Indiferenţă

Străinul te-aşteaptă oriunde te-ai duce
Îţi rumegă ochii şi-ţi scuipă nedrept
Prin juru-i trei lacrimi în semn de protest
Privind fără crimă un vechi criminal
Din ceruri răsună doi ochi şi o gură
Şi-ţi spală ce-i sfânt, nădejde în tine
De poţi să mai ai ce-ai avut niciodată
Îţi spun, fără frică, hai scuipă!

Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,

În care personajele principale erau

Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,

Ne dezvelisem de cuvinte și

Rămăsesem îmbrăcați în alb.

Umerii mei erau goi,

Tâmplele tale erau pline de gânduri

Și între noi cădea timpul,

Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,

Ne devoram până și amintirea,

Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...

Chiar dacă te atingeam în nonculori,

Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,

Credeam că inima ta îmi aparține acum dar

Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase

Și nu se mai purtau iubirile,

Nu mai era ,,chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.

Ascultam o melodie veche, cântată la pian,

Țineam stele și îngeri în suflet,

Și eu încă mai speram să devii o primăvară,

Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.

Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,

Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

,,Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.

ielele rabdă cu mine

modelez cuvintele stângaci
aștept să se coacă
nucul fermecat al Usturoaicei
ielele să se prindă în hora
purtată ca sfârâitul ierbii sub tălpi
cu viteza anilor număraţi pe sărite

vorbesc nedeslușit pentru ureche
mă concentrez să le citesc buzele
mai rar le strig mâniată pe neputinţa
ochiului de a descifra
mai rar

cine să mă audă
poate doar vântul aducător de toamnă
ce-mi fură din păr mirosul de salcâm
sau luna cu zâmbetul
coborâtă din versul peltic

ielele rabdă împreună cu mine
coacerea necuvintelor

Poetul trăieşte moartea

De ce poetul zgândără moartea?
Nu are linişte până nu o aţâţă
Vrea să stea faţă în faţă cu ea
şi stă
şi o priveşte
şi ea îl priveşte
şi se privesc reciproc

Poetul e mai puternic decât moartea
e singurul care o cunoaşte
care trăieşte moartea...

Concret.

M-ai spart ca pe o sticlă pictată de fericire, un fel de mască pe care o folosesc de obicei, şi apoi m-am tăiat în propriile-mi cioburi. Chiar dacă ai să încerci vreodată să-mi lipeşti la loc totul, voi rămâne aşa... spartă în mii de bucăţele pe care le caut, le caut, le caut, ca pe nişte amintiri împrăştiate...

Cum să mai ai speranţă, dacă nu mai există nici măcar un lucru în care să speri?

PS: M-am hotărât. Îmi adun amintirile şi gândurile, le pun la spate, cu lacrimi şi fericiri cu tot. Speranţa nu moare ultima. Dar nu renunţ la vise şi la poeme. Asta e ceea ce îmi aparţine... şi oricum, ar fi nedrept să mi le iei.

Lorelei........

Ceruri şi vise concrete, stele înaripate, îngeri cu mare cu tot... şi câţiva fluturi peste care cad frunzele. Acum e toamnă peste tot.

Porţia de sarmale

Era odată sărbătoare mare în sat. M-am dus şi eu să văd ce e pe acolo. Nu aveam de gând să rămân, aveam treabă. Dar ca să salut şi eu oamenii puteam, de, mama era rudă cu primarul satului. Trebuia să fac impresie bună la oameni, altfel scoteau vorbe rudelor.
Când ajunsei, ce văzui măiculiţă?! Erau mese întinse în toată curtea. Mai ceva ca la o nuntă. Nici nu aveai loc să treci printre meseni. Gălăgie mare. Vorbe, strigăte, urări. Nu mai văzusem aşa la nicio sărbătoare, nici măcar la vreo nuntă. Ce să mai zic că undeva de prin fundul grădinii se mai auzeau şi sunetele stridente ale unei viori cu două corzi.
Ce era să fac? Planul din târg nu se potriveşte cu cel de acasă. În stupul ăla de oameni nu aveam cum să ajung la cei care făceau cinste. Cine ştie, mai pe seară, când va începe lumea să plece pe la case, oi reuşi să dau şi eu bună ziua.
Şi uite aşa sunt nevoit să mă aşez la o masă, pe ultimul loc liber şi să aştept. Ce? Mâncarea. Dacă tot am venit, să gust şi eu ceva nu strică. Mai ales că până diseară mă îmbolnăvesc dacă nu mănânc.
Salut în stânga, salut în dreapta şi până la urmă îmi fac curaj să întreb ce mâncare urmează.
Cică sarmale. Ehee...de când n-am mai mâncat eu o porţie de sarmale. Cred că de o lună... de când o fost nunta soru-mi. De..noi, românii, suntem mari mâncători..da, ce zic eu domnule aici? E o tradiţie. Tradiţie sfântă românească, de când o fu Mircea ăl Bătrân la Rovine se tot mănâncă sarmale...ba, mai mult...de când se născu poporul român...
Şi iată-mă aşteptând porţia de sarmale.
Sarmale. Hmm, au miros ce-l dibui de la o poştă. Zemoase, fierbinţi, abia scoase din ceaun, te fac să crezi că timpul s-a oprit în loc.
Făcute în foi de viţă, ba în foi de varză, chiar şi în foi de hrean, de ştevie, fierte bine, ţi se-nmoaie în gură mai ceva ca un strop de zahăr.
O bunătate. Aroma lor alunecă uşor pe gât în jos, ajung în stomac şi treptat rotiţa minţii începe să se învârte atât de rapid încât aproape mecanic începi pur şi simplu să te îndopi cu sarmale.
Ce-i mai bun ca o porţie de sarmale?!
Că eşti flămând, că eşti stresat, că eşti vesel ori supărat, ia domnule o porţie de sarmale.
Aşa o trăit până acu poporul român. La nunţi, la înmormântări, omu mănâncă sarmale.

Şi cum vă spusei, o fost o sărbătoare de te lingeai pe deşte nu alta. Mai târziu, după ce trecu mult timp de la acea sărbătoare, auzii prin sat că au deschis o prăvălie unde vând cele mai bune sarmale. Foarte bine au făcut, mă gândii eu. Aşa tot românu poate să guste o porţie de sarmale, să-şi mai amintească şi el că e român.
Şi-apoi nici nu te costă mult. Cică doar un clic. Aşa mi-o zis aştia de prin sat. Se găseşte pe internet. Nu ştiu io ce-i ăla, d-apăi dacă vede toată lumea, asta contează.
Ia-ţi dom'le porţia de sarmale zilnică şi trăieşti şi tu ca tot românu.
Poftă bună!
Hmm...o bunătate.

Magazin online: http://portiadesarmale.blogspot.com/

Povestea ielelor

Mașina a oprit brusc tulburându-mi gândurile. Am ajuns ?! Cobor grăbită și uit să închid portiera. Vreau să mă întorc, dar renunț… fiecare secundă care ne desparte contează! Cu mâinile atingând aerul, alerg pe poteca străjuită de brazi seculari, către casa Maiei. Simt cum inima-mi bate repede, gata să-mi spargă pieptul și continui să alerg. Trec în fugă pe lângă ferestrele deschise prin care se simte mirosul unic al copilăriei mele și mă opresc în capătul scărilor mari, de piatră , răsuflând greu. Când ridic privirea o zăresc. Stă în scaunul masiv de lemn de brad cu furca în brâu și toarce. Cum de nu m-a auzit ?
-Te așteptam! cad ca un stol de fluturi cuvintele ei. Urcă…
Lasa furca alături și mă strâge în brațe, sărutându-mă pe frunte, așa cum face mereu.

despre iele ....auzi, poetul cu iele esti tu...pe tine te am citat...

Mă apucă delicat de mână și mă conduce în spatele casei, acolo de unde începe pădurea de brad și universul copilăriei mele. Cu capul în poala ei, cu privirea spre cer și cu măinile fremătând iarba crudă simt că vreau să rămân veșnic copil, cu ea alături de mine. Citindu-mi, parcă gândurile, o aud :
-Nu te teme, frumoasa mea. De tine depinde să-ți păstrezi vii amintirile împletindu-le în puritatea sentimentelor !
Mă ridic în picioare și-mi întorc privirea ca să nu vadă cât sunt de tulburată! Ochii se opresc asupra nucului bătrân , nucul Usturoaicei, în jurul căruia de-a lungul timpului au luat naștere multe legende. De fiecare dată când vin o rog să-mi povestească ceva și ea niciodată nu-mi repetă o poveste pe care o știu! Cum reușeste ?!
-Te rog , spune-mi ceva.
-Ascultă cu atenţie, este adevărat tot ce ai să auzi…ielele sunt făpturi feminine supranaturale care beau apă noaptea de prin fântâni și oricine bea după ele , « îl pocesc ». Pot să zboare, umblă în cete și se adună în poieni sau sub anumiți copaci ca să danseze. Ai văzut tu nucul ăla mare, de-i spune toată lumea nucul Usturoaicei? Acolo, într-o noapte au venit cu o trăsură trasă de cai de foc, ielele. Și au început să cânte un cântec atât de frumos că nimeni niciodată nu a putut să-l reproducă. Credeau ele că sunt singure, dar un flăcău pe nume Păun adormise în căpița de fân și s-a trezit când a văzut ditamai lumina coborându-se din cer. Nu a făcut nici o mișcare pentru că știa că o să rămână slut dacă-l zăresc. După un timp au început să-și lepede veșmintele și să danseze goale formând un cerc în jurul nucului. Iarba sfârâia sub picioarele lor și ele tot cântau și dansau … până când s-a auzit primul cântat de cocoș. Atunci s-au urcat în carul de foc și au dispărut în pântecele cerului.
-Și Păun a scăpat ?
- A scăpat, dar ca orice flăcău care-și pierde mințile la vederea atâtor femei frumoase, a venit în sat și le-a povestit prietenilor ce s-a întâmplat. Unii l-au crezut, alții, cei mai mulți, au râs de el. Dar mai auzise în noaptea aia Păun ceva… că ielele se vor întoarce trei nopți la rând! Așa că, în seara următoare a plecat însoțit de toți care au vrut să-l urmeze și s-au ascuns în căpița de fân. Ielele nu s-au lăsat așteptate prea mult timp și au coborât de data asta folosindu-se de aripi.

S-a oprit brusc din povestit și preț de câteva clipe a rămas pe gânduri, ca și cum ar fi cumpănit dacă deapănă povestea mai departe. Și-a scuturat fusta neagră de niște scame imaginare și a continuat:
-Hai să ne ridicăm și să mergem în casă, că doar ați venit după drum și trebuie să mâncați ceva.
O urmez fără să zic nimic pentru că știu că nu am sorți de izbândă. Pe sobă stau la încălzit oalele de lut pline de bunătăți. Niciodată nu foloseșete aragazul. Mestecă mămăliguța …o răstoarnă pe fundul gros de lemn și o acoperă cu un șervet cusut de ea. Privind-o, nici nu zici că are 90 de ani!
În odaie răcoarea se îmbină cu mirosul mugurilor de brad. Simt nevoia să mă ascund în plapuma învelită în cearceaful brodat, cu flori de maci și să meditez. Oare ce a vrut să zică Maia ? Simt cum, în sufletul meu, dorința de a rămâne copil prinsese rădăcini. Puteam să mă plimb pe o aripă de vânt și să descopăr universul deslușit al nedeslușitelor.
Ce este copilăria? o fantasmă, o floare crudă, pură care a prins între petalele ei mirosul inconfundabil al adevărului … Pe aripi de vis ajung pe vârful unui munte, iar din norii albi, aripi lepădate de îngeri au început să curgă picături de ploaie în care erau oglindite amintirile mele. Nu vreau să atingă pământul de teamă ca nu cumva UITAREA să le facă să dispară pentru totdeauna.
Strig… și țipătul se transformă într-o privighetoare care-și ia zborul către înaltul cerului, încercând să străpungă cu forța unei săgeți călite în flăcările iubirii norul din care se revărsau amintirile. Ploaia s-a oprit...
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început!

Cocori şi flori de cireş în amurg

Eram doar noi doi în visul meu.
Noi doi, şi un stol de cocori
ce îşi înfigeau aripile în norii pufoşi.
Noi doi, cocorii deasupra noastră,
iar lângă noi, un cireş
ce îşi mângâia florile pe umerii nostri, goi.
Noi doi, cocorii deasupra noastră, cireşul aproape de noi,
iar în depărtări,
ochii noştri zăreau…amurgul.
Tu şi eu.
Cocori.
Flori de cireş.
În amurg.
…
aşa era în visul meu.

Păpuşa mută

Mă cufund în ochii ei din ce în ce mai mult. Sunt albaştri, clari şi profunzi. Te uiţi în ei ca într-o oglindă. Te cufunzi în ei ca dublura într-un lac. Sunt ochii păpuşii mele. Am primit-o acum un an, era ziua mea. De atunci încoace a trăit numai cu mine. Bine, a fost odată când, am simţit eu, ar fi vrut să plece cu Johnny - păpuşa băiat a Ioanei. Dar nu am lăsat-o. I-am explicat că nu voiam s-o las să sufere. Mai târziu uita de ea şi ar fi simţit pe propria piele că băieţii nu sunt aşa statornici.
M-a ascultat ea, sărăcuţa, ce era să facă. Până la urmă la mine o ducea bine: mâncare, somn, îmbrăcăminte, nu tu curăţenie, nu tu treabă. Ce mai, vacanţă tot timpul.
Da, nu ştiu ce să zic acum. După atâta timp mă întreb dacă am procedat bine. Nu că aş retrage cuvintele despre băieţi şi că mi-aş fi schimbat părerea despre ei. Nici gând. Poate mi-ar fi plăcut să vă spun ( cred că şi vouă ) că am întâlnit un băiat drăguţ, cu casă şi serviciu; că mi-aduce flori, îmi cântă serenade sub fereastră sau că e sensibil, statornic, profund, ocrotitor.... şi... Nu. Nu am întălnit aşa ceva. Şi nu, nu mi-am schimbat părerea, tot cred că nu sunt statornici.
Altceva mă roade pe mine. Mă uit la ea (păpuşa mea) şi realizez că nu mai e ca înainte. Acum parcă nu mai zâmbeşte deloc. Iar ochii aceia clari, când ma uit în ei parcă încep să înot într-un ocean de lacrimi. O schimbare mare s-a produs în ea. Parcă s-a rupt ceva. Sau... a buşit ceva.
Dar ceea ce mă dă peste cap este că eu vorbesc, iar ea tace.
O întreb de vorbă - ea nu răspunde.
Îi spun glume - ea nu râde.
Îi povestec întâmplări - ea nu mă încurajează să continui.
Îi cer sfaturi - ea nu mi le dă.
Îi fac complimente - ea nu-mi mulţumeşte.
Parcă aş vorbi unei mute. Ea nu ştie cât mă întristează. Ce pot să fac s-o scot din letargia asta?
Încep să nu mai suport tăcerea asta putredă. Mă scoate din minţi. Vorbesc cu o mută. Cu o mută. Nici respiraţia nu o aud.
Mai bine aş fi lăsat-o să plece cu Johnny. Ce rost are că am ajutat-o atunci, când ea acum încearcă să mă deraieze din perimetrul meu? I-am făcut un bine, nu? Sau poate că...nu.
Vai! A fost ego-ul meu.

Adevărul despre minciună şi minciuna despre adevăr

Adevărul este că există un adevăr despre orice. Chiar şi despre minciună. La fel, se poate minţi în legătură cu orice. Dacă stăm puţin să ne gândim, poţi transforma în minciună numai un adevăr. Minciună şi adevăr. Adevăr şi minciună. Două împărăţii identice cu cele din basme, a căror graniţe nu se cunosc niciodată.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse, dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare, dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat, cred eu ) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem, nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo. Şi, da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie, de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă, dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre... ghici... o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct( şi poate nu într-un mod plăcut ) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu, e cam dur termenul ) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevărul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa ( posibilă ) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna, dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt ( un alt mod de a spune că are picioare scurte ). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii, adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.

I got my heart back...

A venit toamna, suflete,

Mi-am luat inima înapoi,

Mi-am pus apusuri peste arborii noștri.

Sub inexistentele stele,

Mi-am adunat în pumn amintirile,

Gândurile, visele,

Le-am șifonat...

E o boală și aceea de ,,a fi”

Când nu ești, de fapt.
E o boală să iubești,

Când sufletul iubit devine neatins.

E o boală toamna însăși,

Când primăvara există încă în suflet...

Când întunericul înghite umbrele,

Noi ne luminăm mai tare, mai tare...

Cuvinte lungi se aleargă între noi nevăzute,

Prin prăpastii cu ploi,

Prin ceruri concrete, ceruri sferice,

Mă chinuie dorul, frigul, gândul...

A venit toamna, gândule,

Mi-am luat inima înapoi,

A durut, suflete, m-a durut

Indiferența... Dar inima mea,

Legată cu o ață de torace,

Începe să bată încet... încet...

Sihastră, în amurgul de toamnă...

(Pentru moment, toamnă, suflete, gândule,

Mi-am luat inima înapoi.

Poate vreodată am s-o mai dăruiesc

Ochilor care mi-au furat-o cândva.

Până atunci, îmi păstrez inima... pentru că doare.)

Lorelei.

Gând abstract.

Azi nu am curajul să mai spun cuvinte...

Nu mai am glasuri de împărţit în îngeri, nu mai am necuvinte de aruncat peste mări şi ceruri.

Astăzi, te caut cu disperare în amintiri, să te ştiu aşa cum erai...
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.

Ca o nefiinţă, divinul îşi înalţă aripi în trupul tău, sperând oripilant să te găsească rătăcită prin labirintul din visurile mele.

Te-am întrebat... de unde mă găsesc îngerii ascunsă după noapte? Cuvintele mele, miros neconformist a Chanel Allure... Tu cauţi ca o Afrodită iubirea care se ascunde sub rândurile poemelor mele. Şi cauţi, cauţi, cauţi continuu. Şi-apoi, ne luăm zborul! Tu... înspre aceeaşi bancă în care acum stă un înger rătăcit, care visează, în timpul orelor de curs, la lumea lui... de dincolo de curcubeu, de dincolo de picăturile de ploaie care curg peste noi. Eu, spre lumi noi... cu aripile mele nedesenate, cu artificiile mele din cutii împrăştiate cu dorinţe. Le-am uitat...

Am în suflet o armonie oscilantă între etern şi iubire, între un comentariu aiurit şi un poem nebun.

Expresia mea poetică mi s-a exprimat în gânduri.

Dar azi, poetic, îngeresc, sufleteşte, cum vrei tu... îmi stăpânesc iubirea într-o inimă în care fericirea e nefiinţă...

Şi te iubesc atât de mult... încât nu mi-ar ajunge nici un infinit şi o zi să ajung până acolo unde se urcă dragostea mea!...

Lorelei.

( Şi apoi te-am întrebat... există, oare, vreo lume în care fericirea e nefiinţă? În care nu există timp, doar acela care se măsoară în necuvinte?...)

Amintirea unor rânduri ( 2 )

Mă mut doi metri în stânga. Privirea ta e ațintită asupra plutei. Nu mă bagi în seamă. Ne jucăm cine cedează primul? Trișezi! De ce nu mă lași să pierd? Îți dregi glasul.
- Hai, vino lângă mine. Te avertizez! Nu cânți. Scoți o rolă de bandă adezivă din buzunar. Te privesc uimită.
- Vrei să-mi lipești asta peste gură? Hai, încercă. Pot să murmur. Și murmurele sunt periculoase. Sau tu nu ai urechi? M-ai iritat, deja! Auzi la el… scoci!
- Doamne, dar dusă mai ești! Trebuie să întăresc cutia cu momeli! Cum îți trece prin cap că pot să-ți strivesc frumusețe de buze!
Râzi cu atâta poftă încât mă molipsesc și eu. Mă ridic și vin lângă tine.
- Ți-e frig? Mă întrebi în timp ce duci mâna la rucsac. Scoți hanoracul meu din flecee. Roșu ca focul. Mă încălzesc numai când îl văd.
- Cum de nu uiți niciodată de el?
- Taci și îmbracă-te. Nu vezi că ai buzele vinete?
Mă îmbrac în tăcere… ce bine mi-ar prinde o gură de ceai!
- Ești gata? Dacă te uiți cu atenție în rucsac o să găsești termosul. E plin cu ceai. Te-aș fi servit eu, dar tot dă târcoale o zvârlugă. Nu risc s-o scap. Chiar am poftă la prânz de un borș. De pește. A, că tot am adus vorba de mâncare. Ai două sandviciuri să-ți potolești foamea.
Mă întorc să te privesc. Mă simt ca un copil răsfățat. Mănânc în liniște. Răsare soarele!

nu eu, ci altcineva

o criză de melancolie
pe lîngă mirosul intens de muşcată
luna timidă şi rece
ca un felinar iarna
îmi urmăreşte molatică gîndurile
eu-epuizată
indecisă incertă incompletă
rămăşiţe din amintiri
păstrate în sertarele trupului
îmi revăşesc sentimente
iubirile s-au exilat
sărmane,dar tandre
aerul tulbur al nopţii
mă cuprinde intens şi mă muşcă
am nevoie de un nou ego
o altă fiinţă să sălăşluiască în mine

Notele pentru exercitiul literar "Plastilina"

Maria: Oraşul de plastelină
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7.75
Maria Dobrescu: 6

Maria Postolache: Oraşul de plastelină
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 6,80
Maria Dobrescu: 6

Oana: Obsesie
Emil Iliescu: perfect 10
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 9.50

Ioana: 28 împărțit la doi ( plastelina )
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 7.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 8

Lori: Plastelină
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 10
Călin Sămârghiţan: 7,50
Maria Dobrescu: 9.50

Ema: Plastelina
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 7.50
Maria Dobrescu: 9.50

Doru: evadare
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7
Maria Dobrescu: 6


Felicitari Oanei Ojica, dar si tuturor celor care au avut curajul sa participe la aceasta provocare.


Doru Emanuel

Oraşul de Plastilină

Închid ochii. O imagine densă îmi invadează retina. Deschid ochii. Nu mă dumeresc ce este în jur. Staţi, ce e aici? Un oraş? Straniu, e atât de ireal. Oraşul de plastilină? Superb. Păşesc atentă. Plastilină, plastilină. Încălţămintea îşi lasă amprente. E atât de distractiv. Pomi din plastilină, cer, alei, flori, scaune, păsări, fluturi. Şi e atât de senin aici. Dar am careva incertitudini. Unde e soarele? Unde e? Mă şi întristez, dar şi mă bucur. El ar topi totul în jur şi ar fi atât de trist. Mă aşez pe o bancă, ce drăguţ, un omuleţ îmi întinde o îngheţată. E atît de plăpând, şi colorat, şi îmi vorbeşte. Are o voce de plastilină. Oarecum gingaşă, dar şi nedesluşită. Cuvintele sună atât de straniu.
Zvrrr...zvrrr... se aude ceva!
Aoleu! Sunt şi cutremure pe aici? Mă rostogolesc. Cine mă presează aşa? Ah, sunt un boţ de plastilină. Copilule, ce te joci aşa cu mine? Eu vreau în oraşul de plastilină...

Oraşul de plastilină

E iarăşi zi... una ca şi toate celelalte, iarăşi din bucătărie a ajuns până la nasul meu mirosul de prăjituri arse, în cuptorul care i se topeşte uşa din plastilină. Azi cumpărăm un nou cuptor, excesul de căldură l-a stricat… iarăşi... câte unul pe zi.
Azi ca niciodată am chef să nu mă folosesc de mâini. La ce bun să pun mâna pe ceva care se deformează sub presiunea degetelor. Stau în picioare lângă uşa camerei şi dau cu piciorul în speranţa că se va deschide. Sau voi ieşi ca niciodată printr-o gaură din această uşă care abia se ţine. Căci mă împotrivesc să pun mâna pe mâner. Şi iată, uşurare, uşa a cedat îndoindu-se şi căzând pe podea ca o coală de hârtie dărâmată de presiunea aerului, însă asta e de plastilină... mă dau jos pe scări şi îmi rămân urmele paşilor pe treptele albe ale acelei scări... În tot acest timp mă gândeam, ce fac azi?... că prima idee a fost a fost ceva nu prea diferit de ieri... iarăşi cumpăr plastilină, facem reparaţie...

Obsesie ( plastilina )

Ciudat vis. Dau plapuma de pe mine, dar mă învelesc la loc atunci când senzorii epidermei detectează temperatura scăzută. A început toamna în calendar şi nu numai. Rememorez un fragment din vis... totul în jur era din plastilină. Mă scufundam în duşumea până la genunchi, până la brâu, până la gât... of, ce bine că s-a terminat coşmarul înainte ca imaginaţia mea scăpată de sub control să-mi ilustreze ceva ce ar fi putut să-mi zdruncine sufletul temător, de iepure. Mă îmbrac la repezeală şi mă îndrept spre baie să mă spăl pe dinţi. Cilindrul aproape perfect de pastă ce iese din tub îmi aminteşte de plastilina nouă de la grădiniţă. Clătesc şi scuip cu speranţa de a deversa odată cu pasta şi gândurile. Înainte de a-mi continua evadarea din monotonia locuinţei, trebuie să-mi dau pantofii cu cremă... exact ca de Sf. Nicolae când aşteptam să primesc în ghete... plastilină. Pantofii proaspăt lustruiţi se afundă într-un altfel de plastilină, apărută din combinarea drumului prăfuit de ţară cu ploaia torenţială de azi-noapte. Mă scufund în noroi în acelaşi mod în care ne scufundăm cu toţii în monotonia şi mocirla vieţii cotidiene. Mă lansez într-o conversaţie în care mă joc neglijent cu cuvintele precum cu nişte reziduri colorate de plastilină din care însă nu obţin un curcubeu, ci haos! Am lovit în sufletul tău sensibil, ce a suferit o deformare plastică urâtă, că doar, şi el este din aceeaşi plastilină.

28 împărțit la doi ( plastilina )

uit că sunt muritoare
cu zâmbetul în ochi cortină
din plastilina veșmânt
cuvintelor modelate stângaci
ca broboanele necoapte
așezate la sfârșitul alfabetului
douăzecișiopt împărțit la doi


uit că sunt muritoare
și caut umbre în secunda
amăgită de strigătul cocorului
pierdută în pașii cufundați
peste mulajele speranţei încolțite
din cotloanele hibernării
unde greierul timid cântă
direct despre primăvara
coborâtă ca fuioarele aripilor
plastilinei albastre

Plastilina

Plastilina

Lumea e o corvoadă nesfârșită. Am renunțat la ideea că într-o zi se va termina, explodând.Totul e în mișcare, totul se schimbă, totul se contractă. Și chiar ruptă, lumea dăinuie, se întinde, se lipește la capete. Poate că lucrurile nu mai sunt la fel, dar e încă o lume. Aceeași lume la infinit, dar cu actori diferiți. Da, lumea e o plastilină. O plastilină modelată de hazard. Azi e o zi cu soare și poate va arde puțin din plastilina ce ne învelește. Dar, dacă mâine va ploua prin găuri, prin crăpături? Nu are sfârșit. Neantul o întinde în colțuri, peste mări, peste oameni, peste vise, peste cer. Nimic nu scapă. Totul e închis într-o plastilină și chiar atunci când cineva reușește să facă o crăpătură suficient de mare încât să părăsească învelișul sufocant, o bucățică de plastilină neagră îi acoperă gaura. Suntem limitați doar de plastilină. Nimic mai mult. Și nu putem fi fericiți datorită acestui lucru. Căci plastilina nu poate fi distrusă. Doar dacă o infinitate de mâini ar încerca să o rupă, dar și atunci cineva va fi dezamagit. Scapi, murind. Cei ce mor și-au săpat destul de adâncă gaură în plastilină încât să scape. Doar că vor fi acoperiți și nu îi mai vedem nicicând, decât în amintire, dar oare nu se întinde plastilina și peste amintiri?...

evadare ( plastilina )

azi nu-s de plastilină
mă preling în surdină
printre nedumeriri
tot atâtea amăgiri

vrei să te ajut?
ispiteşte-ntrebarea
trebuie să m-odihnesc
răspund mirosind marea
unui zâmbet.... şi păşesc

frământ o nelinişte
muşc din curaj hoţeşte
rece să mă vindece
sar peste anturaj
într-un picior arunc
un dinte şchiop de prunc peste umăr
pentru noroc târăsc
ca un proroc undeva pe fundul mării
ancora însingurării stângaci
înot în zare
printre miresme de ger
la-ntâmplare
aşteptând...

închid un ochi mijesc
cu celălalt bocesc
aş trage
n-am la cine
culeg umbra neagră
din mine
şi redevin figurină...
de plastilină

Autumn hurts

Nu mă întreba ce mă doare, toamnă.
Mă doare.
Nu-mi spune : taci, mâine va trece.
Nu va trece.
Fiecare fior rece ce mă străpunge, tu îl numeşti vânt.
Află că nu e vânt.
Toamnă, plâng azi.
Da, voi plânge şi mâine.
Sentimentele cad odată cu frunzele.
Cad, dar nu putrezesc.
De ce mă doare căderea lor, toamnă?
Oare nu sunt şi eu un sentiment ce cade?
Iartă vara, primavara, iarna.
Iartă anotimpurile ce ne-au ţinut despărţite.
Iartă cuvintele şi visele, iartă iubirea.
Toamnă, tu eşti goală.
Un abis de oameni morţi.
Nu pomeni nimic de iarnă, nu o cunoşti.
Mă arunci în gol şi mă îngheţi.
Nu te vreau nicicând, mereu vorbesc despre tine.
Te iubesc, toamnă, Te iubesc atât de mult încât privirea ta îmi repugnă.

Haiku

ochiul tău verde

veghează mitul lunii

tainice iubiri

Suflețelul meu vechi...

S-au țesut două lumi înspre pământ...

Cerul violet de iubirea noastră galbenă.

S-au țesut deasupra ochilor tăi bizari,

Deasupra căpruiului meu infinit,

Deasupra tâmplelor noastre dezvelite.

M-ai prins de mână în gând

Te-am prins de mână în vis,

Mi-ai atins inima, ți-am atins inima,

Într-o speranță care a luat forma chipului nostru.

Ne-am strâns într-un zâmbet,

Într-un strop de fericire amară, neuniformă,

Ne-am strâns și am rămas agățate o clipă de cer

Și am alunecat pe un fir de amintire.

Am văzut ,,abstractul” din ochii tăi

Ai văzut ,,absurdul” din ochii mei...

Am văzut prietenia dintre sufletele noastre

Am zâmbit și atât. Am tăcut, am sperat,

Și-n gândul nostru ne-am prins sfios de mână...

Suflețelului meu vechi și zâmbitor,
Lorelei

Sălașul roz

mi-e teamă
de seara în care
luna va uita ritualul
înmuierii penelului
în culorile
artistului

mi-e teamă
de zâmbetul evadat
din nostalgia norilor
peste aripile ploii
coborâtă
din sălașul roz

mi-e teamă
și nu se potrivește
frica strânsă în pumnii verzi
cu ce simt

ating atât de uşor cerul
cu fruntea înălțată de gânduri
și uneori mi-e teamă că mă frâng
peste băierile timpului

Amintirea unor rânduri - fragment

Plouă mărunt. Atât de mărunt încât o enervează. Ar fi vrut să audă picăturile în geam ademenind-o să iasă afară. Dar nu! Ploua mocănește.
- La naiba, suntem în august, spune şi înfige mâna în pelerina de ploaie. Are chef să se plimbe pe malul râului împinsă de amintirea unor rânduri. Când mergem la pescuit mi-e greu cu trezitul. Mă dau jos din pat după ce aud cum trântești ușa de la intrare. E felul tău de a-mi spune că ai plecat! Îmi trag hainele pe mine în timp ce cobor în fugă poteca. Mă împiedic și cad. Te aud cum râzi pe înfundate fără să întorci capul.
- Ești rău, îți strig și încerc să-mi trag cizmele de cauciuc în picioarele umezite de rouă. Așteaptă-mă!
Nu te oprești. Micșorezi pasul, mă lași să te ajung din urmă. Fac pe îmbufnata.
- Hai, zi … sunt frumoasă?
Se uită lung. Blugi rupți în dreptul genunchilor, iar peste tricoul mulat o camaşă de-a lui. Întoarsă pe dos! O cizmă în mână și una în piciorul stâng. Părul, rebel. Ochii mari, negri, jucăuși. Zâmbește. Cum pot să–i plac? Nici pe fața nu m-am spălat!
- Mă mai gândesc până ajungem la râu. De data asta nu stai lângă mine. Sperii peștii cu cântecul tău.
Așa-mi spune de fiecare dată, dar tot lângă el mă așez după ce-mi dau somnul jos cu apa din râu.
- Ai văzut? Era un peşte mare… îmi zise ca să spargă tacerea.
- Cât? Arată-mi!
- Uite atât și își deschide brațele. Cam cât încapi tu!
Știu ce vrea, dar îmi place să-l tachinez.
- Păcat ca l-ai scăpat!

(sweet...heart)

Dacă ai fi crezut în noi, n-ai fi lăsat în urma ta doar o paloare falsă de vânt. Eu, ți-am arătat aripile. Eu, te-am iubit. Eu, te-am cunoscut. Tu n-ai să mă cunoști niciodată, sweetheart.

Nu mai am curajul să te iubesc, totuși. Mă ascund sub un fir de septembrie, mă ascund într-o oglindă neagră, acolo unde am învățat să tac și să ard. Acolo să mă cauți. Dar n-ai să mă mai găsești.

Sweetheart.

Mi-am găsit curajul în glasul tău, m-am înecat în paharul tău cu apă. Mi-am rănit umbra de geamul tău, mi-am tăiat iubirea în ochii tăi. Mi-am descusut aripile în părul tău, mi-am spart vara în speranța ta.

Și toate degeaba.

Sweetheart.

Desigur, te-am urît mai mult decât te-am iubit. M-ai urît mai mult decât m-ai iubit.

Contează?

Singurul lucru care mai contează acum este că, cel puțin odată, te-am iubit, cel puțin odată, m-ai iubit, cel puțin odată, ne-am iubit. Noi...

Sweetheart.

Ai văzut astăzi turcoazul din ochii mei înstelați?

Ai văzut astăzi lumina cu care te-am iubit?

Lorelei.

Și ea.

O altfel de iubire

E clar.
Ceva se întâmplă.
Am câteodată o poftă nebună.
Îmi vine să spintec. pur şi simplu
Acum, de pildă, îmi vine să spintec
tot ce are ochi şi inimă,
de exemplu, un bărbat.
Să fie înalt, să vorbească frumos,
să îi placă poezia.
Poate... chiar să îl iubesc.
Dar îl spintec.
Iar cu ale sale coaste, o să mă zgârm între dinţi
ca o sălbatică.
O să îi iau ochii în mâini şi o să îi admir:
- Doamne, ce ochi frumoşi!
Ar merita să plângă...măcar odată.
Iar apoi buzele...
cândva fierbinţi şi roşii
acum învineţite şi reci.
O să le îngrop sub un maldăr de flori uscate,
care să le ţină şi mai reci.
Şi tot aşa până ce scumpul de el se va transforma în cioburi
şi va fi oblăduit de pământ.
O să spintec tot!
O să spintec ficatul, o să ciurui pielea,
fiecare bucaţică, fiecare unghie, fiecare fir de păr
până ce voi ajunge la suflet.
iar acolo o sa deschid uşa,
şi am să mă strecor încet.
- Nu vreau să fac deranj!
Sunt obosită...
merg să dorm.
Mă învelesc cu sufletul lui.

Simple thing

Obișnuiesc să ascult cum se sparge ploaia de geam, să privesc cum descoasem apusul cu un ac subțire, să înțeleg de ce plutesc prin acorduri imperfecte de toamnă, fără să-mi dau seama că tu te ascunzi în spatele fiecărei amintiri pe care mi-o acordezi în tăcere, făcându-i loc între gândurile mele înaripate...

