duminică, 31 octombrie 2010

Nu se va întâmpla.

A plouat într-o oarecare zi, și poate ai fi vrut să-ți plouă și
ție puțin în suflet.
Ai fi vrut să te trezești în dimineața asta cu soarele de
afară în minte și-n inimă. Dar draperiile tale au fost trase
puternic aseară, și soarele nu a cutezat să-ți tulbure
somnul.
Ai fi vrut să mă plimb pe stradă, în fața casei tale, și să-ți
intru, poate, iarăși în inimă. Să-mi fac loc între ura din
tine și minciună, între diferența de ”a fi” și ”a trăi” cu
adevărat.
Ai fi vrut să îți intre cerul în gânduri, să ți le facă
albastre... albastre de tot, ca să cunoști îngerii. Tu n-ai
zburat niciodată, sweetheart, nu știi ce înseamnă fericirea
de a trăi înalt.
Carpe diem! , iubire... Ai nevoie.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

astăzi îţi dau voie să mă iubeşti

dragostea se aruncă 
pe şira spinării 
nebună
excitînd carnea şi sîngele
braţele noastre
se mişcă într-un balans nupţial
buzele fierbinţi
se agită în impulsuri somptuoase
din care curg promisiuni
corpurile vibrează
pînă cînd porii îşi deschid
altarele
şi iubirea arzîndă
îşi dezbracă coapsele
în frenezii nebune
iubeşte-mă

noaptea vânătorii

îndes toamna în pantofii prea largi
nu ai timp să mă vezi
alergând prin pădure
în urma mea latră
cățelul pământului

cad
și privesc
cu triluri încete se despart de cuib
păsări
păianjenul îi va pune pecete
din pânză și brumă


strâng în pumni aur
aur
un titirez toamna asta
îmi sfredelește călcâiul

luni, 25 octombrie 2010

Un alt poem de toamnă

Buchete de frunze
Unul pe zi, un fel de dependenţă
De rugină

Glasul bunicii cântându-i
Bunicului oda copacilor
cândva înfloriți din simpla plăcere
De a fi nebuni de iubire.

Compusă ghindă cu ghindă
S-ar face artă nebunia
Bolnavi ai timpului trecut
Frunze căzătoare.


Tinereţe fără bătrâneţe.
Dar viaţă fără de moarte?

Şopotul frunzelor
Sub tălpile bătrâne:
De ce, Doamne, pe el,
dar nu şi pe mine?

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...
Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

duminică, 17 octombrie 2010

dincolo de mine, secunda

am potrivit inima după ceasul tău
ne bem împreună cafeaua
tu ness eu cappuccino, vorbim
în timp ce ronțăim biscuiții de casă

dragostea
privește nedumerită la mine:
cum ți se pare viaţa
când îţi răpește secundă după secundă?

e doar un fulg îi spun
din noaptea bătută de vânt

Nopţi cu păcate

În nopţile
pline de păcate
aud cum plouă
inima-ţi bate

îţi tremură
buza de jos
îţi fur un sărut
cald dureros

Văd ochiul
cum cerşeşte lumină
este noapte
n-o să mai vină

aud cum plouă
cu păcate peste noi
aud săruturi
pe umerii goi

şi văd două mâini
le simt cum zvâcnesc
pe trup îmbătat
de gustul neomenesc

în noapte se aud
săruturi, păcate
sufletul fierbe
iar eu sunt aproape

joi, 14 octombrie 2010

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc... dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu... nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni... și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau... în lumile mele...
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ,,să fiu”...
Da. Iubesc. Nu știu... nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie... Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ,,care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții ,,nu au” pentru că ei ,,nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ,,turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

marți, 12 octombrie 2010

colecţionar

cel cu o carte în mână
nu mai are nimic
gândurile-i sparte
se macină în gol
 cel cu privirea răvăşită
nu mai are nimic
creieru-i amorţit
se luptă cu existenţa
cel cu pălărie albastră
nu mai are nimic
sufletu-i pustiu
îngână durerea
cel cu Nimic
este totuși Cineva
colecţionarul
colecţionarul de iluzii

duminică, 10 octombrie 2010

Suntem zei

Iubitule,
(M-au trezit zeii cu vocea lor,
Cântau ceva sublim la etajul trei)
De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj
Şi mi-am dezgolit pieptul
De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,
Şi cred că mi-au crescut aripi
În loc de umeri
Şi mi s-a ridicat sufletul
Până sus
Căci îl vedeam reflectat
În pupile.

