„A fost odată, demult, o lume împărțită în două, aşa ca un măr rupt”
atunci când aterizează de pe creanga cea de sus în iarbă plină de rouă. Cum aş putea să vi le descriu? Una văratecă ca pelinul de mai, cealaltă încruntată ca lutul lui Brumar.
Ei bine, lumea văratecă era condusă de o împărăteasă frumoasă, atât de frumoasă că luna întorcea capul după ea când se plimba.
Şi ca întotdeauna, cealaltă lume era condusă de un rege puternic, cunoscut pentru forţa lui până la marginile lumii. Chipeş la chip, ascundea în trupul fermecător o inimă îngheţată de luni şi veacuri de singurătate.
Împărăteasa, în fiecare seară ieșea pe furiș din castel îmbrăcată-n bucătăreasă. Mergea să privească stelele și nu voia să-i fie tulburată liniștea.
Oare ce ascundea cerul, de-l cerceta ? Secretul îl deţinea doar împărăteasa şi servitoarea cea credincioasă.
Vedeţi voi, de cum se înopta, împărăteasa, învăluită în mantia cenuşie, ridica dealul, ajungând la o minunată peşteră îmbrăcată în diamant."
Aţi putea întreba de ce cenuşie? De ce nu albastră ca bolta ce măiastru împletea stele pentru cărările de nea? Ei bine, cenuşie era ţesută cu gingăşia zilelor de tristeţi, căci şi ea, deşi înconjurată de slujitori, supuşi credincioşi se simţea la fel de singură ca vecinul rege. De aceea cătă cu atâta osârdie spre stele. Căuta prieteni. Şi nu-i păsa că sunt altfel decât ea, poate cu pielea aurie sau posibil cu frizura fumurie, cu nasul cât un năsturel şi ochii lui Azorel. Uf! Am uitat să pomenesc de căţel. Era precum un puf de pămătuf...
Iar în peştera de diamant o aştepta un telescop fermecat.

Şi plângea biata împărăteasă de i se cutremurau umerii şi parcă era vrabie flămândă în mijloc de ianuarie şi parcă era boabe de rouă în frageda dimineaţă. Dar niciun pământean nu-i cunoştea tristeţea, ci numai diamantele o cunoşteau şi îşi pierdeau şi ele, odată cu ea, din strălucire.
Curând lumea mea o să fie lipsită de strălucire, gândea în fiecare seară când privea prin ocheanul fermecat şi nu vedea decât stelele.
În jurul palatului în care trăia, se întindea o grădină minunată, plină de tot felul de soiuri de pomi, care mai de care gata să-ţi atragă privirea. Chiar sub fereastra ei, crescuse însă un pom diferit de ceilalţi. Avea ramurile torsionate şi înflorea o singură noapte pe an. Păsările îl ocoleau datorită aspectului straniu, doar vântul cânta printre frunzele lui sub formă de liră.
- O, suspină împărăteasa, sunt ca pomul acesta. Nu degeaba a crescut sub fereastra mea!
Într-o zi, după o ploaie care abătuse grăbite şuvoaie pe alei, împărăteasa văzu cum iese de sub frunzele copacului o pasăre mică, atât de mică că o puteai strânge în palmă fără să-ţi fie teamă ca o striveşti. Culorile penelor erau multe şi nemaivăzute, de parcă stropul acela de pasăre adunase din lume întreaga fumuseţe.
Şi ciripind suav s-a aşezat pe umărul împărătesei şi i-a şoptit:
- Cauţi în stele, dar uiţi să priveşti în gradina ta! O să ai o surpriză până la vremea mesei iar după masă ai să-ţi găseşti liniştea. Dar masa nu-i masă, liniştea nu-i linişte si grădină nu-i grădină, dacă nu ai cu cine împărţi micile bucurii.
Întâi şi întâi, împărătesei nu-i veni să creadă că pe umărul ei se aşezase o asemenea pasăre şi pe deasupra îi mai şi vorbise năstruşnica. Aşadar chibzui bine şi gândi că-i lucru necurat cu glăsuitoarea cea mititică. Şi ce mai glas cristalin îi răsunase în urechi!
Seara, când se furișa spre peșteră, s-a întâmplat un lucru neprevazut. Azorel s-a pierdut în desimea codrului adulmecând urmele unui iepure. A strigat împărăteasa să se întoarcă, dar micuțul nu a vrut să asculte.
- Ce mă fac? Pădurea este hotarul între împărății și legea spune că nu are voie nimeni să pășească în ea!
Seara, când se furișa spre peșteră, s-a întâmplat un lucru neprevazut. Azorel s-a pierdut în desimea codrului adulmecând urmele unui iepure. A strigat împărăteasa să se întoarcă, dar micuțul nu a vrut să asculte.
- Ce mă fac? Pădurea este hotarul între împărății și legea spune că nu are voie nimeni să pășească în ea!


Autori: Ioana, Doru, Estera, Maria, Ella

Daca am scapat pe cineva, ve rog sa ma anuntati

joi, 30 decembrie 2010

Proiecte

A venit Doru. Plecase la bunica, Estera.
Ideea Ioanei nu e rea, mă tem doar că va muri nenăscută, la fel ca ultima temă.
Aţi văzut cu toţi, am postat doar trei poveşti, deşi timpul a fost mult prelungit, din care una, deşi foarte frumoasă, nu se adresa copiilor, mă refer strict la pici.
Încă suntem puţini, Irina ne-a părăsit, mulţi nu au încredere în acest proiect, aşteaptă să vadă cum vom evolua. Doi dintre noi, Estera şi George, sunt ocupaţi cu Bac-ul, îi înţeleg, alţii nu se cred capabili de a concepe un basm, au renunţat înainte de a se gândi să încerce, alţii nu au avut timp. Deşi timp... aproape şase săptămâni.
Şi uite aşa ne-am făcut cu doar trei poveşti. Ce şanse sunt ca, pornind de la ideea Ioanei, să scriem împreună o poveste?
Mă plec însă vouă şi spun: hai să încercăm. Eu mă prind şi pun aici prima propoziţie, scrisă de Ioana. Şi ca dovadă că sunt de acord, intru în joc şi adaug:

„A fost odată, demult, o lume împărțită în două, aşa ca un măr rupt”
atunci când cade de pe creanga cea de sus în iarbă plină de rouă. Cum aş putea să vi le descriu? Una văratecă ca pelinul de mai, cealaltă încruntată ca lutul lui Brumar.

Scrie fiecare o propoziţie, două sau mai multe cât îl ţine inspiraţia, transpiraţia şi timpul, bată-l vina.
Şi nu uitaţi, între timp pregătiţi texte, un CV, numai realizări în domeniul literar, fotografie şi ce mai vreţi voi, să nu uităm povesta despre noi. Sunt aşteptate toate de editor, spre a fi aşezate în cuptor. Al cărţii bineînţeles. Vom face şi ilustraţii.
Iarăşi aştept idei pentru titlul, copertă, cum o vedeţi voi sau orice idee vi se năzăreşte pentru ca să iasă totul trăznet.
Mă gândesc chiar acum, în timp ce scriu, ne-am putea înregistra vocile în timp ce ne recităm versurile sau poveştile. Ce spuneţi?
Vestea foarte bună? Sunt două direcţii din care putem primi ajutor. Să vedem dar cum ieşim mai bine.

Doru

miercuri, 29 decembrie 2010

Călătorie

         acum vreau  să ningă, să ningă
să ni se aşeze fulgi pe suflet
să ne luăm zborul de la etajul trei

din inimi ne vor creşte aripi
vom escalada înălţimile
fulguind a iubire şi a sinceritate

frigul se va lipi de noi
ne va învăţa arta curajului
apoi vom privi în jos, fericiţi
cum oamenii fac oameni de zăpadă

colinde melodioase îşi vor face loc
în buzunarul nostru, încălzindu-ne

vom fi asemeni unor îngeri
vom fi o avalanşă de euri
în maşinăria iernii.

luni, 27 decembrie 2010

Poveşti pentru alte timpuri - Poveste

A fost odată ca niciodată în ţara asentimentelor, cu râuri de miere şi fiere, un sat singuratic, în miezul dulce al unui suflet răscopt. Şi satul acesta se întindea în fiece noapte cu luminiţe de felinare aburinde peste corvoada de păcate a pământului. Nici pământul ăsta nu era unul oarecare, ci era un pământ obosit, care dusese pe spatele lui atâtea guri de copii, ca un părinte cu grijă.
Uneori, tresăreau firele de iarbă şi zadarnic încercau să atingă lumină. Trebuie să afle, trebuie!
Oameni din toată lumea, aflaţi!
Lumina felinarelor acelea avea lumină vindecătoare. Căci, iată, prin ele veghea Dumnezeu oamenii, iar oameni erau mulţi şi dormeau dulceag într-o aproape l i n i ş t e. Le era somnul lin ca pe o ramură de mai.
Mai scutura crivăţul, ici-colo, credinţa. Şi atunci pereţii caselor zămisleau câte o teamă. Iar oamenii trăsăreau din somn ca nişte iepuri buimăciţi. Se mai strecura fior în neştirea lacrimilor şi, Lui, care tot nu putea pune pleoapă pe pleoapă, i se făcea milă şi măcina piper să mai aprindă flăcări...
Astfel îşi trăiau sătenii aceştia somnul...
Dimineaţa le-aducea, mai de fiecare dată absurdul gerurilor de ianuarie, şi ieşeau toţi, în tălpile goale să simtă zăpadă. Aceasta, când le simţea pulsând tălpile şi sângele alergând de plăcere se făcea că plouă. Băga capul între umerii ei curaţi, şi nu ştiu de unde şi nici din ce puteri nemaivăzute, lăsa să pice fulgi mari de nea. Se atingeau sufletele între ele, se ciocneau între raţiunii şi atunci, atunci preamărind iarna din-lăuntrul lor, se îndrăgosteau.

