luni, 30 august 2010

Amintirile unei muze

Muzele mele nu-mi lovesc versurile.
nu le aruncă,
ci le plâng
cu lacrimi din ploaie.
Au pe suflet desenat câte un zâmbet
pentru că le-am aşternut sufletul pe hârtia mea.
Au în inimă o lacrimă,
căci printre versuri, au simţit lacrimile mele.

Dar toate muzele mele au plecat.
Sunt departe.
Ne despart gânduri şi flori.

duminică, 29 august 2010

Exerciţiu Literar

  Vă propun un experiment ... un Exerciţiu Literar. Noi toţi postăm aici diverse texte şi evident fiecare îşi are o individualitate a sa, fiecare îşi alege propriile teme. Eu nu scriu ca tine şi tu nu scrii ca mine.
De data aceasta propun să scrim un miniexerciţiu pe o temă anume. Propun "Plastilină”. Aceeaşi temă pentru toţi! Va fi interesant finalul. Aceeaşi temă, însă idei / opinii diferite.
  Deci, să călătorim în magia plastilinei. O idee/un oraş/o inimă/un sentiment de/din plastilină, orice. Tot ce vreţi, ce vă trece prin minte.
  Propun ca textele să fie trimise moderatorilor în decurs de 10 zile, începînd de astăzi şi le voi posta pe toate odată. La final vom comenta, vom descoperi noi idei, noi păreri, etc.
   Aşa că, Inspiraţie !


Exerciţiu de inimi

Pe aici sunt nişte nimicuri, nişte gânduri din sertarele imaginaţiei. Fii atent, nu eu sunt personajul implicat în text, scriu doar la persoana I. Aşa simt mai bine. Oricum îmi place exerciţiul ăsta.


ha...eu nu iubesc. inima nu e decât chestia aia din trup, studiată alene la biologie alături de o albină sâcâitoare ce-şi făcea igiena într-un flaconaş cu substanţă. mă plictiseşte iubirea. mă oboseşte. o singură dată am iubit şi eu un băiat. să-l ia naiba (să-mi fie iertată expresia). a trecut. oricum am mai zis-o, plictisitor. inimioare, fluturaşi, roşu, ciocolate-mă amuză, zău! privesc absentă zilele alea din trecut. albumul cu amintiri e prăfuit. o să-l mistuie flăcările. nu are rost să îmi ocupe poliţa. da, vedeţi, sunt atât de crudă. acum fac şi eu exerciţii de inimi. încerc să iubesc. e amuzant jocul ăsta. dar peste cîteva secunde abandonez jocul, e firesc şi iubirea m-a abandonat pe mine. acum, confecţionez inimi din hârtie. decupez atent, doar pentru plăcerea de a pricinui tristeţe foii albe cu foarfeca. vezi, şi foaia e albă. nu mai ţin cont de culoare. la ce-mi trebuie simbolurile. mă dezic de sentimente. sunt pregătită pentru noi dimensiuni şi noi existenţe. alte meridiane. alte paralele.

sâmbătă, 28 august 2010

Totuşi sunt singur

Totuşi sunt singur, chiar dacă trăiesc într-o lume în care totul freamătă în jurul meu. Se uită la mine, îmi zâmbesc, mă întreabă ce fac şi de-ndată se întorc cu capul într-o parte. N-am reuşit să înţeleg vreodată feţele palide. Şi nici nu cred că se va întâmpla prea curând.
Sunt singur. Ghearele întunecate mă cuprind încet în braţe. Zgâriindu-mi pielea, pete de sânge răsar sporadic.
Privesc. Gândesc. Chiar dacă motoraşul minţii s-a împotmolit în mlaştina singurătăţii. E prea rece aici.
Atâtea feţe roiesc în jurul meu. Râsetele lor de voie bună se înalţă strident tot mai sus. Tot aşa se măreşte prăpastia dintre ei şi mine.
Totuşi sunt singur.
Îmi vorbesc ca unui copil. Dar mă judecă ca un adult. Mă privesc ca un copil. Dar aşteaptă să mă port ca un adult.
Totuşi sunt singur.
La bine sunt un copil ce tinde spre maturitate. La rău sunt doar un copil. Incapabil ca orice copil.
Oboseala mă cuprinde. Ca şi cum sfârşeala mă adulmecă de la colţul străzii. Mă bântuie. Mă urmăreşte.
E rece. Simt cum extremităţile paralizate de răcoare refuză să mai lucreze.
Totuşi sunt singur.

Patos

Dacă invidia s-ar măsura
unitatea de măsură ar fi
Ura.

Atârnă greu...

Invidia ţâşneşte din obraji
prin bobiţe de sânge,
din ochi, prin firişoarele de sânge.
din buze, prin băşicile umflate
de la propriile muşcături, cu gust de sânge.
Invidia e de fapt, în sânge.
Aşteaptă doar să iasă.

vineri, 27 august 2010

Desen 12

Mi s-au aşezat note muzicale peste gene
Cuvintele mi-au curs aiurea pe obraji,
Dar n-ai să ştii vreodată, niciodată,
Că zorii turcoaz pe care i-am desenat pe cer,
Acum mult timp, când nici nu eram,
(Poate în istoria altei lumi, când, cred eu, eram corbi)
Erau, de fapt, (ne)cuvintele cu care ne luptăm acum
În săbii şi suspine
Ca să înfrângem umbra existenţei.