Dragul meu,
Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul
Şi să soarbă din mine
Licoarea sufletului întinat
De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita
Într-o ploaie de lume insensibilă,
Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul
Şi iubirea să plece,
Pentru că zeii au să mă bea fără milă
Şi au să ia din mine
Toată minunea de care mă umpluse
Cândva, evident,
Dragostea ta celestă,
Şi-mi vor rupe aripile,
Şi îmi vor smulge prin buze
Visele
Şi, dragul meu,
Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,
Zeii noştri mi-au tăiat glasul,
Te rog,
Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine
Şi lipeşte-mi înapoi
Aripile care mi-au crescut dimineaţă,
Apoi acoperă-mi bătăile inimii
Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,
Încuie uşa,
Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,
Lasă-mă să adorm
În braţele tale
Pline de parfumul prea dulceag
Al ceea ce era, demult,
Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Exerciţiu Literar (octombrie)

Luna aceasta iarăşi ne propunem să facem un Exerciţiu Literar. Tema propusă: ,,Toamna ca o jucărie stricată". Poate fi poezie, proză, orice, însă nu în proporţii prea mari, fiindcă e un exerciţiu. Termenul: o lună, până pe 9 noiembrie. Va rămâne la fel  ca data trecută.
Textele vor fi trimise prin mail la administratorii blogului. Vor fi publicate anonim, iar la sfârşit se vor afişa rezultatele + autorii.

Succese! şi Inspiraţie tomnatică!

Poftim, bocancii sunt ai tăi.

Nu tu te-ai trezit primul
Nu mă judeca, nu tu eşti cel
Care, proaspăt trezit în zăpadă
A trebuit să te priveşti dormind
lângă mine.
Acel eu, neştiind
Colţii frumuseţii tale
A început să îngheţe cu egoism,
Usor, uşor..
Nu purtam fular, ci doar ghete
Pline de polenul narciselor,
Maci şi proaspăt mirosul frunzelor.
Trecuseră anotimpurile
ŞI eu, fiindcă ţi-am fost păgână
nu te-am îmbrăţişat până
ce nu ţi-am văzut picioarele goale
lângă bocancii cu miros de toamnă;
A sufletului întâia iarna.

Îmi vin mari bocancii, nu sunt ai mei
Îmi sfarmă jumate de armura de suflet
simplul gând
Că nici tu nu vei mai fi când
Picioarele îţi vor îngheţa pe rând.

Cât am dormit?

Să te trezeşti la celălalt capăt
De lume după ce-ai visat în treacăt
Viaţa…

Nu mă judeca,
Nu tu te-ai trezit în zăpadă
Să te vezi dormind dureros.

Eu! Eu am adormit apoi
Privindu-ţi în taină
Picioarele încălţate în bocanci
Cu miros de toamnă sufletească,
Cu mirosul respiraţiei tale
Apăsând pe visele mele
Ce de data asta par a fi
Permanente.

Privind bocancii am adormit,

Şi bocancii aştia cu miros de toamnă
Şi miros de noi
Îmi par că sunt
tot doi, nedureros.

Iubita din Iad

Mai dulce Iadul tău
Decât Raiul, liniştit
Tăcut sărutul tău
Amar şi necinsitit.

Mi-a pătat albul cu-amor
Mi-a frânt inima-n petale
Mi-a şoptit pe umeri dor
Simt şi-acum buzele tale.