Poveşti pentru alte timpuri - Balena cu ochii albaştri

Astăzi am să-ți spun o poveste frumoasă care vine din vremea când oamenii nu dăduseră nume la ape. Se chemau toate Apa cea Mare. Atunci trăia o balenă albastră. Se plimba de-a lungul și de-a latul Apei Mari singură. Era imensă și inspira teamă, dar cânta atât de frumos! Nimeni nu-și dădea seama de asta. Toți se grăbeau să fugă din calea ei îngroziți de furtuna care-i anunța sosirea. Când ieșea la suprafață, valurile distrugeau corăbiile aflate pe o rază de câtiva km. Așa s-a întâmplat într-o zi când a căscat.
- Balenele cască?!
- Să zicem că balena noastră căsca plictisită de singurătate în ziua aceea. O corabie a fost făcută bucățele de furia furtunii la câteva secunde după ce balena a închis gura. Privea cu ochii mari, albaștri ca și ea, cum Apa cea Mare înghite catargul. Ea nu voia să facă asta! Doar căsca plictisită! Știa că mogâldețile care dădeau disperate din mâini și din picioare o urăsc. Ăsta era motivul pentru care nu le salva niciodată. La un moment dat fu trezită din amorțeală de o voce subțirică. Era atât de fragilă încât a făcut-o să privească cu atenție bucata de scândură care-i trecea pe lângă ochiul mare. O copiliță frumoasă ca un înger plângea! Fără să vrea, o lacrimă s-a prelins din ochiul mirat.
- Balenele plâng?
- Dacă așa spune povestea, înseamnă că plâng puiule drag sau balena noastră era una aparte. Plângea! În acel moment s-a lăsat ușor sub apă. Fetița a simțit sub picioare ceva. Pământ, gândi. Și își șterse ochii cu mâneca din care săreau pești. A început să alerge să caute oameni. După un timp a renunțat. Și-a dat seama că era înconjurată de apă. Și totuși nu era tristă aici.
Balena o îmblânzise cu cântecul ei. Se înțelegeau de minune. După un timp, să zicem ani, fetița s-a transformat într-o frumoasă domnișoară. Se scălda alături de sirene și era mai luminoasă decât ele. Sirenele i-au răscolit amintirile povestindu-i despre oameni. Într-o zi balena și-a simțit cântecul neascultat. Frumoasa Frumoaselor suspina. Din ochiul albastru a curs a doua lacrimă. Știa ce se ascunde în sufletul fetei.
A mers la țărm și în schimbul comorilor din adâncuri, oamenii i-au construit cel mai frumos castel pe spatele care semana cu o bucată de pământ. Cu fiecare cărămidă zidită îi creștea suferința. Fata era fericită și râdea. Colindă castelul în lung și-n lat până-l știu cu ochii închiși. Și brusc coborî tristețea peste ea. Frumoasa i-a cerut balenei oameni! Și din aceea zi salvă toți oamenii care o urau. Un grădinar, un croitor, o bucătăreasă.... Pe spatele balenei era o împărăție. Suferea și nu mai cânta.
- Și Frumoasa nu simțea? Ai spus că se înțelegeau fără cuvinte.
- Era orbită de lumea ei nouă. Nu mai vedea și nu mai auzea. După mult timp a întrebat-o ce are. Sunt obosită a spus balena. Car prea multe în spate. Atunci Frumoasa a poruncit să se scoată toți copacii fără să-și dea seama că rădăcinile lor erau înfipte în venele balenei. Apa s-a colorat în roșu. Balena cu ultimele puteri a început să cânte. Se ridica către cer cântecul ei. Până și apusul a furat din culoarea sângelui. Algele verzi au devenit roșii.
Și de atunci curg legendele... unele spun că după furtună un cântec se ridică la cer, altele că un palat plutește pe mare. Oamenii jură că au vazut-o pe Frumoasa alături de sirene. Dar nimeni, nimeni nu cunoaște adevărul. Toți știu însă că din ziua aceea apa s-a numit Marea Roșie.

Poveşti pentru alte timpuri - Varza de Bruxelles

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, n-aş avea ce povesti, într-o ţară demult uitată, dintr-o epocă îndepărtată, o-ntâmplare mai ciudată .... dezvăluită mie, cu mărinimie, de Înălţimea Sa, Împăratul peste zarzavaturi.
- Te-ai spălat pe dinţi? Îmbrăcată-i pijamaua cu fluturi de arginţi? Atunci ascultă cum odată demult, demult, varza de Bruxelles îşi confunda suratele cu nişte furnicuţe.
Cum? V-aţi putea întreba. Păi, drept să vă spun, chiar dacă nu mă veţi crede, era
de trei ori mai înaltă şi lată decât varza banală. În ciuda dimensiunii, era de o modestie proverbială, dar pentru că pe atunci era puţin amară, lumea evita s-o servească la masă şi o dădea numai animalelor drept hrană delicioasă.
Toţi îşi băteau joc de darnica-i împlinire, de la boabele verzi ascunse-n teci, unde locuiau câte cincizeci, până la cele lubeniţe înroşite de-atâta stat la soare, cât era vara de mare.
Of! Un nume atât de nobil, de frumos şi un trup atât de hidos! S-ar fi vrut zveltă ca un pătrunjel, dar ce să se facă dacă Cel de sus o-nzestrase cu aşa armură de poveste? Îi venea să se pitească de ruşine în cel mai ascuns cotlon sau în Babilon, să n-o mai recunoască surioarele din grădina-mpărătească. Dar cum?
Iată c-a venit o zi în care, sărmana, a fost aşa de supărată încât toate caloriile ei au început să să se topească şi a devenit mică, mică, dar tot rotundă, chiar dacă pitică, încât puteai mânca douăzecişidouă deodată, dacă avei o lingură supradimensionată.
Odată cu întâmplarea a venit şi o fericire atât de mare încât a devenit, pe loc, delicioasă.
De unde ne dăm seama că puterea sentimentelor este mai mare decât ne putem imagina.

Şi am urcat pe-o buturugă
c-o foaie de varză drept glugă
că ploua c-o mare minciună
povestea mea de noapte bună!

Trăsura din aripi de lăcustă

ești atât de frumoasă
cum alergi despletită
printre degete
ca un plâns de copil
secunda furişează
în mine neliniști

în podul palmei
zace
trăsura din aripi de lăcustă

sâmbătă, 18 decembrie 2010

nepoem

când sunt trist
îmi spăl ciorapii
zdrăngănesc corzile chitarei
întrebându-mă dacă şi ziua ta a ruginit
la fel de plictisitor
ferecat între zăbrele de sticlă
ai intrat prea curând în convoiul în care
eşti doar fir de praf
din gigantica lume
fără învingători
şi asta te sperie

indiferent ce ai face
cerul bolteşte deasupra capetelor
lumini întunecate

şi încă o zi
e praf şi cenuşă

marți, 14 decembrie 2010

Poveste

Liniste. O liniste calma, trista. Vantul scutura copacii din fata casei, ea, plangea in continuare, nu a mai putut sa se opreasca. A vrut sa alunge monotonia si sa iasa afara sa se plimbe de una singura. Simtea nevoia unei imbratisari, unei vorbe calde, unei imbratisari profunde de care nu a avut parte niciodata de la vreo persoana...
Si-a luat bluza cea noua , blugi gri, adidasi albi, geaca neagra si a iesit rapid pe usa fara macar sa arunce o privire in oglinda care acoperea tot peretele... Nu-i pasa daca e frumoasa, nu a avut niciodata parte de un copliment in legatura cu aspectul ei, asa ca stia ca nici in acea zi nu v-a avea...
A pasit pe trotuarul luminat de lumina slaba a unui parmac, a privit in jurul ei si vedea strada pustie, noroioasa, dar nici macar asta n-a oprit-o sa plece. Nu-si dorea decat sa-l vada pe cel care i-a furat inima, sa-l atinga, sa se lase purati de vant, sa se creeze o atractie intre ei...
A pasit incet, vedea un drum drept in fata ei, simtea o energie puternica, trupul ii vibra doar pentru simplul fapt ca-i era dor de o persoana draga. A inceput sa alerge, lacrimile ii erau inca pe obraji si curgeau intr-un ritm constant, neincetat, si s-a oprit in momentul cand s-a prabusit de emotie la interactiunea dintre privirile lor.
"Buna,Sylvia. Ce faci.? De ce plangi?"
"Buna, Mark. Nu-mi baga in seama lacrimile ,sa spunem doar ca uneori simt nevoia unei imbratisari, nevoia unei persoane care sa ma inteleaga."
"Stiu cum e. E foarte greu. Eu m-am plictisit sa plang si sa caut in intuneric acea lumina care se presupune ca ma calauzeste.Toti avem nevoie de cineva ."
"Stiu, dar uneori e prea greu de gasit acea persoana."
"Am putea incerca noi, desigur daca tu doresti."
Asadar, normal ca raspunsul ei era da. I s-a indeplinit ruga. S-au intalnit, au vorbit, si a fost nevoie doar de un simplu impuls pentru a aprinde flacara dintre ei.A u trecut 7 luni de cand erau impreuna.
"...mai ti minte cum ne-am intalnit in acea seara cand tu plangeai.?"
"Desigur, de ce?"
"Sincer, in acea seara iesisem din acelas motiv ca si tine. Plansesem si eu pe drum, si ma macina gandul ca simteam ceva pentru tine,vroiam sa ma apropii de tine si nu stiam cum. Desi nu te cunosteam indeajus, imi lipseai, imi doream sa te vad si cand am facut-o lacrimile mi s-au oprit, si am stiut ca atunci era sansa mea, dar nu-mi gaseam cuvintele potrivite."
"Nu-ti dai seama cat de mult te-am asteptat. Mi-ai vindecat rana, ai umplut acel gol ce-mi umplea inima si-ti multumesc din toata inima ca esti alaturi de mine. Acum, in acest moment iti jur ca te voi iubii acum, mereu si in fiecare zi din ce in ce mai mult, indiferent de ce se v-a intampla intre noi."
"Si eu iti jur acelas lucru iubirea mea."
Au trecut luni, au trecut ani si ei se iubeau din ce in ce mai mult, dar a venit momentul despartirii. Era vina amandurora, si amandoi plangeau zi si noapte, se doareau prea mult pentru a fi despartiti.
"Te iubesc, dar a inceput sa ma doara."
"Si eu te iubesc iubirea mea, dar trebuie sa-ti dau drumul..."
Amandoi stiau ca nu asta vroiau sa spuna, dar erau prea incapatanati pentru a recunoaste acest lucru. A trecut o luna. Ea, neclintita din camera ei. Nici macar nu mai dormea, nu mai manca. Era non-stop cu castile in urechi, cu lacrimi in ochi si nemiscata din pozitia in care putea sa vada poza cu ei doi si reamintindu-si de clipele cu el. Mark la fel, erau sortiti sa fie impreuna si o stiau, dar pur si simplu au decis sa se distruga amandoi.
Au tinut-o asa timp de 1 an, intr-o stare de stagnare. El s-a decis, nu mai suporta sa fie departe de ea. S-a dus sa-i ia un buchet de trandafiri rosi, si-a sters lacrima si a plecat spre ea, dar deja plecase in alta tara. Nu a mai stat pe ganduri, a alergat repede spre aeroport, a alergat fara macar sa se uite inapoi. A aruncat si trandaifrii pe drum. Agitat, energic, tremurand de emotie, s-a urcat in avion. A reusit sa-si mentina calmul, dar se grebea prea mult pentru a fii atent la privelistea ce se vedea pe gemuletul avionului.
In sfarsit avionul a aterizat, si el, la fel, grabit a urcat intr-un taxiu sperand ca ea e in locul presupus de el, dar nu, nu era. Dezamagit,f urios, simtindu-se vinovat incerca sa-si limpezeasca gandurile, si si-a amintit de o conversatie veche, in care ea spunea ca daca ar fi sa se duca undeva, s-ar duce la plaja la care a visat mereu.
Amintindu-si, se ura din nou in alt taxiu. Ea aproape de apus ,spera sa ajunga la timp, sa nu mai trebuiasca sa astepte mai mult. A coborat, si pentrintre miile de oameni ce paraseau plaja o zarise direct pe ea. Statea pe mal si plangea privind apusul. L-au cuprins si pe el lacrimile, si a fugit spre ea. A imbratisat-o profund, apoi s-a produs un sarut lung....
"Sunt aici. M-am intors. Te iubesc.!"
Si a fost indeajuns incat sa nu-i mai desparta nimic niciodata.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Te aştept...

Te aştept să vii din nou la geamul meu. Să baţi şi să aştepţi cu nasul lipit de fereastră. Răsuflarea ta fierbinte în fiecare anotimp picta delicate urme pe geam. Îmi plăcea să te privesc cum mă aşteptai plin de nerăbdare. Ştiam că eşti nerăbdător, întotdeauna îţi fremătai buzele, iar privirea-ţi ardea. Uneori, chiar intenţionat întârziam să vin la geam. Voiam să te privesc. Să te zidesc în minte, în suflet, în trup.
Adoram felul în care privirea ţi se înflăcăra atunci când mă zăreai dincolo de perdea. Faţa-ţi era ca un geam transparent. Tot ce făceai, ce simţeai putea fi privit.
Nu mai conteneam să ne admirăm, să ne ascultăm planurile, dorinţele. Erai atât de viu. Capabil să-ţi înfrunţi destinul, să-ţi împlineşti visele. Vorbeai cu atâta pasiune despre dreptate, încât chiar te crdeam. Credeam că o să reuşeşti să aduci o schimbare. Vedeai durerea ce mocnea în jur. Totuşi, nu ştiu ce făceai sau cum, îţi păstrai speranţa, veselia. Radiai de bucurie. Cred că de aceea erai atât de iubit de prieteni, vecini, colegi. Până şi copii te adorau. Erai ca..ca..ca o stea. Strălucitoare, atât de departe în aspiraţii şi totuşi atât de aproape în trăire, simţire. Te veneram. Erai atât de perfect. Poate aveai ceva defecte dar păleau în faţa calităţilor tale. Mă iubeai, iar eu te adoram. Ce ne-am fi putut dori mai mult?! Doar noi doi. Noi şi o lume. Ne ştiam. Nu era nevoie să exprimăm ce simţim sau ce vrem să facem, căci ştiam deja mişcarea unuia celuilalt. Atunci când ne descopeream cusururile, atât de mult ne amuzam. Nu ne deranja. Nici nu ne răneam. Pur şi simplu ne acceptam aşa cum eram. Tu şi eu. Noi doi.
În momentul acela când ai plecat, tot ce construisem împreună s-a dărâmat. Nu puteam pricepe de ce ai plecat. Ce te împinsese să recurgi la asemenea fapte de laşitate. Am fost bolnavă. Trupul îmi slăbise, iar de mers nici nu mai puteam. Mergeam în scaun. O asistentă întotdeauna mă veghea lângă cap, în locul tău. Devenisem străvezie. Eu nu mai ţin minte. Dar mi-au spus doctorii şi prietenii noştri. Au zis că am fost rău...că n-aş mai fi avut şanse să...ştii tu..să trăiesc. În ciuda îndoielilor am reuşit să-mi revin puţin câte puţin. Nu prea am multe amintiri din perioada aceea. De un lucru am fost conştientă tot timpul, atunci şi acum, că nu mai eşti, că ai plecat. Şi acuma cred că n-ai avut motiv să pleci. Dar, vreau să ştii că nu te condamn. Ai avut şi tu stările tale de febrilitate. Dar chiar dacă ai plecat atunci, pe moment, asta nu te împiedica să te întorci atunci când te trezeai. Nu e laşitate să te întorci. Ţi-am zis doar, nu te condamn. Nu vreau explicaţii şi n-o să-ţi fac nici pic de scene, ca alte femei. Mă ştii doar. Tot ce vreau e doar să te văd iar. Să văd cum zâmbeşti puţin nervos. Să-ti aud glasul în timp ce pledezi pentru dreptatea nemuritoare, de parcă ai fi un jutiţiar al nopţii.
Te aştept...să ştii că te voi aştepta mereu...
Tot ce vreau eşti tu. Tot ce mă interesează tu eşti. Nu te-ai gândit că nu-mi va fi uşor fără tine?
Adesea m-am gândit pe unde eşti, oare ce-ai mâncat, unde ai dormit. Oare doarme pe asfalt, înconjurat de ziduri şi cu căteva bucăţi murdare de ziar pe el?! M-am gândit la astea. Şi la tot felul de scene macabre. Era normal să mă gândesc. Nu ai luat niciun ban la tine. Niciun fel de act. Nimic. Am ştiut că ai plecat când am citit acel mesaj, doar un cuvânt mi-ai lăsat: ,,Adio!".
Nu vreau să ştiu de ce. Spune-mi că eşti în siguranţă. Că ai mâncat şi că te-ai învelit bine. Mereu îţi scoteai picioarele afară de sub pătură noaptea, iar ziua te dureau, erau îngheţate. Dar eu mă trezeam spre dimineaţă şi ţi le înveleam. Spune-mi, acuma cine mai are grijă de tine? Eşti sănătos, voinic? Râsul nu te-a părăsit, nu? Era prea frumos ca să-l pierzi.
Te aştept, să ştii. Exact ca odinioară. Când eram copii. La geam, te aştept. Vreau doar să ştiu că eşti bine. Nu te judec. Doar să te văd.
Te aştept.... şi ieri te-am aşteptat, şi săptămâna trecută, şi luna trecută, şi acum două luni... de atunci, de când mi-am revenit... te tot aştept..
Şi te voi aştepta... până vei veni.. sau... până ultima-mi suflare va îngheţa.

gând

aștept

țărmul pustiu
îți ascunde pașii

din roșul apus
înserarea fură
marea învolburată
mă umple de vise
strâng la piept icoana

în palme
nisip

Nu sunt creion...

Nu sunt un creion! Nu sunt!
Fir-ar, nu sunt un creion! De ce nu mă crede nimeni!?
Doamnă, domnule, nu sunt...

De ce mă uită toţi în bancă? Nu sunt un creion. Uneori
Mă prefac e adevărat că sunt creion dar nu sunt
Alaltăieri am alergat dupa voi îmi simţeam pulsul gonind spre absurd
Creioanele n-au picioare dar au puls asta e dovada voastră că au puls a mea că N-au picioare şi eu am alergat (!) după ce nu ştiu exact poate după cuvinte poate După oameni cuvintele oamenilor mâinile lor mici false
Mai bine aveau ochi sau suflete în loc de mâini chiar aşa să le crească suflete în loc de mâini
Mă doare
Şi creioanele au dureri cum au şi puls...
....
Timpul nu vindecă nimic n-o să mă facă mai puţin creion decât sunt nu nu
Doar o să treacă eu mă pietrific deja pupitrul băncii mă aşteaptă cu săruturi languroase
M-au privit înapoia lor ochii binecunoscuţi dar s-au întors către fericire
Fiecare cu fericirile lui asta în caz că eşti om
Şi-au întors frunţile către sine vinovaţi ca şi cum ar fi uitat
U n c r e i o n î n b a n c ă

...
Şi eu vă iubeam ca pe propriul meu cărbune
Acum doar întorc schiţe pe dos aşteptând să-mi cădeţi de pe umeri
Şi-aş da vina pe timp.

miercuri, 24 noiembrie 2010

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,
Diminețile în care,
Din absurd, lumini opalescente
Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,
Diminețile în care cerul
Pare că atinge sârmele de telegraf
(Goale de vrăbii),
Diminețile în care sufletul meu
Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.
Nu m-au dezamăgit niciodată ploile
Care îmi pun pe fiecare fir de păr
Coroane de flori ude,
Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,
Sau razele de soare,
Zâmbetele și privirile de mătase,
Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,
Zilele de iarnă în care ninge naiv...
Nu m-a dezamăgit viața în sine,
Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,
Cu tot infernul prea lumesc
De care dai dovadă.


Lorelei

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Câteva cuvinte

Aşteptăm ultimul membru al juriului, sper să apară în acest sfârşit de săptămână. Voi posta rezultatele finale luni, cu sau fără aceste ultime note.
Vreau să las câteva cuvinte. Speram s-o facă altcineva, mai diplomat.
Încep prin a mulţumi juriului. Sigur nu le-a fost uşor. Ne-au arătat unde greşim, dar au văzut şi părţile bune. Am primit note mici însă fiecare a fost lăudat pentru specificul lui. Sfaturile primite le vom urma.
Celor care au participat la acest exerciţiu, îi felicit pentru curajul de a-şi supune încercările unui juriu, deosebit de exigent după cum aţi putut constata şi voi. Fiind toţi în aceeaşi oală, ştiu că nu aţi avut timp să finisaţi textele. Eu, cel puţin, bănuiesc că şi voi, am fost în perioada testelor de tot felul, chiar şi două, trei pe zi, ceea ce nu prea lasă loc pentru alte activităţi, dacă ne dorim note bune. La şcoală.
Aici am luat note destul de mici. Adevărat. Eu zic să vedem partea bună a lucrurilor, să cercetăm şi să ne însuşim sfaturile, care, vă asigur că au fost date cu bună credinţă. Dacă vrem să devenim buni, cu adevărat buni, vom primi notele ca pe un medicament, cu gust amar, desigur, dar absolut necesar. Credinţa mea este că vor fi reprezentativi pentru generaţia noastră mulţi din acest grup. Am încredere în fiecare dintre voi, fiecare are scânteia necesară să devină personaj important în domeniul pe care va dori să-şi desfăşoare aripile. Chiar şi acei dintre noi care au primit cele mai mici note.
Cine mă cunoşte, cine îmi urmăreşte activitatea, ştie că nu vorbesc fără să fiu convins de ceea ce spun.
Provocarea aruncată de Maria a fost generoasă, dar şi grea, pentru că vedem toamna ca pe un corn al abundenţei şi frumuseţii, uitând cealaltă faţă, de bătrân ursuz a lui noiembrie. Observaţie care pare să nu fie valabilă anul acesta.
Deşi unii au protestat, deşi eram derutat eu însumi de cum o voi scoate la capăt, tema dificilă m-a atras, m-a impulsionat, mi-am dorit imediat să particip. Era ceva nou.
Se cerea un limbaj liric, părerea mea, cred că anotimpul o impune, cu toată simbolistica ţesută în trenă. Şi când plânge, toamna are un farmec pe care nu-l regăseşti în alte anotimpuri. Tacit, cei mai mulţi aţi fost de acord, dovadă scrierile voastre.
Fără a da nume, vreau să remarc câteva texte, pentru titlu, ieşit din tipare, care pe mine m-au surprins, plăcut: În cuib doar puii, Pinocchio e al tuturor!, Empatii violete. Superbe!
Ar părea că şi Elegia I se încadrează, se detaşează, din păcate e uzitat de mulţi autori. Oricum e altceva comparativ cu ceilalţi.
Ceea ce percep ca negativ este faptul că nu prea s-a respectat tema. Era bine să fie un prim criteriu de apreciere a textelor, mai ales că am pornit de la ideea de exerciţiu, temă obligatorie.
Vă poftesc pe toţi să vă spuneţi părerea asupra textelor, inclusiv cele proprii. Notele voastre sunt binevenite. Aştept păreri pertinente.

Vă anunţ, de asemenea că am găsit susţinători pentru cartea noastră. Amănunte mai încolo, să vedem cum evoluează lucrurile.

Lansez o nouă temă, o provocare de altă factură: basmul sau povestea. Subiectul rămâne la alegerea fiecăruia. Singura condiţie: numărul de cuvinte minim 250, maxim 500, fondul Times Roman 12.
Termen: o lună, respectiv înainte de Crăciun cu o săptămână.
Apoi vacanţă.

Ce ziceţi de o carte de poveşti scrisă de adolescenţi?

Vă aştept. Succes tuturor!

Doru Emanuel

vineri, 12 noiembrie 2010

Toamna ca o jucărie stricată

Toamna e ca o jucărie stricată. Este ca o pictură nefinisată a unui artist celebru. O pictură nefinisată sau trecută prin nisipul clepsidrei.
E o jucărie ruginie. Vocea spartă, răguşită din cauza stropilor de ploaie. Frunzele pentru distracţie au chef să se dezlipească de pe copaci şi să se arunce de la înălţime. Crizantemele în schimb, au fugit la fabrica de parfumerie, au de gînd să se facă elegante şi să cocheteze la braţ cu toamna. Castanele se joacă cu picioarele trecătorilor, iar gutuile pregătesc planurile expansioniste pentru a ocupa ferestrele bunicii.
Doamne, fiecare o apucă care şi încotro. Mă întreb, cine va mai cumpăra această jucărie?

Empatii violete

Într-o scorbură de şoaptă
Trunchiul găunos al vieţii
Zace-n lacrimi de răşină
Apă vie, apă moartă


Frigu-mi crapă carnea veche
Jos doar maluri, piele ninsă
Scrum ţigării veşnic stinsă
Eu şi moartea, o pereche


Somn de boală mă cuprinde
Mă trezesc în miezul nopţii
Fiind acul din ruleta sorţii
Când timpul mă vinde


Cu vorbele-i de mărgărint
Chemându-mă unde-i răcoare
Când luna e pe cer mai mare
Şi eu nu pot că să mai mint …

Pinocchio e al tuturor!

Miroase a mere răscoapte, pârguite. Miroase a gutui galbene, gutui în care ţi-ai înfige dinţii să le muşti, dar nu poţi , ai dinţii prea slabi ,eşti prea copil, sunt prea copil.
Te joci toată ziua … toată ziua cu o jucărie stricată!
Miroase a rânced, a frunze şi a ploi reci. Miroase a jucării de lemn. Jucării de lemn cu şuruburi ruginite.

Ca un Pinocchio roşu de furie, un Pinocchio veşnic îndrăgostit de copaci. Chiar şi un Pinocchio daltonist, că prea sunt frunzele roşii. Defect din fabricaţie?

Pinocchio minte când trimite în fiecare octombire prima brumă. Îi creşte nasul, Pe nas îi cresc frunze; frunze vechi pe ramuri noi. Şi cad, cad toate.
Scârţâie şuruburile şi abia se mişcă, abia se plimbă printre trunchiurile dezgolite, biată păpuşă fără aţe. Jucărie stricată. Clipeşte cu pleoapele acoperite de pieliţă amară de nuci.

Biată păpuşă fără aţe.Ca un copil rătăcit prin pădure.Ca un rest de speranţă , firimituri de frunze, roşu,gutuie şi nuci, pieliţă amară, miros de soare putred în fructe pârguite…

Noi toţi suntem Gepetto şi Pinocchio al tuturor este!

În cuib doar puii

mă orbea. era albă
atât de albă încât
am ridicat mâinile
nedorind să mâhnesc dărnicia

pe patul din iarbă
își leapadă rochia udă de brumă
spre ziuă
caută cântecul cocorilor
în cuib
doar puii.
visează să zboare

îmi face semn cu degetul lung
m-am oprit.
mă dojenesc arborii
toamna ca o jucărie stricată?

Toamna ca o jucărie stricată

Plecam câteodată în zori, pe când îngerii
Nu se urcau înapoi la cerurile lor
Şi mă întorceam acasă abia în amurg cu aripile rupte
Pentru că mă urau şi demonii, şi îngerii,
Şi pentru că n-aveam decât frunze căprui, oripilante,
Cu care să-mi acopăr trupul zgâriat de timp.

Plecam de acasă pentru că şi mama, şi tata mă urau,
Eram un anotimp muribund şi singur,
Poeţii, ah, doar poeţii mă mai întorceau
De pe o parte pe alta prin ploi,
Şi mă mai strângeau în braţele lor, uneori,
Iar eu, fără milă, neputincioasă, îi chinuiam
Cu amarul meu înflorind, cu frunza mea ofilind.

Găseam câte-un copil, îi smulgeam inima
Şi-o ascundeam în taină printre stele ( şi ele ofilite) ,
Dar el se juca uneori cu mine, şi mă trăgea de păr,
Apoi mă arunca într-un alt colţ de lume,
Şi eu plouam mai mult, minţeam mai mult.

Dar peste timp nu mi-a mai păsat
Şi furam soarele, şi-l ascundeam în mare,
Pentru că nimeni nu se mai juca, niciodată, cu mine,
Mi s-au încreţit riduri pe frunte, pe frunze,
Şi-acum nu mai am inimă, am doar o cutie ciudată
( Care uneori nu mai bate) , dar praful s-a aşternut pe mine
Ca un fel de bătrâneţe, şi m-am stricat.

Sunt o toamnă aiurea, părul îmi miroase a castane coapte,
Am inima şi privirea înstrăinate de vreme,
Nu mai am nici măcar un pic de suflet,
Şi sunt ca o jucărie stricată.

Ca o jucărie stricată

Mi-e ciudă pe tine! Aşa să ştii! Chiar tu, chiar tu să-mi faci figura? Să mă părăseşti?! Ce mă fac acu’? Hai, spune! Taci! Atâta ştii şi tu, să taci. E drept că nu mi-ai răspuns niciodată. Da, e drept. M-ai îmbrăţişat. Asta da. Şi m-ai îmbrăcat cu frumuseţi şi bogăţii nemăsurate. Îmbătrânite, mâinile-s, scheletice de-acu’. Iar aripile ţi-s golaşe, ba, ici colo, chiar au ruginit! Şi cât de verde le-a fost zborul.
Darnică, ce să spun? Ca nimeni alta! De înţelepciune, nici nu mai pomenesc! Câte am învăţat cu tine! Uite, recunosc. Na! Ce dacă-s supărată? Te-am minţit eu vreodată? Hai, zi? Eşti singura care-mi ştie gândurile. Toate. Şi visele, cele tainice, pitite în cele mai înălţătoare abisuri ale minţii. Da-s cuminţi.
Mintea. Puţină! Ce să fac?! Atât mi-a fost tainul. Ascultă, dacă-ş avea multă, aş ştii cum să te-mpac. Ei, dacă aş fi...
Printre barzi, eşti cea mai bună. Te-am auzit cântând de câte ori? Acu’ glasu-i ascuţit de pescăruş chinuit iar plânsul ca o ploaie îndesată şi grea.
- Prietenă cu aromă amăruie, unde ţi-s cântecele care a făcut copacii să-şi lepede frunzele?
Îţi plouă timpul. Să-ţi dau umbrela mea. Nu vrei? Ce-ar fi să te lipesc cu lipici, să nu mai pătrundă ploaia până aici?
Dimineaţa ţi-e pielea umedă de rouă, negura s-a învârtejit şi-a sters culorile de pe chip.
Şi-acu’, unde te duci? Cin’ te-o mai înveli cu broboade de aur? Cin’ să-ţi umple umerii cu mărgele roşi? A, nu vrei. Am înţeles. Dar din cele galbene, cum ţi-ar tihni? Nici. Bine, nu-ţi dau nimic.
Doamne, cum arăţi! Ţi-s botinele numai smocuri veştejite iar tivul hainelor ca trestiile ce mărginesc bălţile.
Mi-ai arătat locuri minunate, acu-s reci şi-ntunecate şi aerul pâclos. Nervoasă, îmi vine să te iau la rost:
- Ce se întâmplă? De ce nu răspunzi? Ce-ai făcut cu toamna mea? O jucărie stricată!
Câţiva stropi pe mână. Plouă? Sau plângem amândouă?

Toamna de jucărie

N-o mai vreau
M-am săturat de ea!
Deja miroase a mucegai
şi pe deasupra,
când o văd mă apucă melancolia.
Mă enervează ochii ei mereu umezi
şi buzele uscate
Mi-a alungat toţi prietenii
până şi florile, care mă iubeau aşa de mult...
Iar eu sunt neputincioasă în faţa ei
Jucăria asta mi-a distrus razele şi fluturii
Vrea acum să fiu lipsită de viaţă şi urâtă, la fel ca şi ea
Nu te mai iubesc!
Lasă-mă!

Elegia I

Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

joi, 11 noiembrie 2010

Întâmplare

M-am urcat pe stânci
atingându-mă de tăcerile de ceață
din templul sufletului meu,
ca să ajung mai aproape
să văd mai bine
cum dorm îngerii la ora 4 p.m.
Mirosea a aripă dospită de soare,
probabil vreun înger căzuse
de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape
de privirile angelice
încât mi-era teamă să nu mă vadă
careva
și mă ascundeam după retină
cu mâinile la ochi
să nu cumva, vreun înger,
stând cuminte și privind de la balcon
să mă vadă
strâpungând lumina
cu întunericul meu.

Lorelei.

duminică, 7 noiembrie 2010

în maşini

Azi, paşii, pe alei întortocheate
M-au dus de la gând la negând
Mi-au tresărit pe pleoape-ngreunate
Cristale dureroase când
Din ani secundele s-au scurs.

Egoistă?
doar în cuvinte poate sunt
Căci iată! Te-ntâlnesc
Pe-acelaşi drum cărunt
Doar că acum
nu eu îmbătrânesc.

Fără de grai mi-eşti dezarmat.
Arăţi cu degetul trecut
Când vechiul zace-nsângerat
În poezia unui mut.

În lipsa ei mi-am aşternut cu interes
Cuminte, drumul tot, în sens invers
Ca să-l străbaţi pân’ la jumate
Când te voi lua cu dor în braţe.

Şi-atunci ai să îmi spui cu greu
Că-n faţă viaţa ne-o luă
Pe linie continuă!

Şi vin maşini mereu, mereu...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,
Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

joi, 4 noiembrie 2010

Noiembrie

E brumă peste cimitir,
În candeli a-ngheţat uleiul
Sufletele-or fi sub coviltir?
Sângele-n vene mi-e ca cleiul.

Din felinare iese abur,
Din gurile noastre la fel.
Ce groază mi-ar intra în oase,
De n-ar fi lângă mine EL.

Da-i doar un vis, nimic aievea.
Iar mă trezesc şi mă închin.
Am dat perdeaua la o parte-
Pe rama geamului e-un spin.

miercuri, 3 noiembrie 2010

obscur

îmi dezlipesc unghiile
sub ele
semne sinistre, simboluri obscure.
se caută în zaruri 
destinul unei fiinţe,
şi doar impulsurile
ce zvîcnesc de sub unghii
dau de gol
întregul proces

Grădina de trandafiri

Mai ţii minte?
Ne iubeam în grădina de trandafiri
şi îmi turnai petale pe trupul tremurat
ai smuls spinii şi i-ai preschimbat în lacrimi
cu care mi-ai udat pântecul,
apoi pământul.
Aşa au apărut trandafirii.

Am întîlnit o fiară …

Am întîlnit o fiară grav rănită
Ce nu-mi dă pace, nu-mi dă pace
Şi viaţa-mi e celulă-mpodobită
Cu mine se hraneşte ea vorace

Ea este boala mea malignă
E ea, singurătatea aspră, rece
Ce numai putred imi impregnă
Eu cred ca vrea să mă inece

Mă tulbură mereu, mereu
Trecutul e prezent acum
Ea-mi face gîndul mult mai greu
Şi tot ce îmi rămîne este scrum …

Azi plînge sufletul în mine
Plînge sufletu-n surzime
Privind la departate ghilotine
Le văd venind chiar şi-n întunecime

Nu pot să zugrăvesc vreun vis
Să zugrăvesc umbră de zîmbet
Căci e în temniţ-al meu paradis
Iar eu luminii sunt analfabet

Sunt resemnat, căci ştiu acum
Nu mă va părăsi vreodat’
Mi-a grăit jurămînt în drum
De ea voi fi pe veci legat

Un jurămînt atît de pur
Că nu poate fi rupt nicicînd
Atat de alb, dar totusi dur
Sunt in abis eu, levitînd

Acum prietenii s-au dus
Acum suntem doar noi
Într-un final am fost răpus
Singuratate-n doi …

duminică, 31 octombrie 2010

Nu se va întâmpla.

A plouat într-o oarecare zi, și poate ai fi vrut să-ți plouă și
ție puțin în suflet.
Ai fi vrut să te trezești în dimineața asta cu soarele de
afară în minte și-n inimă. Dar draperiile tale au fost trase
puternic aseară, și soarele nu a cutezat să-ți tulbure
somnul.
Ai fi vrut să mă plimb pe stradă, în fața casei tale, și să-ți
intru, poate, iarăși în inimă. Să-mi fac loc între ura din
tine și minciună, între diferența de ”a fi” și ”a trăi” cu
adevărat.
Ai fi vrut să îți intre cerul în gânduri, să ți le facă
albastre... albastre de tot, ca să cunoști îngerii. Tu n-ai
zburat niciodată, sweetheart, nu știi ce înseamnă fericirea
de a trăi înalt.
Carpe diem! , iubire... Ai nevoie.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

astăzi îţi dau voie să mă iubeşti

dragostea se aruncă 
pe şira spinării 
nebună
excitînd carnea şi sîngele
braţele noastre
se mişcă într-un balans nupţial
buzele fierbinţi
se agită în impulsuri somptuoase
din care curg promisiuni
corpurile vibrează
pînă cînd porii îşi deschid
altarele
şi iubirea arzîndă
îşi dezbracă coapsele
în frenezii nebune
iubeşte-mă

noaptea vânătorii

îndes toamna în pantofii prea largi
nu ai timp să mă vezi
alergând prin pădure
în urma mea latră
cățelul pământului

cad
și privesc
cu triluri încete se despart de cuib
păsări
păianjenul îi va pune pecete
din pânză și brumă


strâng în pumni aur
aur
un titirez toamna asta
îmi sfredelește călcâiul

luni, 25 octombrie 2010

Un alt poem de toamnă

Buchete de frunze
Unul pe zi, un fel de dependenţă
De rugină

Glasul bunicii cântându-i
Bunicului oda copacilor
cândva înfloriți din simpla plăcere
De a fi nebuni de iubire.

Compusă ghindă cu ghindă
S-ar face artă nebunia
Bolnavi ai timpului trecut
Frunze căzătoare.


Tinereţe fără bătrâneţe.
Dar viaţă fără de moarte?

Şopotul frunzelor
Sub tălpile bătrâne:
De ce, Doamne, pe el,
dar nu şi pe mine?

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...
Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

duminică, 17 octombrie 2010

dincolo de mine, secunda

am potrivit inima după ceasul tău
ne bem împreună cafeaua
tu ness eu cappuccino, vorbim
în timp ce ronțăim biscuiții de casă

dragostea
privește nedumerită la mine:
cum ți se pare viaţa
când îţi răpește secundă după secundă?

e doar un fulg îi spun
din noaptea bătută de vânt

Nopţi cu păcate

În nopţile
pline de păcate
aud cum plouă
inima-ţi bate

îţi tremură
buza de jos
îţi fur un sărut
cald dureros

Văd ochiul
cum cerşeşte lumină
este noapte
n-o să mai vină

aud cum plouă
cu păcate peste noi
aud săruturi
pe umerii goi

şi văd două mâini
le simt cum zvâcnesc
pe trup îmbătat
de gustul neomenesc

în noapte se aud
săruturi, păcate
sufletul fierbe
iar eu sunt aproape

joi, 14 octombrie 2010

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc... dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu... nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni... și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau... în lumile mele...
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ,,să fiu”...
Da. Iubesc. Nu știu... nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie... Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ,,care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții ,,nu au” pentru că ei ,,nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ,,turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

marți, 12 octombrie 2010

colecţionar

cel cu o carte în mână
nu mai are nimic
gândurile-i sparte
se macină în gol
 cel cu privirea răvăşită
nu mai are nimic
creieru-i amorţit
se luptă cu existenţa
cel cu pălărie albastră
nu mai are nimic
sufletu-i pustiu
îngână durerea
cel cu Nimic
este totuși Cineva
colecţionarul
colecţionarul de iluzii

duminică, 10 octombrie 2010

Suntem zei

Iubitule,
(M-au trezit zeii cu vocea lor,
Cântau ceva sublim la etajul trei)
De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj
Şi mi-am dezgolit pieptul
De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,
Şi cred că mi-au crescut aripi
În loc de umeri
Şi mi s-a ridicat sufletul
Până sus
Căci îl vedeam reflectat
În pupile.

Dragul meu,
Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul
Şi să soarbă din mine
Licoarea sufletului întinat
De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita
Într-o ploaie de lume insensibilă,
Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul
Şi iubirea să plece,
Pentru că zeii au să mă bea fără milă
Şi au să ia din mine
Toată minunea de care mă umpluse
Cândva, evident,
Dragostea ta celestă,
Şi-mi vor rupe aripile,
Şi îmi vor smulge prin buze
Visele
Şi, dragul meu,
Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,
Zeii noştri mi-au tăiat glasul,
Te rog,
Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine
Şi lipeşte-mi înapoi
Aripile care mi-au crescut dimineaţă,
Apoi acoperă-mi bătăile inimii
Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,
Încuie uşa,
Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,
Lasă-mă să adorm
În braţele tale
Pline de parfumul prea dulceag
Al ceea ce era, demult,
Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Exerciţiu Literar (octombrie)

Luna aceasta iarăşi ne propunem să facem un Exerciţiu Literar. Tema propusă: ,,Toamna ca o jucărie stricată". Poate fi poezie, proză, orice, însă nu în proporţii prea mari, fiindcă e un exerciţiu. Termenul: o lună, până pe 9 noiembrie. Va rămâne la fel  ca data trecută.
Textele vor fi trimise prin mail la administratorii blogului. Vor fi publicate anonim, iar la sfârşit se vor afişa rezultatele + autorii.

Succese! şi Inspiraţie tomnatică!

Poftim, bocancii sunt ai tăi.

Nu tu te-ai trezit primul
Nu mă judeca, nu tu eşti cel
Care, proaspăt trezit în zăpadă
A trebuit să te priveşti dormind
lângă mine.
Acel eu, neştiind
Colţii frumuseţii tale
A început să îngheţe cu egoism,
Usor, uşor..
Nu purtam fular, ci doar ghete
Pline de polenul narciselor,
Maci şi proaspăt mirosul frunzelor.
Trecuseră anotimpurile
ŞI eu, fiindcă ţi-am fost păgână
nu te-am îmbrăţişat până
ce nu ţi-am văzut picioarele goale
lângă bocancii cu miros de toamnă;
A sufletului întâia iarna.

Îmi vin mari bocancii, nu sunt ai mei
Îmi sfarmă jumate de armura de suflet
simplul gând
Că nici tu nu vei mai fi când
Picioarele îţi vor îngheţa pe rând.

Cât am dormit?

Să te trezeşti la celălalt capăt
De lume după ce-ai visat în treacăt
Viaţa…

Nu mă judeca,
Nu tu te-ai trezit în zăpadă
Să te vezi dormind dureros.

Eu! Eu am adormit apoi
Privindu-ţi în taină
Picioarele încălţate în bocanci
Cu miros de toamnă sufletească,
Cu mirosul respiraţiei tale
Apăsând pe visele mele
Ce de data asta par a fi
Permanente.

Privind bocancii am adormit,

Şi bocancii aştia cu miros de toamnă
Şi miros de noi
Îmi par că sunt
tot doi, nedureros.

Iubita din Iad

Mai dulce Iadul tău
Decât Raiul, liniştit
Tăcut sărutul tău
Amar şi necinsitit.

Mi-a pătat albul cu-amor
Mi-a frânt inima-n petale
Mi-a şoptit pe umeri dor
Simt şi-acum buzele tale.

Stai în foc, flăcări ce ard
Şi îmi place, te ador
Voi veni cu tine-n Iad.
Iadul tău este amor.

aşchii de cuvânt

inima are patru camere
dar asta ştii şi tu
numai că îţi scapă
faptul că sunt goale
în zadar străduinţa să lipeşti
afişe cu prietenii întâmplător
culese

sub plânsul timpului
corăbii tăcute, visele
ţi se topesc
corăbii tăcute, iubirile
s-au deşirat ca mărgelele
de la gâtul mamei
când a aflat că există locuri
în suflet pe care nu le-a descoperit
până acum un fulger creează
o gaură-n cer tot aşa un chip
în căuşul ochilor adânceşte amintiri

ca un animal sălbatic
înţelegerea se apropie
pe furiş rânjind ca un liliac
singurătatea îţi reazămă coatele amare
peste umbra nopţii coborâtă
să vindece drumuri deschise
de poeţii cu limbă de şarpe

şi tu ştii, o ştiu şi eu
oamenii mari
zboară puţin
sau deloc
pentru că au aripi mici
sau deloc

viaţa e un joc
de fragmente imperfecte
în care încă te caut deşi
eşti doar o ruptură
a timpului meu

Cădeau poeme

am auzit cum cineva 
sufla în trupul meu,
sufla poeme uşoare
învelite în plapumă
cuvintele nu se împrăştiau
nu se revărsau nu palpitau
aşteptau.
îmi înfăşuram sentimentele
într-un miros bluemarin
nicio geneză

 aripi reci sedimentau văzduhul
şi poeme  cădeau
în trupul meu ca într-o cascadă.

Despre noapte

Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,
Nu este noapte atunci când soarele
Cade prin alte lumi,
Sau atunci când felinarele se aprind
În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,
Sau când poveștile încep
Să umple camera de copilăria lor,
Nu este noapte când norii
Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când
Întunericul înghite pământul de tot
Și nici măcar sufletele nu mai luminează
Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,
Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma
Neagră la ochi, și nu mai vedem
Calea spre îngeri,
Este noapte când nu mai vedem
Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,
Nu este noapte pentru că nu este zi,
Ci e atât de simplu, este noapte,
Când sufletul se oprește din vederea lumii
Și începe, ca un copil, să viseze,
Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.

joi, 7 octombrie 2010

înspăimîntător!


a te naşte
durează
cîteva clipe

a muri
durează
o viaţă întreagă 

despre cum am murit astă noapte

subtitlu: hai, sictir!

sălcii îmi stau înghesuite pe retină

senzaţiile-mi nu sunt în stare de cuvînt
şi eu nu sunt în stare de viaţă

dacă mi s-ar spune că trebuie să mor
aş accepta pur şi simplu fără să mai întreb cum

dacă omul are instictul amorului,
cel al morţii e mai firesc să existe

azi noapte mi-ai cărat de pe undeva două flori
surîzînd împlinit de parcă mi le-ai fi adus din rai

am tăcut şi ţi-am zîmbit lenos,
pentru că nici atunci cînd la lecţia de română
doamna X a zis că unica perfecţiune e Dumnezeu,
nu am încetat să cred că eşti perfect,
ba că ai fi chiar El

mi-am prins în păr unul din trandafiri
şi nu ştiu din ce pornire am dansat un tango
o fi fost un dans al morţii mele? o frică? sau ...

miercuri, 6 octombrie 2010

La loc în aburi

Să faci ceai pentru doi
Asta e fericirea de la 2 noaptea.
Când gândurile s-au făcut roi
Când o priveşti în vis numai pe ea.

Pentru că ea merită şi eu nu!
Naiv.

Un ceai pentru doi…
Un fotoliu gol
Sub o fereastră mare prin care văd
Să mă transform la loc în aburi
Să mă transform la loc în nod
De mâini…
Ca printr-o pereche de ochelari
Cu rame negre şi vechi
Cu dioptrii înnourate
Şi dincolo, cu ochii tăi mari
Priviri îngrijorate
De o parte şi de alta
A raţiunii.

Ne moare toamna
Sub priviri
Ochi înroşiţi
Peste bieţii clovni ruginiţi…

La loc în aburi,
azi ai iubit destul.

Te iubesc, liceu

Iubesc tot ce a fost si e liceu

Umbră de alb, umbră de negru

şi prima data supra – eu ,

Cunoaştere, un ţel integru



Fantome ce umblau flămînde, însetate

Necunoscutul să găsească pe culoare,

Trăiri şi crezuri zbuciumate

Profesionişti ai vieţii amatoare



Fantome ce prind viaţă orişicînd

O minte ageră le cheamă

Odihna parcă aşteptînd

Ei neputînd să geamă



Tot aşteptînd un geniu, o sclipire

Un viitor prieten fantomic

Sperantă pentru omenire

O hartă către iniţiatic


Liceu, mausoleu fantomelor divine

nepoemul toamnei

îți pândesc sosirea
pe aleile măturate de vânt
uite-o și pe asta
își dau coate ceilalți
și strivesc sub pași frunzele
cândva legănate de mine pe brațe
uite-o și pe asta
cum doarme la soare

când ruginiul pune stăpânire pe dealuri
iar gutuile cântă în galben intens
îți spun că te iubesc și mi-e dor
de primăvara cu miros de salcâm
de unda salină a verii

când iarna mă va mușca de obraji
o să plâng gustul tău
de măr copt

Sufăr de placiditate

Ai venit la mine, ca să ce?
Aaa... ca să-mi spui că mă iubeşti
Totuşi, zi-mi de ce-ai venit
Crezi că poţi să mă răneşti?

Cândva aveai puterea
Însă ea ţi-a pierit
Deci, poţi acum să pleci
Uită că te-am iubit.

Să nu crezi că mă doare
Nu plâng, nu mă căiesc
Haide, pleacă-odată
Crezi că mă răzgândesc?

Vrei să îţi dau iubire...
Ai venit să cerşeşti?
În trecut nu mă iubeai
Spuneai că nu te înjoseşti.

O să-ţi dau, dar nu iubire
O să-ţi dau ce tu mi-ai dat
Îţi voi da indiferenţă
Cu ea, tu m-ai terminat

Iar acum, la revedere!
Să ştii, mi-a făcut plăcere
Sper că nu te-oi mai vedea
Adio! Nu mă uita!

luni, 4 octombrie 2010

Vicii

Droguri, ţigări, cafea, alcool ?
Astea sunt vicii? Nebuni !
Sunt doar nebuni cei ce le poartă
Căci par a nu şti binecuvântarea
Din umbra lor uitată într-un zaţ ,
Într-un chiştoc sau un alt rest mai viu
Decât cel care l-a trăit
Trăiţi plăcere şi vă plângeţi ?
Cu vicii false, cu vicii moarte ?
Al meu e viu şi zgârie , blestemă
Îmi pune piedică , mă scuipă!
Viol al ştiinţei asupra conştiinţei!?
De-ar fi atât, de-ar fi atât ...

Cum să rămâi

Aud cum picură pe rând cuvinte
Picături mari, lucioase peste guri
Aproape stinse , sfinte.

Continuă să se despice coaja de pe mâini
şi le simt înmugurite de plăcere
revigorate prin tandra iubire
ce se arată icoană făcătoare de minuni.

Eu nu merit!
E demult şi totuşi tânăr
lăstar al gândului smerit
Ce mă înfioară.
Mă aminteşte ca fiind eu.

E despre un „goodbye” târziu
Din depărtare,
Salutar cu mâna zilelor de ieri
Care mă învăţase cum pot să nu fiu.

Aproape mestec în suflet cuvinte
Duzine de cuvinte .duzine de tăceri.
Ce-o fi vrut să spună când
A tăcut?

Ne jucam modelând ca în lut
Cuvintele-acelea, cuvintele de început.
şi nu se sfârşea.

Roata olarului cânta note grave.
Are forma greşită sculptura noastra.
Poate ar trebui sa
Mai picuram un cuvânt - două
Ca să sculptăm cu rouă.

Îngheţ de goodbye-uri pe inimi de piatră
Şi amintiri învârtite în roată...


Rămânem.

groapa de gunoi

nu m-am gândit la nimic
decat la o mare groapă
hienele râd fericite
au căpătat o groapă de gunoi

le privesc gurile genune cum scuipă
albitele falange
și bucăți din trupul care se zbate
căutându-și liniștea de după

lipesc cu clei din urechile surde capacul
tomberonului cu craniu desenat
și-și trec limbile piele de broască
peste plasticul încălzit cu ultima suflare a lunii

prin porii gresați
sufletul își face loc să iasă
nesățioase inspiră, inspiră
crezând că-l pot aduna
urla când simt fierbințeala care le cuprinde
prea târziu își lărgesc nările
cu gheare spirală
auzi? au agățat prostia în carnea oțeloasă
și se chinuie să o scoată

înnebunite de puterea cuvântului
dezbracă pielea de broască
își acoperă goliciunea cu ochii
și sfârcurile crăpate de supt
le ascund în marsupiu

ce fețe hidoase
le șoptesc în creștetul capului !

Cafea

Te-am văzut în cafea.
Pluteai printre perlele de caimac
Ochii tăi negri
născuţi din boabele cafelei
priveau amar şi dulce
în ochii mei.
Aburii ce-ţi ieşeau din suflet,
Mi-au îmbătat simţurile.
Şi te-am gustat.

duminică, 3 octombrie 2010

Moment.

Şi toamna mă îndeamnă să plâng
Și plâng.
Inima mi se strânge într-un fulger,
Prin vene îmi curge ploaia,
Zâmbetul mi-e estompat
De ceea ce aceia ”mai mari”
Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.
Înseamnă că nu mai știu
Să fiu copil.
Toamna mă strânge,
Cuvintele mi se sugrumă
Și-n spatele privirii calde
Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,
Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,
Îmi iau chitara, și plec departe.
Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi
Care probabil
Ți se par irelevante...
Tac.

Lorelei.

incertitudini

bizar
în mine melcii își fac cuiburi
își depozitează sentimentele
ca pe niște jucării sparte
se amestecă printre artere
cu tristeţile lipicioase
straniu
privirea mea absentă
încurajează goliciunea

Mire

În vîrf e nuntă, sus pe munte
Căci al iubirii sunt eu, mire,
Iar voi zburaţi către neştire
Cu pana corbului pe frunte.

În jur îngenunchează norii
Tot preamărind coroana vie,
Ce mirele-o aruncă-n sus, movie
Şi voi spre ea asmuţiţi glorii.

Căci fără ea n-aveţi nici tron,
Ori sceptru, altă nebunie.
Cum zbateţi gîndu-n insmonie
Cînd totuşi doarme-un neuron.

Zburaţi întruna spre oroare,
Zburaţi, de cerul v-ar iubi,
Dar dacă nu, oare-aş  greşi
Ca să ucid pe migratoare?

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Despre toamnă şi alte dureri

Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum


Unde mi-ai ascuns jucăriile? Unde? Spune-mi unde, altfel te omor. Crede-mă, te omor cu mâinile zilelor de ieri. Unde le-ai ascuns? Îţi înşfac capul şi ţi-l sărut dureros. Mă lupt cu tine până le dai înapoi. Auzi? Mă auzi?
Sunetele sparte ale vocii de dincolo de mine urlă, intră pe o ureche , ies pe alta, se îngrămădesc, se luptă, se chinuie şi pătimesc.
Eu... Obosesc.

Unde îmi sunt jucăriile?

Trezire. Un ceas mare şi roşu ţârâie cu furie. Deschid alene gura şi ţip: ”Asta e chiar nesimţire!”. Nu are cine să mă audă certându-mă cu ceasul roşu. Nu mai am jucării. Pe toate le-a furat. Cine? Nici astăzi nu ştiu. Un alter ego al meu mi-a spus că nu am avut niciodată. Toţi copiii au avut jucării, toţi! Până şi cei bătrâni.

Chiar şi aşa, e târziu, oricum sunt o întârziată a vieţii. La ce bun să mă scol?
Afară e toamnă şi dorm frunze. Aşa dorm şi eu, şi, probabil miros a rânced, miros a ruginiu şi a bălţi provinciale. Deci sunt o frunză?
Nu, sigur că nu, ar fi imposibil să fiu. Pielea mea miroase şi a foi de carte nouă şi cafea uneori şi a scoarţă de salcie. Uneori, nu miros a nimic sau alteori miros a frică. Mirosul de frică se spune că îţi iese prin piele. Câinii viselor mele îl simt. Îmi înşfacă jucăriile şi fug cu ele, în fiecare noapte. Ăsta e coşmarul meu...
Nişte câini mari şi negrii îmi sfâşie jucăriile. Păpuşi îmbrăţişate şi arlechini umpluţi cu puf ca nişte chiftele gătite de târg. Au suflete frumoase. De ce trebuie să le sacrific în fiecare noapte? De ce trebuie să sacrificăm sufletele frumoase?

Am o mulţime de întrebări. Aşa am trăit mereu, întrebându-mă şi răspunzându-mi, cerându-mă şi îmbrăţişându-mă.

Prieteni am avut puţini. Îmi amintesc cu drag doar de Ioana şi de Edi. N-a rămas din ei decât o cruciuliţă de argint pe care o port la piept. Credinţa mea în Dumnezeu, păcatul meu. O cruce de argint. Nu ştiu să mă rog , dar nu sunt ateu. Îl iubesc pe Dumnezeu. Cred. Cred cu tărie, dar nu mai merit să Îl rog. Dumnezeu nu e Moş Crăciun să-mi dea mie tot ce vreau, când vreau, că vezi Doamne, aşa îmi place mie să mă răsfăţ, că vreau eu să râd, că vreau eu să iubesc...

Nici de iubit n-am iubit. Am avut la sfârşitul liceului un iubit, care în fond nici n-a fost iubit, ci a fost doar perechea mea trecătoare, ca la un set de cărţi de joc. Îţi pierzi popa de roşu şi îl înlocuieşti cu o carte din alt pachet să fie pereche damei de ghindă. Dama de ghindă eram eu. Femeie cu ochi verzi şi păr închis la culoare. Păgân, aşa cum era popa de roşu de la sfârşitul liceului, mi-a sărutat demonic încheietura mâinii. Atunci am ştiut eu puritatea.Oricum, băiatul ăsta era un demon al cărui nume l-am uitat. În fond , numele nu sunt decât o frustrare a trupului. Îl chemi pe aşa-zisul nume, şi trupul vine blând, se supune , se lasă biciuit şi acaparat de vocalele care ne rotunjesc gura într-un arc cu tensiune. Trupul, ca un roi de albine, nu ştie decât să îndeplinească poruncile numelui.
Numele meu e Mihaela. Port numele arhanghelului Mihail. Conducătorul oştirilor îngereşti, Mihail şi îngerii s-au luptat cu balaurul, cu diavolul. Şi eu mă lupt, în mine. Mă întorc la Dumnezeu, mereu.

Picioarele mele zac acum pe podeaua rece şi roşeaţa călcâielor mă atenţionează că trebuie să-mi pun şosete. Mă ridic greoi, ca un elefant cu picioare de girafă din picturile lui Dali şi mă reped la cutia cu haine, pe care n-am avut timp să o despachetez.
O haină azvârlită pe podea, un bocanc de care aproape mă împiedic, suferă bietele mele obiecte. Îmi aparţin? Le aparţin? Cui aparţin? Unde?

joi, 30 septembrie 2010

Indiferenţă

Străinul te-aşteaptă oriunde te-ai duce
Îţi rumegă ochii şi-ţi scuipă nedrept
Prin juru-i trei lacrimi în semn de protest
Privind fără crimă un vechi criminal
Din ceruri răsună doi ochi şi o gură
Şi-ţi spală ce-i sfânt, nădejde în tine
De poţi să mai ai ce-ai avut niciodată
Îţi spun, fără frică, hai scuipă!

marți, 28 septembrie 2010

Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,
În care personajele principale erau
Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,
Ne dezvelisem de cuvinte și
Rămăsesem îmbrăcați în alb.
Umerii mei erau goi,
Tâmplele tale erau pline de gânduri
Și între noi cădea timpul,
Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,
Ne devoram până și amintirea,
Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...
Chiar dacă te atingeam în nonculori,
Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,
Credeam că inima ta îmi aparține acum dar
Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase
Și nu se mai purtau iubirile,
Nu mai era ,,chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.
Ascultam o melodie veche, cântată la pian,
Țineam stele și îngeri în suflet,
Și eu încă mai speram să devii o primăvară,
Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.
Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,
Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

,,Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.

duminică, 26 septembrie 2010

ielele rabdă cu mine

modelez cuvintele stângaci
aștept să se coacă
nucul fermecat al Usturoaicei
ielele să se prindă în hora
purtată ca sfârâitul ierbii sub tălpi
cu viteza anilor număraţi pe sărite

vorbesc nedeslușit pentru ureche
mă concentrez să le citesc buzele
mai rar le strig mâniată pe neputinţa
ochiului de a descifra
mai rar

cine să mă audă
poate doar vântul aducător de toamnă
ce-mi fură din păr mirosul de salcâm
sau luna cu zâmbetul
coborâtă din versul peltic

ielele rabdă împreună cu mine
coacerea necuvintelor

Poetul trăieşte moartea

De ce poetul zgândără moartea?
Nu are linişte până nu o aţâţă
Vrea să stea faţă în faţă cu ea
şi stă
şi o priveşte
şi ea îl priveşte
şi se privesc reciproc

Poetul e mai puternic decât moartea
e singurul care o cunoaşte
care trăieşte moartea...

duminică, 19 septembrie 2010

Concret.