Deseori, te iubesc.

Catastrofă

Când s-a unit cerul cu pământul,
Soarele cu luna,
Omul cu mormântul,
S-a născut sufletul,
A luat fiinţă gândul.
Au plâns florile,
Şi-au udat pământul
A crescut iubirea,
S-a născut şi vântul.
A zâmbit oceanul,
Şi s-au născut perle.
S-a-ntristat pădurea,
Acum e plin de rele.
A lăcrimat lumina,
Şi s-a sfărmat speranţa
De la vise la-mpliniri
Ce mare e distanţa
Ce lungă este ora
Dintre răsărit şi-apus
Ce grei sunt anii vieţii
Ce greu e tot de dus...

Îngeri

Îngeri suavi şi gălbiori, veniţi uşor la mine în vis, de mână mă învârtiţi încetişor şi suflarea mi-o încălziţi.

Îngeri calzi şi pufoşi... Îngeraşule, nu-ţi fie teamă că pe pământ ai să-ţi mânjeşti purul hainelor. Se spală. Nu te gândeşti tu cu drag la miile de inimi ce te aşteaptă vibrând? Uită, te rog, de micile obstacole ce te fac să crezi că pământul nu te merită. Gândeşte-te, gândeşte-te măcar o clipă la sufletele zdrobite ce te aşteaptă gemând de durere.
Îngeraşule, îngeri dragi, nu priviţi la învelişul dur şi viclean pe care îl au oamenii. Voi sunteţi îngeri. Ochii voştri pătrunzători sunt făcuţi să vadă dincolo de aparenţe. Şi până la urmă pentru câteva târâtoare, să fie pedepsite toate?

În colţul acela mucegăit şi ros de bacterii viclene, un pui de om, înfrigurat de braţele viscolului ce-i intră prin hainele peticite, stă cu privirea pierdută către cer aşteptând să veniţi.
Îngeraşule, ai să te duci să o mângâi şi să o încălzeşti?

Undeva, departe de oraş, într-o clădire rece, fără strop de căldură sufletească, un bătrânel zace timid pe patul rupt. Inima zdrobită de singurătate, încă aşteaptă să vină... să vină acel unic vizitator...
Îngeraşule, o să-l mai laşi tu să aştepte? E bătrân, iar zilele lui sunt numărate. Vezi, să nu fie prea târziu.

Pe o străduţă aglomerată, deranjată de oameni grăbiţi sau oameni ce-şi pierd vremea cu o băuturică, un biet suflet se pierde în mulţime. Cândva era gingaş, dar acum sufletul înnegrit nici nu mai poate fi recunoscut.
Ingeraşule, ce ai de gând să faci? Oare, o să rabzi tu să o priveşti, să vezi cum floarea incocenţei ei se ofileşte, iar masculii împietriţi de plăceri o zdrobesc cu trupul lor bădăran?

Acolo, lângă gura de canal, sub aburii infecţi, mitilelul de curând sosit pe lume îsi aşteaptă sentinţa. N-a vrut să se nască, dar s-a născut. Vrea să trăiască, dar n-are cum.
Îngeraşule, ai să-l ajuţi să-şi împlineasca visul de a fi arhitect?

Dincolo, în clădirea dărăpănată, zeci de copii îşi îmbibă aşternutul cu lacrimi amare. Coaja de pâine le astâmpără cu greu stomcul furios, iar trupurile slăbite de furia beţelor, a pumnilor primite în tăcere de la colegi şi îngrijitori, cedează atunci când nu se aşteaptă. Ziua, privind printre zăbrelele ferestrelor se pierd cu gândul şi cu privirea în imaginea căţeluşului bine îngrijit, ce merge mândru alături de stăpân.

Îngeri, nu e de ajuns?

Sunteţi doriţi, sunteţi chemaţi, sunteţi aşteptaţi.

Îngeri suavi şi gălbiori, veniţi uşor la mine în vis, de mână mă învârtiţi încetişor şi suflarea mi-o încălziţi.

It's over.

O altă vară a sufletului meu... O altă vară pe care o laşi să plece... Nu mă mai surprinde... n-ar fi prima oară.

E dureros. Vara mea, pe care o crezusem la început eternă şi senină, pleacă fără să lase în urma ei măcar o rază de soare.

Nepăsarea ta... a adus toamna.

Azi am tot gândul incolor. Nu am chef, pur şi simplu, să arăt zâmbete, să suspin zgomotos, să plâng în tăcere. Nu. Tac şi aştept, nu fără nicio remuşcare.

Azi încerc să mă obişnuiesc cu acel odinioară al amintirii unei alte veri... O singură vară, atâtea amintiri, aşa puţine secunde scurse printr-o clepsidră spartă. N-a lipit-o nimeni.

O jumătate de fotografie, o jumătate de zâmbet, o jumătate de ploaie, o jumătate de suflet. Atât mi-a mai rămas.

Asta a fost ceea ce am numit ,,Vara sufletului meu..."

Lorelei.

(Crezi că am rămas numai atât? Mi-am scos masca neiubirii tale de pe chip şi l-am aruncat pe portativul glasului tău cu care învăţasei să mă minţi oval şi atât de perfect...)