Stai în foc, flăcări ce ard
Şi îmi place, te ador
Voi veni cu tine-n Iad.
Iadul tău este amor.

aşchii de cuvânt

inima are patru camere
dar asta ştii şi tu
numai că îţi scapă
faptul că sunt goale
în zadar străduinţa să lipeşti
afişe cu prietenii întâmplător
culese

sub plânsul timpului
corăbii tăcute, visele
ţi se topesc
corăbii tăcute, iubirile
s-au deşirat ca mărgelele
de la gâtul mamei
când a aflat că există locuri
în suflet pe care nu le-a descoperit
până acum un fulger creează
o gaură-n cer tot aşa un chip
în căuşul ochilor adânceşte amintiri

ca un animal sălbatic
înţelegerea se apropie
pe furiş rânjind ca un liliac
singurătatea îţi reazămă coatele amare
peste umbra nopţii coborâtă
să vindece drumuri deschise
de poeţii cu limbă de şarpe

şi tu ştii, o ştiu şi eu
oamenii mari
zboară puţin
sau deloc
pentru că au aripi mici
sau deloc

viaţa e un joc
de fragmente imperfecte
în care încă te caut deşi
eşti doar o ruptură
a timpului meu

Cădeau poeme

am auzit cum cineva 
sufla în trupul meu,
sufla poeme uşoare
învelite în plapumă
cuvintele nu se împrăştiau
nu se revărsau nu palpitau
aşteptau.
îmi înfăşuram sentimentele
într-un miros bluemarin
nicio geneză

 aripi reci sedimentau văzduhul
şi poeme  cădeau
în trupul meu ca într-o cascadă.

Despre noapte

Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,
Nu este noapte atunci când soarele
Cade prin alte lumi,
Sau atunci când felinarele se aprind
În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,
Sau când poveștile încep
Să umple camera de copilăria lor,
Nu este noapte când norii
Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când
Întunericul înghite pământul de tot
Și nici măcar sufletele nu mai luminează
Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,
Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma
Neagră la ochi, și nu mai vedem
Calea spre îngeri,
Este noapte când nu mai vedem
Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,
Nu este noapte pentru că nu este zi,
Ci e atât de simplu, este noapte,
Când sufletul se oprește din vederea lumii
Și începe, ca un copil, să viseze,
Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.

joi, 7 octombrie 2010

înspăimîntător!


a te naşte
durează
cîteva clipe

a muri
durează
o viaţă întreagă 

despre cum am murit astă noapte

subtitlu: hai, sictir!

sălcii îmi stau înghesuite pe retină

senzaţiile-mi nu sunt în stare de cuvînt
şi eu nu sunt în stare de viaţă

dacă mi s-ar spune că trebuie să mor
aş accepta pur şi simplu fără să mai întreb cum

dacă omul are instictul amorului,
cel al morţii e mai firesc să existe

azi noapte mi-ai cărat de pe undeva două flori
surîzînd împlinit de parcă mi le-ai fi adus din rai

am tăcut şi ţi-am zîmbit lenos,
pentru că nici atunci cînd la lecţia de română
doamna X a zis că unica perfecţiune e Dumnezeu,
nu am încetat să cred că eşti perfect,
ba că ai fi chiar El

mi-am prins în păr unul din trandafiri
şi nu ştiu din ce pornire am dansat un tango
o fi fost un dans al morţii mele? o frică? sau ...

miercuri, 6 octombrie 2010

La loc în aburi

Să faci ceai pentru doi
Asta e fericirea de la 2 noaptea.
Când gândurile s-au făcut roi
Când o priveşti în vis numai pe ea.

Pentru că ea merită şi eu nu!
Naiv.

Un ceai pentru doi…
Un fotoliu gol
Sub o fereastră mare prin care văd
Să mă transform la loc în aburi
Să mă transform la loc în nod
De mâini…
Ca printr-o pereche de ochelari
Cu rame negre şi vechi
Cu dioptrii înnourate
Şi dincolo, cu ochii tăi mari
Priviri îngrijorate
De o parte şi de alta
A raţiunii.

