marți, 17 august 2010

Inamicul

Credeam că îmi e prieten. Mi-a promis că mă va ajuta cum nimeni nu a făcut-o până acum. L-am crezut. Toţi spuneau asta. Că e cel mai bun. El ştie cel mai bine cum să-mi rezolve problema. Dar m-am înşelat. După ce l-am invitat în casă, faţa lui caldă şi plăcută s-a schimbat. La început doar zâmbea timid la mine. Treptat a început să se simtă în largul lui. Râsul caracteristic melodios s-a transformat într-unul sinistru şi nemuritor. Mi-a legat mâinile ca să nu mai mă pot apăra. Până şi nasul mi l-a acoperit cu esenţe tari şi înţepătoare de simţeam că întreaga-mi fiinţă mi-e alcătuită numai din esenţe. Corpul mi l-a cuprins în braţele sale lipicioase şi usturătoare. Nu mai suportam. Simţeam cum mii de insecte mi se plimbau în voie pe corp, pe cap. Iar pielea rezista cu greu sub atacurile înţepătoare. Peste tot mă pişcau. Mă mâncau. În urmă lăsau pete roşiatice palide. Dar cel mai tare m-a durut când m-a atacat la ce preţuiam mai mult: ochii. Suliţe puternice îmi săgetau albuşul ochilor, lăsând în urmă dâre roşiatice extrem de dureroase. Ochii mă usturau. Îmi venea să plâng şi nu puteam. Imaginea se tulbura puţin câte puţin. Oare voi mai vedea vreodată?
O uşoară paralizie îmi acapară corpul. Iar gândurile dispăreau încet, încet din mintea-mi tulburată. Nu mai pot mirosi... nu mai văd... pielea mă ustură... Am nevoie de aer... Vreau să respir... Aer... Aer...
Detergent nenorocit!

2 comentarii: