miercuri, 1 septembrie 2010

Îngeri

Îngeri suavi şi gălbiori, veniţi uşor la mine în vis, de mână mă învârtiţi încetişor şi suflarea mi-o încălziţi.

Îngeri calzi şi pufoşi... Îngeraşule, nu-ţi fie teamă că pe pământ ai să-ţi mânjeşti purul hainelor. Se spală. Nu te gândeşti tu cu drag la miile de inimi ce te aşteaptă vibrând? Uită, te rog, de micile obstacole ce te fac să crezi că pământul nu te merită. Gândeşte-te, gândeşte-te măcar o clipă la sufletele zdrobite ce te aşteaptă gemând de durere.
Îngeraşule, îngeri dragi, nu priviţi la învelişul dur şi viclean pe care îl au oamenii. Voi sunteţi îngeri. Ochii voştri pătrunzători sunt făcuţi să vadă dincolo de aparenţe. Şi până la urmă pentru câteva târâtoare, să fie pedepsite toate?

În colţul acela mucegăit şi ros de bacterii viclene, un pui de om, înfrigurat de braţele viscolului ce-i intră prin hainele peticite, stă cu privirea pierdută către cer aşteptând să veniţi.
Îngeraşule, ai să te duci să o mângâi şi să o încălzeşti?

Undeva, departe de oraş, într-o clădire rece, fără strop de căldură sufletească, un bătrânel zace timid pe patul rupt. Inima zdrobită de singurătate, încă aşteaptă să vină... să vină acel unic vizitator...
Îngeraşule, o să-l mai laşi tu să aştepte? E bătrân, iar zilele lui sunt numărate. Vezi, să nu fie prea târziu.

Pe o străduţă aglomerată, deranjată de oameni grăbiţi sau oameni ce-şi pierd vremea cu o băuturică, un biet suflet se pierde în mulţime. Cândva era gingaş, dar acum sufletul înnegrit nici nu mai poate fi recunoscut.
Ingeraşule, ce ai de gând să faci? Oare, o să rabzi tu să o priveşti, să vezi cum floarea incocenţei ei se ofileşte, iar masculii împietriţi de plăceri o zdrobesc cu trupul lor bădăran?

Acolo, lângă gura de canal, sub aburii infecţi, mitilelul de curând sosit pe lume îsi aşteaptă sentinţa. N-a vrut să se nască, dar s-a născut. Vrea să trăiască, dar n-are cum.
Îngeraşule, ai să-l ajuţi să-şi împlineasca visul de a fi arhitect?

Dincolo, în clădirea dărăpănată, zeci de copii îşi îmbibă aşternutul cu lacrimi amare. Coaja de pâine le astâmpără cu greu stomcul furios, iar trupurile slăbite de furia beţelor, a pumnilor primite în tăcere de la colegi şi îngrijitori, cedează atunci când nu se aşteaptă. Ziua, privind printre zăbrelele ferestrelor se pierd cu gândul şi cu privirea în imaginea căţeluşului bine îngrijit, ce merge mândru alături de stăpân.

Îngeri, nu e de ajuns?

Sunteţi doriţi, sunteţi chemaţi, sunteţi aşteptaţi.


Îngeri suavi şi gălbiori, veniţi uşor la mine în vis, de mână mă învârtiţi încetişor şi suflarea mi-o încălziţi.

Un comentariu:

  1. Estera, pare o rugaciune, asa o percep eu, apelezi la partea noastra sentimentala, vrem, nu vrem o avem toti. Ce-ar fi sa prezinti faptele mai frust?

    Ai grija la diacritice si spatii si la tine si la textele postate de tine.

    Doru

    RăspundețiȘtergere