vineri, 31 decembrie 2010

Poveste

„A fost odată, demult, o lume împărțită în două, aşa ca un măr rupt”
atunci când aterizează de pe creanga cea de sus în iarbă plină de rouă. Cum aş putea să vi le descriu? Una văratecă ca pelinul de mai, cealaltă încruntată ca lutul lui Brumar.
Ei bine, lumea văratecă era condusă de o împărăteasă frumoasă, atât de frumoasă că luna întorcea capul după ea când se plimba.
Şi ca întotdeauna, cealaltă lume era condusă de un rege puternic, cunoscut pentru forţa lui până la marginile lumii. Chipeş la chip, ascundea în trupul fermecător o inimă îngheţată de luni şi veacuri de singurătate.
Împărăteasa, în fiecare seară ieșea pe furiș din castel îmbrăcată-n bucătăreasă. Mergea să privească stelele și nu voia să-i fie tulburată liniștea.
Oare ce ascundea cerul, de-l cerceta ? Secretul îl deţinea doar împărăteasa şi servitoarea cea credincioasă.
Vedeţi voi, de cum se înopta, împărăteasa, învăluită în mantia cenuşie, ridica dealul, ajungând la o minunată peşteră îmbrăcată în diamant."
Aţi putea întreba de ce cenuşie? De ce nu albastră ca bolta ce măiastru împletea stele pentru cărările de nea? Ei bine, cenuşie era ţesută cu gingăşia zilelor de tristeţi, căci şi ea, deşi înconjurată de slujitori, supuşi credincioşi se simţea la fel de singură ca vecinul rege. De aceea cătă cu atâta osârdie spre stele. Căuta prieteni. Şi nu-i păsa că sunt altfel decât ea, poate cu pielea aurie sau posibil cu frizura fumurie, cu nasul cât un năsturel şi ochii lui Azorel. Uf! Am uitat să pomenesc de căţel. Era precum un puf de pămătuf...
Iar în peştera de diamant o aştepta un telescop fermecat.

Şi plângea biata împărăteasă de i se cutremurau umerii şi parcă era vrabie flămândă în mijloc de ianuarie şi parcă era boabe de rouă în frageda dimineaţă. Dar niciun pământean nu-i cunoştea tristeţea, ci numai diamantele o cunoşteau şi îşi pierdeau şi ele, odată cu ea, din strălucire.
Curând lumea mea o să fie lipsită de strălucire, gândea în fiecare seară când privea prin ocheanul fermecat şi nu vedea decât stelele.
În jurul palatului în care trăia, se întindea o grădină minunată, plină de tot felul de soiuri de pomi, care mai de care gata să-ţi atragă privirea. Chiar sub fereastra ei, crescuse însă un pom diferit de ceilalţi. Avea ramurile torsionate şi înflorea o singură noapte pe an. Păsările îl ocoleau datorită aspectului straniu, doar vântul cânta printre frunzele lui sub formă de liră.
- O, suspină împărăteasa, sunt ca pomul acesta. Nu degeaba a crescut sub fereastra mea!
Într-o zi, după o ploaie care abătuse grăbite şuvoaie pe alei, împărăteasa văzu cum iese de sub frunzele copacului o pasăre mică, atât de mică că o puteai strânge în palmă fără să-ţi fie teamă ca o striveşti. Culorile penelor erau multe şi nemaivăzute, de parcă stropul acela de pasăre adunase din lume întreaga fumuseţe.
Şi ciripind suav s-a aşezat pe umărul împărătesei şi i-a şoptit:
- Cauţi în stele, dar uiţi să priveşti în gradina ta! O să ai o surpriză până la vremea mesei iar după masă ai să-ţi găseşti liniştea. Dar masa nu-i masă, liniştea nu-i linişte si grădină nu-i grădină, dacă nu ai cu cine împărţi micile bucurii.
Întâi şi întâi, împărătesei nu-i veni să creadă că pe umărul ei se aşezase o asemenea pasăre şi pe deasupra îi mai şi vorbise năstruşnica. Aşadar chibzui bine şi gândi că-i lucru necurat cu glăsuitoarea cea mititică. Şi ce mai glas cristalin îi răsunase în urechi!
Seara, când se furișa spre peșteră, s-a întâmplat un lucru neprevazut. Azorel s-a pierdut în desimea codrului adulmecând urmele unui iepure. A strigat împărăteasa să se întoarcă, dar micuțul nu a vrut să asculte.
- Ce mă fac? Pădurea este hotarul între împărății și legea spune că nu are voie nimeni să pășească în ea!
Seara, când se furișa spre peșteră, s-a întâmplat un lucru neprevazut. Azorel s-a pierdut în desimea codrului adulmecând urmele unui iepure. A strigat împărăteasa să se întoarcă, dar micuțul nu a vrut să asculte.
- Ce mă fac? Pădurea este hotarul între împărății și legea spune că nu are voie nimeni să pășească în ea!


Autori: Ioana, Doru, Estera, Maria, Ella

Daca am scapat pe cineva, ve rog sa ma anuntati

joi, 30 decembrie 2010

Proiecte

A venit Doru. Plecase la bunica, Estera.
Ideea Ioanei nu e rea, mă tem doar că va muri nenăscută, la fel ca ultima temă.
Aţi văzut cu toţi, am postat doar trei poveşti, deşi timpul a fost mult prelungit, din care una, deşi foarte frumoasă, nu se adresa copiilor, mă refer strict la pici.
Încă suntem puţini, Irina ne-a părăsit, mulţi nu au încredere în acest proiect, aşteaptă să vadă cum vom evolua. Doi dintre noi, Estera şi George, sunt ocupaţi cu Bac-ul, îi înţeleg, alţii nu se cred capabili de a concepe un basm, au renunţat înainte de a se gândi să încerce, alţii nu au avut timp. Deşi timp... aproape şase săptămâni.
Şi uite aşa ne-am făcut cu doar trei poveşti. Ce şanse sunt ca, pornind de la ideea Ioanei, să scriem împreună o poveste?
Mă plec însă vouă şi spun: hai să încercăm. Eu mă prind şi pun aici prima propoziţie, scrisă de Ioana. Şi ca dovadă că sunt de acord, intru în joc şi adaug:

„A fost odată, demult, o lume împărțită în două, aşa ca un măr rupt”
atunci când cade de pe creanga cea de sus în iarbă plină de rouă. Cum aş putea să vi le descriu? Una văratecă ca pelinul de mai, cealaltă încruntată ca lutul lui Brumar.

Scrie fiecare o propoziţie, două sau mai multe cât îl ţine inspiraţia, transpiraţia şi timpul, bată-l vina.
Şi nu uitaţi, între timp pregătiţi texte, un CV, numai realizări în domeniul literar, fotografie şi ce mai vreţi voi, să nu uităm povesta despre noi. Sunt aşteptate toate de editor, spre a fi aşezate în cuptor. Al cărţii bineînţeles. Vom face şi ilustraţii.
Iarăşi aştept idei pentru titlul, copertă, cum o vedeţi voi sau orice idee vi se năzăreşte pentru ca să iasă totul trăznet.
Mă gândesc chiar acum, în timp ce scriu, ne-am putea înregistra vocile în timp ce ne recităm versurile sau poveştile. Ce spuneţi?
Vestea foarte bună? Sunt două direcţii din care putem primi ajutor. Să vedem dar cum ieşim mai bine.

Doru

miercuri, 29 decembrie 2010

Călătorie

         acum vreau  să ningă, să ningă
să ni se aşeze fulgi pe suflet
să ne luăm zborul de la etajul trei

din inimi ne vor creşte aripi
vom escalada înălţimile
fulguind a iubire şi a sinceritate

frigul se va lipi de noi
ne va învăţa arta curajului
apoi vom privi în jos, fericiţi
cum oamenii fac oameni de zăpadă

colinde melodioase îşi vor face loc
în buzunarul nostru, încălzindu-ne

vom fi asemeni unor îngeri
vom fi o avalanşă de euri
în maşinăria iernii.

luni, 27 decembrie 2010

Poveşti pentru alte timpuri - Poveste

A fost odată ca niciodată în ţara asentimentelor, cu râuri de miere şi fiere, un sat singuratic, în miezul dulce al unui suflet răscopt. Şi satul acesta se întindea în fiece noapte cu luminiţe de felinare aburinde peste corvoada de păcate a pământului. Nici pământul ăsta nu era unul oarecare, ci era un pământ obosit, care dusese pe spatele lui atâtea guri de copii, ca un părinte cu grijă.
Uneori, tresăreau firele de iarbă şi zadarnic încercau să atingă lumină. Trebuie să afle, trebuie!
Oameni din toată lumea, aflaţi!
Lumina felinarelor acelea avea lumină vindecătoare. Căci, iată, prin ele veghea Dumnezeu oamenii, iar oameni erau mulţi şi dormeau dulceag într-o aproape l i n i ş t e. Le era somnul lin ca pe o ramură de mai.
Mai scutura crivăţul, ici-colo, credinţa. Şi atunci pereţii caselor zămisleau câte o teamă. Iar oamenii trăsăreau din somn ca nişte iepuri buimăciţi. Se mai strecura fior în neştirea lacrimilor şi, Lui, care tot nu putea pune pleoapă pe pleoapă, i se făcea milă şi măcina piper să mai aprindă flăcări...
Astfel îşi trăiau sătenii aceştia somnul...
Dimineaţa le-aducea, mai de fiecare dată absurdul gerurilor de ianuarie, şi ieşeau toţi, în tălpile goale să simtă zăpadă. Aceasta, când le simţea pulsând tălpile şi sângele alergând de plăcere se făcea că plouă. Băga capul între umerii ei curaţi, şi nu ştiu de unde şi nici din ce puteri nemaivăzute, lăsa să pice fulgi mari de nea. Se atingeau sufletele între ele, se ciocneau între raţiunii şi atunci, atunci preamărind iarna din-lăuntrul lor, se îndrăgosteau.

Poveşti pentru alte timpuri - Balena cu ochii albaştri

Astăzi am să-ți spun o poveste frumoasă care vine din vremea când oamenii nu dăduseră nume la ape. Se chemau toate Apa cea Mare. Atunci trăia o balenă albastră. Se plimba de-a lungul și de-a latul Apei Mari singură. Era imensă și inspira teamă, dar cânta atât de frumos! Nimeni nu-și dădea seama de asta. Toți se grăbeau să fugă din calea ei îngroziți de furtuna care-i anunța sosirea. Când ieșea la suprafață, valurile distrugeau corăbiile aflate pe o rază de câtiva km. Așa s-a întâmplat într-o zi când a căscat.
- Balenele cască?!
- Să zicem că balena noastră căsca plictisită de singurătate în ziua aceea. O corabie a fost făcută bucățele de furia furtunii la câteva secunde după ce balena a închis gura. Privea cu ochii mari, albaștri ca și ea, cum Apa cea Mare înghite catargul. Ea nu voia să facă asta! Doar căsca plictisită! Știa că mogâldețile care dădeau disperate din mâini și din picioare o urăsc. Ăsta era motivul pentru care nu le salva niciodată. La un moment dat fu trezită din amorțeală de o voce subțirică. Era atât de fragilă încât a făcut-o să privească cu atenție bucata de scândură care-i trecea pe lângă ochiul mare. O copiliță frumoasă ca un înger plângea! Fără să vrea, o lacrimă s-a prelins din ochiul mirat.
- Balenele plâng?
- Dacă așa spune povestea, înseamnă că plâng puiule drag sau balena noastră era una aparte. Plângea! În acel moment s-a lăsat ușor sub apă. Fetița a simțit sub picioare ceva. Pământ, gândi. Și își șterse ochii cu mâneca din care săreau pești. A început să alerge să caute oameni. După un timp a renunțat. Și-a dat seama că era înconjurată de apă. Și totuși nu era tristă aici.
Balena o îmblânzise cu cântecul ei. Se înțelegeau de minune. După un timp, să zicem ani, fetița s-a transformat într-o frumoasă domnișoară. Se scălda alături de sirene și era mai luminoasă decât ele. Sirenele i-au răscolit amintirile povestindu-i despre oameni. Într-o zi balena și-a simțit cântecul neascultat. Frumoasa Frumoaselor suspina. Din ochiul albastru a curs a doua lacrimă. Știa ce se ascunde în sufletul fetei.
A mers la țărm și în schimbul comorilor din adâncuri, oamenii i-au construit cel mai frumos castel pe spatele care semana cu o bucată de pământ. Cu fiecare cărămidă zidită îi creștea suferința. Fata era fericită și râdea. Colindă castelul în lung și-n lat până-l știu cu ochii închiși. Și brusc coborî tristețea peste ea. Frumoasa i-a cerut balenei oameni! Și din aceea zi salvă toți oamenii care o urau. Un grădinar, un croitor, o bucătăreasă.... Pe spatele balenei era o împărăție. Suferea și nu mai cânta.
- Și Frumoasa nu simțea? Ai spus că se înțelegeau fără cuvinte.
- Era orbită de lumea ei nouă. Nu mai vedea și nu mai auzea. După mult timp a întrebat-o ce are. Sunt obosită a spus balena. Car prea multe în spate. Atunci Frumoasa a poruncit să se scoată toți copacii fără să-și dea seama că rădăcinile lor erau înfipte în venele balenei. Apa s-a colorat în roșu. Balena cu ultimele puteri a început să cânte. Se ridica către cer cântecul ei. Până și apusul a furat din culoarea sângelui. Algele verzi au devenit roșii.
Și de atunci curg legendele... unele spun că după furtună un cântec se ridică la cer, altele că un palat plutește pe mare. Oamenii jură că au vazut-o pe Frumoasa alături de sirene. Dar nimeni, nimeni nu cunoaște adevărul. Toți știu însă că din ziua aceea apa s-a numit Marea Roșie.

Poveşti pentru alte timpuri - Varza de Bruxelles

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, n-aş avea ce povesti, într-o ţară demult uitată, dintr-o epocă îndepărtată, o-ntâmplare mai ciudată .... dezvăluită mie, cu mărinimie, de Înălţimea Sa, Împăratul peste zarzavaturi.
- Te-ai spălat pe dinţi? Îmbrăcată-i pijamaua cu fluturi de arginţi? Atunci ascultă cum odată demult, demult, varza de Bruxelles îşi confunda suratele cu nişte furnicuţe.
Cum? V-aţi putea întreba. Păi, drept să vă spun, chiar dacă nu mă veţi crede, era
de trei ori mai înaltă şi lată decât varza banală. În ciuda dimensiunii, era de o modestie proverbială, dar pentru că pe atunci era puţin amară, lumea evita s-o servească la masă şi o dădea numai animalelor drept hrană delicioasă.
Toţi îşi băteau joc de darnica-i împlinire, de la boabele verzi ascunse-n teci, unde locuiau câte cincizeci, până la cele lubeniţe înroşite de-atâta stat la soare, cât era vara de mare.
Of! Un nume atât de nobil, de frumos şi un trup atât de hidos! S-ar fi vrut zveltă ca un pătrunjel, dar ce să se facă dacă Cel de sus o-nzestrase cu aşa armură de poveste? Îi venea să se pitească de ruşine în cel mai ascuns cotlon sau în Babilon, să n-o mai recunoască surioarele din grădina-mpărătească. Dar cum?
Iată c-a venit o zi în care, sărmana, a fost aşa de supărată încât toate caloriile ei au început să să se topească şi a devenit mică, mică, dar tot rotundă, chiar dacă pitică, încât puteai mânca douăzecişidouă deodată, dacă avei o lingură supradimensionată.
Odată cu întâmplarea a venit şi o fericire atât de mare încât a devenit, pe loc, delicioasă.
De unde ne dăm seama că puterea sentimentelor este mai mare decât ne putem imagina.

Şi am urcat pe-o buturugă
c-o foaie de varză drept glugă
că ploua c-o mare minciună
povestea mea de noapte bună!

Trăsura din aripi de lăcustă

ești atât de frumoasă
cum alergi despletită
printre degete
ca un plâns de copil
secunda furişează
în mine neliniști

în podul palmei
zace
trăsura din aripi de lăcustă

sâmbătă, 18 decembrie 2010

nepoem

când sunt trist
îmi spăl ciorapii
zdrăngănesc corzile chitarei
întrebându-mă dacă şi ziua ta a ruginit
la fel de plictisitor
ferecat între zăbrele de sticlă
ai intrat prea curând în convoiul în care
eşti doar fir de praf
din gigantica lume
fără învingători
şi asta te sperie