M-ai spart ca pe o sticlă pictată de fericire, un fel de mască pe care o folosesc de obicei, şi apoi m-am tăiat în propriile-mi cioburi. Chiar dacă ai să încerci vreodată să-mi lipeşti la loc totul, voi rămâne aşa... spartă în mii de bucăţele pe care le caut, le caut, le caut, ca pe nişte amintiri împrăştiate...

Cum să mai ai speranţă, dacă nu mai există nici măcar un lucru în care să speri?

PS: M-am hotărât. Îmi adun amintirile şi gândurile, le pun la spate, cu lacrimi şi fericiri cu tot. Speranţa nu moare ultima. Dar nu renunţ la vise şi la poeme. Asta e ceea ce îmi aparţine... şi oricum, ar fi nedrept să mi le iei.

Lorelei........

Ceruri şi vise concrete, stele înaripate, îngeri cu mare cu tot... şi câţiva fluturi peste care cad frunzele. Acum e toamnă peste tot.

Porţia de sarmale

Era odată sărbătoare mare în sat. M-am dus şi eu să văd ce e pe acolo. Nu aveam de gândrămân, aveam treabă. Dar ca să salut şi eu oamenii puteam, de, mama era rudă cu primarul satului. Trebuia să fac impresie bună la oameni, altfel scoteau vorbe rudelor.
Când ajunsei, ce văzui măiculiţă?! Erau mese întinse în toată curtea. Mai ceva ca la o nuntă. Nici nu aveai loc să treci printre meseni. Gălăgie mare. Vorbe, strigăte, urări. Nu mai văzusem aşa la nicio sărbătoare, nici măcar la vreo nuntă. Ce să mai zic că undeva de prin fundul grădinii se mai auzeau şi sunetele stridente ale unei viori cu două corzi.
Ce era să fac? Planul din târg nu se potriveşte cu cel de acasă. În stupul ăla de oameni nu aveam cum să ajung la cei care făceau cinste. Cine ştie, mai pe seară, când va începe lumea să plece pe la case, oi reuşi să dau şi eu bună ziua.
Şi uite aşa sunt nevoit să mă aşez la o masă, pe ultimul loc liber şi să aştept. Ce? Mâncarea. Dacă tot am venit, să gust şi eu ceva nu strică. Mai ales că până diseară mă îmbolnăvesc dacă nu mănânc.
Salut în stânga, salut în dreapta şi până la urmă îmi fac curaj să întreb ce mâncare urmează.
Cică sarmale. Ehee...de când n-am mai mâncat eu o porţie de sarmale. Cred că de o lună... de când o fost nunta soru-mi. De..noi, românii, suntem mari mâncători..da, ce zic eu domnule aici? E o tradiţie. Tradiţie sfântă românească, de când o fu Mircea ăl Bătrân la Rovine se tot mănâncă sarmale...ba, mai mult...de când se născu poporul român...
Şi iată-mă aşteptând porţia de sarmale.
Sarmale. Hmm, au miros ce-l dibui de la o poştă. Zemoase, fierbinţi, abia scoase din ceaun, te fac să crezi că timpul s-a oprit în loc.
Făcute în foi de viţă, ba în foi de varză, chiar şi în foi de hrean, de ştevie, fierte bine, ţi se-nmoaie în gură mai ceva ca un strop de zahăr.
O bunătate. Aroma lor alunecă uşor pe gât în jos, ajung în stomac şi treptat rotiţa minţii începe să se învârte atât de rapid încât aproape mecanic începi pur şi simplu să te îndopi cu sarmale.
Ce-i mai bun ca o porţie de sarmale?!
Că eşti flămând, că eşti stresat, că eşti vesel ori supărat, ia domnule o porţie de sarmale.
Aşa o trăit până acu poporul român. La nunţi, la înmormântări, omu mănâncă sarmale.

Şi cum vă spusei, o fost o sărbătoare de te lingeai pe deşte nu alta. Mai târziu, după ce trecu mult timp de la acea sărbătoare, auzii prin sat că au deschis o prăvălie unde vând cele mai bune sarmale. Foarte bine au făcut, mă gândii eu. Aşa tot românu poate să guste o porţie de sarmale, să-şi mai amintească şi el că e român.
Şi-apoi nici nu te costă mult. Cică doar un clic. Aşa mi-o zis aştia de prin sat. Se găseşte pe internet. Nu ştiu io ce-i ăla, d-apăi dacă vede toată lumea, asta contează.
Ia-ţi dom'le porţia de sarmale zilnică şi trăieşti şi tu ca tot românu.
Poftă bună!
Hmm...o bunătate.

Magazin online: http://portiadesarmale.blogspot.com/

Povestea ielelor

Mașina a oprit brusc tulburându-mi gândurile. Am ajuns ?! Cobor grăbită și uit să închid portiera. Vreau să mă întorc, dar renunț… fiecare secundă care ne desparte contează! Cu mâinile atingând aerul, alerg pe poteca străjuită de brazi seculari, către casa Maiei. Simt cum inima-mi bate repede, gata să-mi spargă pieptul și continui să alerg. Trec în fugă pe lângă ferestrele deschise prin care se simte mirosul unic al copilăriei mele și mă opresc în capătul scărilor mari, de piatră , răsuflând greu. Când ridic privirea o zăresc. Stă în scaunul masiv de lemn de brad cu furca în brâu și toarce. Cum de nu m-a auzit ?
-Te așteptam! cad ca un stol de fluturi cuvintele ei. Urcă…
Lasa furca alături și mă strâge în brațe, sărutându-mă pe frunte, așa cum face mereu.

despre iele ....auzi, poetul cu iele esti tu...pe tine te am citat...

Mă apucă delicat de mână și mă conduce în spatele casei, acolo de unde începe pădurea de brad și universul copilăriei mele. Cu capul în poala ei, cu privirea spre cer și cu măinile fremătând iarba crudă simt că vreau să rămân veșnic copil, cu ea alături de mine. Citindu-mi, parcă gândurile, o aud :
-Nu te teme, frumoasa mea. De tine depinde să-ți păstrezi vii amintirile împletindu-le în puritatea sentimentelor !
Mă ridic în picioare și-mi întorc privirea ca să nu vadă cât sunt de tulburată! Ochii se opresc asupra nucului bătrân , nucul Usturoaicei, în jurul căruia de-a lungul timpului au luat naștere multe legende. De fiecare dată când vin o rog să-mi povestească ceva și ea niciodată nu-mi repetă o poveste pe care o știu! Cum reușeste ?!
-Te rog , spune-mi ceva.
-Ascultă cu atenţie, este adevărat tot ce ai să auzi…ielele sunt făpturi feminine supranaturale care beau apă noaptea de prin fântâni și oricine bea după ele , « îl pocesc ». Pot să zboare, umblă în cete și se adună în poieni sau sub anumiți copaci ca să danseze. Ai văzut tu nucul ăla mare, de-i spune toată lumea nucul Usturoaicei? Acolo, într-o noapte au venit cu o trăsură trasă de cai de foc, ielele. Și au început să cânte un cântec atât de frumos că nimeni niciodată nu a putut să-l reproducă. Credeau ele că sunt singure, dar un flăcău pe nume Păun adormise în căpița de fân și s-a trezit când a văzut ditamai lumina coborându-se din cer. Nu a făcut nici o mișcare pentru că știa că o să rămână slut dacă-l zăresc. După un timp au început să-și lepede veșmintele și să danseze goale formând un cerc în jurul nucului. Iarba sfârâia sub picioarele lor și ele tot cântau și dansau … până când s-a auzit primul cântat de cocoș. Atunci s-au urcat în carul de foc și au dispărut în pântecele cerului.
-Și Păun a scăpat ?
- A scăpat, dar ca orice flăcău care-și pierde mințile la vederea atâtor femei frumoase, a venit în sat și le-a povestit prietenilor ce s-a întâmplat. Unii l-au crezut, alții, cei mai mulți, au râs de el. Dar mai auzise în noaptea aia Păun ceva… că ielele se vor întoarce trei nopți la rând! Așa că, în seara următoare a plecat însoțit de toți care au vrut să-l urmeze și s-au ascuns în căpița de fân. Ielele nu s-au lăsat așteptate prea mult timp și au coborât de data asta folosindu-se de aripi.

S-a oprit brusc din povestit și preț de câteva clipe a rămas pe gânduri, ca și cum ar fi cumpănit dacă deapănă povestea mai departe. Și-a scuturat fusta neagră de niște scame imaginare și a continuat:
-Hai să ne ridicăm și să mergem în casă, că doar ați venit după drum și trebuie să mâncați ceva.
O urmez fără să zic nimic pentru că știu că nu am sorți de izbândă. Pe sobă stau la încălzit oalele de lut pline de bunătăți. Niciodată nu foloseșete aragazul. Mestecă mămăliguța …o răstoarnă pe fundul gros de lemn și o acoperă cu un șervet cusut de ea. Privind-o, nici nu zici că are 90 de ani!
În odaie răcoarea se îmbină cu mirosul mugurilor de brad. Simt nevoia să mă ascund în plapuma învelită în cearceaful brodat, cu flori de maci și să meditez. Oare ce a vrut să zică Maia ? Simt cum, în sufletul meu, dorința de a rămâne copil prinsese rădăcini. Puteam să mă plimb pe o aripă de vânt și să descopăr universul deslușit al nedeslușitelor.
Ce este copilăria? o fantasmă, o floare crudă, pură care a prins între petalele ei mirosul inconfundabil al adevărului … Pe aripi de vis ajung pe vârful unui munte, iar din norii albi, aripi lepădate de îngeri au început să curgă picături de ploaie în care erau oglindite amintirile mele. Nu vreau să atingă pământul de teamă ca nu cumva UITAREA să le facă să dispară pentru totdeauna.
Strig… și țipătul se transformă într-o privighetoare care-și ia zborul către înaltul cerului, încercând să străpungă cu forța unei săgeți călite în flăcările iubirii norul din care se revărsau amintirile. Ploaia s-a oprit...
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început!