Ne moare toamna
Sub priviri
Ochi înroşiţi
Peste bieţii clovni ruginiţi…

La loc în aburi,
azi ai iubit destul.

Te iubesc, liceu

Iubesc tot ce a fost si e liceu

Umbră de alb, umbră de negru

şi prima data supra – eu ,

Cunoaştere, un ţel integru



Fantome ce umblau flămînde, însetate

Necunoscutul să găsească pe culoare,

Trăiri şi crezuri zbuciumate

Profesionişti ai vieţii amatoare



Fantome ce prind viaţă orişicînd

O minte ageră le cheamă

Odihna parcă aşteptînd

Ei neputînd să geamă



Tot aşteptînd un geniu, o sclipire

Un viitor prieten fantomic

Sperantă pentru omenire

O hartă către iniţiatic


Liceu, mausoleu fantomelor divine

nepoemul toamnei

îți pândesc sosirea
pe aleile măturate de vânt
uite-o și pe asta
își dau coate ceilalți
și strivesc sub pași frunzele
cândva legănate de mine pe brațe
uite-o și pe asta
cum doarme la soare

când ruginiul pune stăpânire pe dealuri
iar gutuile cântă în galben intens
îți spun că te iubesc și mi-e dor
de primăvara cu miros de salcâm
de unda salină a verii

când iarna mă va mușca de obraji
o să plâng gustul tău
de măr copt

Sufăr de placiditate

Ai venit la mine, ca să ce?
Aaa... ca să-mi spui că mă iubeşti
Totuşi, zi-mi de ce-ai venit
Crezi că poţi să mă răneşti?

Cândva aveai puterea
Însă ea ţi-a pierit
Deci, poţi acum să pleci
Uită că te-am iubit.

Să nu crezi că mă doare
Nu plâng, nu mă căiesc
Haide, pleacă-odată
Crezi că mă răzgândesc?

Vrei să îţi dau iubire...
Ai venit să cerşeşti?
În trecut nu mă iubeai
Spuneai că nu te înjoseşti.

O să-ţi dau, dar nu iubire
O să-ţi dau ce tu mi-ai dat
Îţi voi da indiferenţă
Cu ea, tu m-ai terminat

Iar acum, la revedere!
Să ştii, mi-a făcut plăcere
Sper că nu te-oi mai vedea
Adio! Nu mă uita!

luni, 4 octombrie 2010

Vicii

Droguri, ţigări, cafea, alcool ?
Astea sunt vicii? Nebuni !
Sunt doar nebuni cei ce le poartă
Căci par a nu şti binecuvântarea
Din umbra lor uitată într-un zaţ ,
Într-un chiştoc sau un alt rest mai viu
Decât cel care l-a trăit
Trăiţi plăcere şi vă plângeţi ?
Cu vicii false, cu vicii moarte ?
Al meu e viu şi zgârie , blestemă
Îmi pune piedică , mă scuipă!
Viol al ştiinţei asupra conştiinţei!?
De-ar fi atât, de-ar fi atât ...

Cum să rămâi

Aud cum picură pe rând cuvinte
Picături mari, lucioase peste guri
Aproape stinse , sfinte.

Continuă să se despice coaja de pe mâini
şi le simt înmugurite de plăcere
revigorate prin tandra iubire
ce se arată icoană făcătoare de minuni.

Eu nu merit!
E demult şi totuşi tânăr
lăstar al gândului smerit
Ce mă înfioară.
Mă aminteşte ca fiind eu.

E despre un „goodbye” târziu
Din depărtare,
Salutar cu mâna zilelor de ieri
Care mă învăţase cum pot să nu fiu.

Aproape mestec în suflet cuvinte
Duzine de cuvinte .duzine de tăceri.
Ce-o fi vrut să spună când
A tăcut?

Ne jucam modelând ca în lut
Cuvintele-acelea, cuvintele de început.
şi nu se sfârşea.

Roata olarului cânta note grave.
Are forma greşită sculptura noastra.
Poate ar trebui sa
Mai picuram un cuvânt - două
Ca să sculptăm cu rouă.

Îngheţ de goodbye-uri pe inimi de piatră
Şi amintiri învârtite în roată...


Rămânem.

groapa de gunoi

nu m-am gândit la nimic
decat la o mare groapă
hienele râd fericite
au căpătat o groapă de gunoi

le privesc gurile genune cum scuipă
albitele falange
și bucăți din trupul care se zbate
căutându-și liniștea de după

lipesc cu clei din urechile surde capacul
tomberonului cu craniu desenat
și-și trec limbile piele de broască
peste plasticul încălzit cu ultima suflare a lunii

prin porii gresați
sufletul își face loc să iasă
nesățioase inspiră, inspiră
crezând că-l pot aduna
urla când simt fierbințeala care le cuprinde
prea târziu își lărgesc nările
cu gheare spirală
auzi? au agățat prostia în carnea oțeloasă
și se chinuie să o scoată

înnebunite de puterea cuvântului
dezbracă pielea de broască
își acoperă goliciunea cu ochii
și sfârcurile crăpate de supt
le ascund în marsupiu

ce fețe hidoase
le șoptesc în creștetul capului !

Cafea

Te-am văzut în cafea.
Pluteai printre perlele de caimac
Ochii tăi negri
născuţi din boabele cafelei
priveau amar şi dulce
în ochii mei.
Aburii ce-ţi ieşeau din suflet,
Mi-au îmbătat simţurile.
Şi te-am gustat.

duminică, 3 octombrie 2010

Moment.

Şi toamna mă îndeamnă să plâng
Și plâng.
Inima mi se strânge într-un fulger,
Prin vene îmi curge ploaia,
Zâmbetul mi-e estompat
De ceea ce aceia ”mai mari”
Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.
Înseamnă că nu mai știu
Să fiu copil.
Toamna mă strânge,
Cuvintele mi se sugrumă
Și-n spatele privirii calde
Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,
Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,
Îmi iau chitara, și plec departe.
Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi
Care probabil
Ți se par irelevante...
Tac.

Lorelei.

incertitudini

bizar
în mine melcii își fac cuiburi
își depozitează sentimentele
ca pe niște jucării sparte
se amestecă printre artere
cu tristeţile lipicioase
straniu
privirea mea absentă
încurajează goliciunea

Mire

În vîrf e nuntă, sus pe munte
Căci al iubirii sunt eu, mire,
Iar voi zburaţi către neştire
Cu pana corbului pe frunte.

În jur îngenunchează norii
Tot preamărind coroana vie,
Ce mirele-o aruncă-n sus, movie
Şi voi spre ea asmuţiţi glorii.

Căci fără ea n-aveţi nici tron,
Ori sceptru, altă nebunie.
Cum zbateţi gîndu-n insmonie
Cînd totuşi doarme-un neuron.

Zburaţi întruna spre oroare,
Zburaţi, de cerul v-ar iubi,
Dar dacă nu, oare-aş  greşi
Ca să ucid pe migratoare?

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Despre toamnă şi alte dureri

Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum


Unde mi-ai ascuns jucăriile? Unde? Spune-mi unde, altfel te omor. Crede-mă, te omor cu mâinile zilelor de ieri. Unde le-ai ascuns? Îţi înşfac capul şi ţi-l sărut dureros. Mă lupt cu tine până le dai înapoi. Auzi? Mă auzi?
Sunetele sparte ale vocii de dincolo de mine urlă, intră pe o ureche , ies pe alta, se îngrămădesc, se luptă, se chinuie şi pătimesc.
Eu... Obosesc.

Unde îmi sunt jucăriile?