indiferent ce ai face
cerul bolteşte deasupra capetelor
lumini întunecate

şi încă o zi
e praf şi cenuşă

marți, 14 decembrie 2010

Poveste

Liniste. O liniste calma, trista. Vantul scutura copacii din fata casei, ea, plangea in continuare, nu a mai putut sa se opreasca. A vrut sa alunge monotonia si sa iasa afara sa se plimbe de una singura. Simtea nevoia unei imbratisari, unei vorbe calde, unei imbratisari profunde de care nu a avut parte niciodata de la vreo persoana...
Si-a luat bluza cea noua , blugi gri, adidasi albi, geaca neagra si a iesit rapid pe usa fara macar sa arunce o privire in oglinda care acoperea tot peretele... Nu-i pasa daca e frumoasa, nu a avut niciodata parte de un copliment in legatura cu aspectul ei, asa ca stia ca nici in acea zi nu v-a avea...
A pasit pe trotuarul luminat de lumina slaba a unui parmac, a privit in jurul ei si vedea strada pustie, noroioasa, dar nici macar asta n-a oprit-o sa plece. Nu-si dorea decat sa-l vada pe cel care i-a furat inima, sa-l atinga, sa se lase purati de vant, sa se creeze o atractie intre ei...
A pasit incet, vedea un drum drept in fata ei, simtea o energie puternica, trupul ii vibra doar pentru simplul fapt ca-i era dor de o persoana draga. A inceput sa alerge, lacrimile ii erau inca pe obraji si curgeau intr-un ritm constant, neincetat, si s-a oprit in momentul cand s-a prabusit de emotie la interactiunea dintre privirile lor.
"Buna,Sylvia. Ce faci.? De ce plangi?"
"Buna, Mark. Nu-mi baga in seama lacrimile ,sa spunem doar ca uneori simt nevoia unei imbratisari, nevoia unei persoane care sa ma inteleaga."
"Stiu cum e. E foarte greu. Eu m-am plictisit sa plang si sa caut in intuneric acea lumina care se presupune ca ma calauzeste.Toti avem nevoie de cineva ."
"Stiu, dar uneori e prea greu de gasit acea persoana."
"Am putea incerca noi, desigur daca tu doresti."
Asadar, normal ca raspunsul ei era da. I s-a indeplinit ruga. S-au intalnit, au vorbit, si a fost nevoie doar de un simplu impuls pentru a aprinde flacara dintre ei.A u trecut 7 luni de cand erau impreuna.
"...mai ti minte cum ne-am intalnit in acea seara cand tu plangeai.?"
"Desigur, de ce?"
"Sincer, in acea seara iesisem din acelas motiv ca si tine. Plansesem si eu pe drum, si ma macina gandul ca simteam ceva pentru tine,vroiam sa ma apropii de tine si nu stiam cum. Desi nu te cunosteam indeajus, imi lipseai, imi doream sa te vad si cand am facut-o lacrimile mi s-au oprit, si am stiut ca atunci era sansa mea, dar nu-mi gaseam cuvintele potrivite."
"Nu-ti dai seama cat de mult te-am asteptat. Mi-ai vindecat rana, ai umplut acel gol ce-mi umplea inima si-ti multumesc din toata inima ca esti alaturi de mine. Acum, in acest moment iti jur ca te voi iubii acum, mereu si in fiecare zi din ce in ce mai mult, indiferent de ce se v-a intampla intre noi."
"Si eu iti jur acelas lucru iubirea mea."
Au trecut luni, au trecut ani si ei se iubeau din ce in ce mai mult, dar a venit momentul despartirii. Era vina amandurora, si amandoi plangeau zi si noapte, se doareau prea mult pentru a fi despartiti.
"Te iubesc, dar a inceput sa ma doara."
"Si eu te iubesc iubirea mea, dar trebuie sa-ti dau drumul..."
Amandoi stiau ca nu asta vroiau sa spuna, dar erau prea incapatanati pentru a recunoaste acest lucru. A trecut o luna. Ea, neclintita din camera ei. Nici macar nu mai dormea, nu mai manca. Era non-stop cu castile in urechi, cu lacrimi in ochi si nemiscata din pozitia in care putea sa vada poza cu ei doi si reamintindu-si de clipele cu el. Mark la fel, erau sortiti sa fie impreuna si o stiau, dar pur si simplu au decis sa se distruga amandoi.
Au tinut-o asa timp de 1 an, intr-o stare de stagnare. El s-a decis, nu mai suporta sa fie departe de ea. S-a dus sa-i ia un buchet de trandafiri rosi, si-a sters lacrima si a plecat spre ea, dar deja plecase in alta tara. Nu a mai stat pe ganduri, a alergat repede spre aeroport, a alergat fara macar sa se uite inapoi. A aruncat si trandaifrii pe drum. Agitat, energic, tremurand de emotie, s-a urcat in avion. A reusit sa-si mentina calmul, dar se grebea prea mult pentru a fii atent la privelistea ce se vedea pe gemuletul avionului.
In sfarsit avionul a aterizat, si el, la fel, grabit a urcat intr-un taxiu sperand ca ea e in locul presupus de el, dar nu, nu era. Dezamagit,f urios, simtindu-se vinovat incerca sa-si limpezeasca gandurile, si si-a amintit de o conversatie veche, in care ea spunea ca daca ar fi sa se duca undeva, s-ar duce la plaja la care a visat mereu.
Amintindu-si, se ura din nou in alt taxiu. Ea aproape de apus ,spera sa ajunga la timp, sa nu mai trebuiasca sa astepte mai mult. A coborat, si pentrintre miile de oameni ce paraseau plaja o zarise direct pe ea. Statea pe mal si plangea privind apusul. L-au cuprins si pe el lacrimile, si a fugit spre ea. A imbratisat-o profund, apoi s-a produs un sarut lung....
"Sunt aici. M-am intors. Te iubesc.!"
Si a fost indeajuns incat sa nu-i mai desparta nimic niciodata.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Te aştept...

Te aştept să vii din nou la geamul meu. Să baţi şi să aştepţi cu nasul lipit de fereastră. Răsuflarea ta fierbinte în fiecare anotimp picta delicate urme pe geam. Îmi plăcea să te privesc cum mă aşteptai plin de nerăbdare. Ştiam că eşti nerăbdător, întotdeauna îţi fremătai buzele, iar privirea-ţi ardea. Uneori, chiar intenţionat întârziam să vin la geam. Voiam să te privesc. Să te zidesc în minte, în suflet, în trup.
Adoram felul în care privirea ţi se înflăcăra atunci când mă zăreai dincolo de perdea. Faţa-ţi era ca un geam transparent. Tot ce făceai, ce simţeai putea fi privit.
Nu mai conteneam să ne admirăm, să ne ascultăm planurile, dorinţele. Erai atât de viu. Capabil să-ţi înfrunţi destinul, să-ţi împlineşti visele. Vorbeai cu atâta pasiune despre dreptate, încât chiar te crdeam. Credeam că o să reuşeşti să aduci o schimbare. Vedeai durerea ce mocnea în jur. Totuşi, nu ştiu ce făceai sau cum, îţi păstrai speranţa, veselia. Radiai de bucurie. Cred că de aceea erai atât de iubit de prieteni, vecini, colegi. Până şi copii te adorau. Erai ca..ca..ca o stea. Strălucitoare, atât de departe în aspiraţii şi totuşi atât de aproape în trăire, simţire. Te veneram. Erai atât de perfect. Poate aveai ceva defecte dar păleau în faţa calităţilor tale. Mă iubeai, iar eu te adoram. Ce ne-am fi putut dori mai mult?! Doar noi doi. Noi şi o lume. Ne ştiam. Nu era nevoie să exprimăm ce simţim sau ce vrem să facem, căci ştiam deja mişcarea unuia celuilalt. Atunci când ne descopeream cusururile, atât de mult ne amuzam. Nu ne deranja. Nici nu ne răneam. Pur şi simplu ne acceptam aşa cum eram. Tu şi eu. Noi doi.
În momentul acela când ai plecat, tot ce construisem împreună s-a dărâmat. Nu puteam pricepe de ce ai plecat. Ce te împinsese să recurgi la asemenea fapte de laşitate. Am fost bolnavă. Trupul îmi slăbise, iar de mers nici nu mai puteam. Mergeam în scaun. O asistentă întotdeauna mă veghea lângă cap, în locul tău. Devenisem străvezie. Eu nu mai ţin minte. Dar mi-au spus doctorii şi prietenii noştri. Au zis că am fost rău...că n-aş mai fi avut şanse să...ştii tu..să trăiesc. În ciuda îndoielilor am reuşit să-mi revin puţin câte puţin. Nu prea am multe amintiri din perioada aceea. De un lucru am fost conştientă tot timpul, atunci şi acum, că nu mai eşti, că ai plecat. Şi acuma cred că n-ai avut motiv să pleci. Dar, vreau să ştii că nu te condamn. Ai avut şi tu stările tale de febrilitate. Dar chiar dacă ai plecat atunci, pe moment, asta nu te împiedica să te întorci atunci când te trezeai. Nu e laşitate să te întorci. Ţi-am zis doar, nu te condamn. Nu vreau explicaţii şi n-o să-ţi fac nici pic de scene, ca alte femei. Mă ştii doar. Tot ce vreau e doar să te văd iar. Să văd cum zâmbeşti puţin nervos. Să-ti aud glasul în timp ce pledezi pentru dreptatea nemuritoare, de parcă ai fi un jutiţiar al nopţii.
Te aştept...să ştii că te voi aştepta mereu...
Tot ce vreau eşti tu. Tot ce mă interesează tu eşti. Nu te-ai gândit că nu-mi va fi uşor fără tine?
Adesea m-am gândit pe unde eşti, oare ce-ai mâncat, unde ai dormit. Oare doarme pe asfalt, înconjurat de ziduri şi cu căteva bucăţi murdare de ziar pe el?! M-am gândit la astea. Şi la tot felul de scene macabre. Era normal să mă gândesc. Nu ai luat niciun ban la tine. Niciun fel de act. Nimic. Am ştiut că ai plecat când am citit acel mesaj, doar un cuvânt mi-ai lăsat: ,,Adio!".
Nu vreau să ştiu de ce. Spune-mi că eşti în siguranţă. Că ai mâncat şi că te-ai învelit bine. Mereu îţi scoteai picioarele afară de sub pătură noaptea, iar ziua te dureau, erau îngheţate. Dar eu mă trezeam spre dimineaţă şi ţi le înveleam. Spune-mi, acuma cine mai are grijă de tine? Eşti sănătos, voinic? Râsul nu te-a părăsit, nu? Era prea frumos ca să-l pierzi.
Te aştept, să ştii. Exact ca odinioară. Când eram copii. La geam, te aştept. Vreau doar să ştiu că eşti bine. Nu te judec. Doar să te văd.
Te aştept.... şi ieri te-am aşteptat, şi săptămâna trecută, şi luna trecută, şi acum două luni... de atunci, de când mi-am revenit... te tot aştept..
Şi te voi aştepta... până vei veni.. sau... până ultima-mi suflare va îngheţa.

gând

aștept

țărmul pustiu
îți ascunde pașii

din roșul apus
înserarea fură
marea învolburată
mă umple de vise
strâng la piept icoana

în palme
nisip

Nu sunt creion...

Nu sunt un creion! Nu sunt!
Fir-ar, nu sunt un creion! De ce nu mă crede nimeni!?
Doamnă, domnule, nu sunt...

De ce mă uită toţi în bancă? Nu sunt un creion. Uneori
Mă prefac e adevărat că sunt creion dar nu sunt
Alaltăieri am alergat dupa voi îmi simţeam pulsul gonind spre absurd
Creioanele n-au picioare dar au puls asta e dovada voastră că au puls a mea că N-au picioare şi eu am alergat (!) după ce nu ştiu exact poate după cuvinte poate După oameni cuvintele oamenilor mâinile lor mici false
Mai bine aveau ochi sau suflete în loc de mâini chiar aşa să le crească suflete în loc de mâini
Mă doare
Şi creioanele au dureri cum au şi puls...
....
Timpul nu vindecă nimic n-o să mă facă mai puţin creion decât sunt nu nu
Doar o să treacă eu mă pietrific deja pupitrul băncii mă aşteaptă cu săruturi languroase
M-au privit înapoia lor ochii binecunoscuţi dar s-au întors către fericire
Fiecare cu fericirile lui asta în caz că eşti om
Şi-au întors frunţile către sine vinovaţi ca şi cum ar fi uitat
U n c r e i o n î n b a n c ă

...
Şi eu vă iubeam ca pe propriul meu cărbune
Acum doar întorc schiţe pe dos aşteptând să-mi cădeţi de pe umeri
Şi-aş da vina pe timp.