Trezire. Un ceas mare şi roşu ţârâie cu furie. Deschid alene gura şi ţip: ”Asta e chiar nesimţire!”. Nu are cine să mă audă certându-mă cu ceasul roşu. Nu mai am jucării. Pe toate le-a furat. Cine? Nici astăzi nu ştiu. Un alter ego al meu mi-a spus că nu am avut niciodată. Toţi copiii au avut jucării, toţi! Până şi cei bătrâni.

Chiar şi aşa, e târziu, oricum sunt o întârziată a vieţii. La ce bun să mă scol?
Afară e toamnă şi dorm frunze. Aşa dorm şi eu, şi, probabil miros a rânced, miros a ruginiu şi a bălţi provinciale. Deci sunt o frunză?
Nu, sigur că nu, ar fi imposibil să fiu. Pielea mea miroase şi a foi de carte nouă şi cafea uneori şi a scoarţă de salcie. Uneori, nu miros a nimic sau alteori miros a frică. Mirosul de frică se spune că îţi iese prin piele. Câinii viselor mele îl simt. Îmi înşfacă jucăriile şi fug cu ele, în fiecare noapte. Ăsta e coşmarul meu...
Nişte câini mari şi negrii îmi sfâşie jucăriile. Păpuşi îmbrăţişate şi arlechini umpluţi cu puf ca nişte chiftele gătite de târg. Au suflete frumoase. De ce trebuie să le sacrific în fiecare noapte? De ce trebuie să sacrificăm sufletele frumoase?

Am o mulţime de întrebări. Aşa am trăit mereu, întrebându-mă şi răspunzându-mi, cerându-mă şi îmbrăţişându-mă.

Prieteni am avut puţini. Îmi amintesc cu drag doar de Ioana şi de Edi. N-a rămas din ei decât o cruciuliţă de argint pe care o port la piept. Credinţa mea în Dumnezeu, păcatul meu. O cruce de argint. Nu ştiu să mă rog , dar nu sunt ateu. Îl iubesc pe Dumnezeu. Cred. Cred cu tărie, dar nu mai merit să Îl rog. Dumnezeu nu e Moş Crăciun să-mi dea mie tot ce vreau, când vreau, că vezi Doamne, aşa îmi place mie să mă răsfăţ, că vreau eu să râd, că vreau eu să iubesc...

Nici de iubit n-am iubit. Am avut la sfârşitul liceului un iubit, care în fond nici n-a fost iubit, ci a fost doar perechea mea trecătoare, ca la un set de cărţi de joc. Îţi pierzi popa de roşu şi îl înlocuieşti cu o carte din alt pachet să fie pereche damei de ghindă. Dama de ghindă eram eu. Femeie cu ochi verzi şi păr închis la culoare. Păgân, aşa cum era popa de roşu de la sfârşitul liceului, mi-a sărutat demonic încheietura mâinii. Atunci am ştiut eu puritatea.Oricum, băiatul ăsta era un demon al cărui nume l-am uitat. În fond , numele nu sunt decât o frustrare a trupului. Îl chemi pe aşa-zisul nume, şi trupul vine blând, se supune , se lasă biciuit şi acaparat de vocalele care ne rotunjesc gura într-un arc cu tensiune. Trupul, ca un roi de albine, nu ştie decât să îndeplinească poruncile numelui.
Numele meu e Mihaela. Port numele arhanghelului Mihail. Conducătorul oştirilor îngereşti, Mihail şi îngerii s-au luptat cu balaurul, cu diavolul. Şi eu mă lupt, în mine. Mă întorc la Dumnezeu, mereu.

Picioarele mele zac acum pe podeaua rece şi roşeaţa călcâielor mă atenţionează că trebuie să-mi pun şosete. Mă ridic greoi, ca un elefant cu picioare de girafă din picturile lui Dali şi mă reped la cutia cu haine, pe care n-am avut timp să o despachetez.
O haină azvârlită pe podea, un bocanc de care aproape mă împiedic, suferă bietele mele obiecte. Îmi aparţin? Le aparţin? Cui aparţin? Unde?