Vine toamna, vine toamna, vine toamna...
Şi plâng.

Lorelei.

(Nu-mi lua în seamă aripile care-mi ascund inima.
Pe inimă am tatuat stângaci poemul glasului tău.)

Mă aşezasem lângă sufletul tău.
Acum taci.

joi, 26 august 2010

Un străin mă iubeşte

Când ai să vii la mine
O să te-ntreb: Cine eşti
Ce nume ai şi ce doreşti?
Aaa eşti un străin...şi mă iubeşti

Nu crezi că e cam târziu
Să devin ce trebuia să fiu?

Ai spus nimic.
Ai luat neantul în braţe
Nu ai lăsat amoru-mi
Inima să-ţi înhaţe.

Străin ai să rămâi
Şi poţi să mă iubeşti
Căci eu când te iubeam
Străină îţi eram.

Desen 10

Ne-am urcat pe-o stâncă,
Și-am privit o ploaie de stele sub noi.
M-am simtit atât de aproape de îngeri!
Uite-așa:
În umila ta prezenţă
Sunt așa fericită, cad din mine, încât
Dacă aș găsi poate un cuvânt pe care
Să-l sugrum şi să sune a glasul tău
Şi te-aş striga în depărtări,
Ecoul tău ar fi răsfrânt de cer,
Şi mi s-ar umple fericirea de stele...

miercuri, 25 august 2010

Adieri de săpun cu miros dulceag

M-ai îmbrăcat în zahăr brun
M-ai învelit în biscuiţi
Mi-ai făcut bucle din săpun
Iar buzele-mi le-ai prins în dinţi.

Te-am colorat cu caramel
Te-am îmbătat cu ciocolată
Iar buzele ţi le-am mânjit
Cu dragostea mea, toată.

Dormim prin petele de ceai
Ne luminăm cu licurici
Iar perna noastră e din Rai
Doar ne-am iubit aici.

în "ne"timp şi iubire

să fii tînăr o viaţă
înseamnă a uita de timp

să mai fii şi frumos,
înseamnă a iubi,
nu altceva!

Predaţi-le pe undeva pe-aproape

Aleseseră traseul scurt, cel prin serpentine ( de fapt, cel pe care li-l indicase motorul de căutare al internetului). Pe hartă apărea o intersecţie cu două posibilităţi, în realitate erau trei ( mereu in realitate există şi o alternativă ). Densitatea populaţiei era aici înlocuită cu densitatea brazilor şi a curbelor (10 curbe/km ). Şi totuşi norocul pare că le zâmbeşte. În timp ce beau câte un gât de cafea, la orizont se conturează o siluetă. Domnul întreabă:
-Nu vă supăraţi, am o întrebare...
-Nem tudom romano. Îi taie brusc elanul, drumeţul.
Şi totuşi, binevoitor, el le indică drumul cel bun prin semne ale mâinilor, completate de replici de neînţeles.
-Incredibil! În ţară la tine să dai peste asemenea specimene...cum li se dă cetăţenie ăstora, dacă nu rup şi ei măcar o boabă pe româneşte?
Călătoria continuă aproape în linişte, fiind întreruptă doar de replici de genul „Schimbă cd-ul.” Ori „Mai dă odată melodia aia.”ori „Avem noroc, drumul e uscat.” Au ajuns la destinaţie, sau în fine, pe aproape...domnul îşi scoase telefonul din buzunarul de la piept şi apelă „Socrii”:
„-Unde eşti, bre?
-Sunt în faţa spitalului, pe trepte. Vă fac din mână.
- Vezi tu vreo treaptă? Îşi întrebă domnul soţia.
- Nu....
-Bine, hai că te găsim noi. Îşi incheie el convorbirea. ”
-Zicea ca e la judeţean, zicea că e pe scări, aici e judeţeanul, nu sunt scări, deci......deci nu e la judeţean. Continuă el către doamna sa.
-Haide totuşi să întrebăm...
El se lăsă convins, deşi mirosul de spital nu îi era tocmai plăcut. Ea întrebă la informaţii unde o domnişoară foarte amabilă îl caută pe pacient în condici, în care desigur, nu figura.
-Ce spuneaţi că are?
-Neoplasm pulmonar...
-Aaa....atunci mai mult ca sigur e la oncologie, dar asta e la municipal.
-Mulţumim.
Sunt din nou în trafic, dar îşi dau seama că n-au nici cea mai vagă idee despre locaţia municipalului. În timp ce aşteaptă la semafor, el coboară geamul manual şi întreabă doi tineri pietoni:
-Mă scuzaţi....spitalul municipal, ştiţi unde e?
Cei doi tineri se uită miraţi unul la altul:
-Sorry, Swedish.
Domnul se hotărăşte să-şi exerseze cunoştinţele de limba engleză:
-Hospital...where is the hospital?
-Sorry, sorry...Swedish. Fu singurul răspuns primit.
-La naiba! În ţară la tine şi dai numai peste străini!
Într-un final găsiră spitalul. Pe scări, aproape congelat, un bătrân face semne disperate cu mâna. Structura sa exagerat de atletică, îl face să pară mai în vârstă decât este cu adevărat. Urmă un traseu de câteva ore prin birouri pentru fişa de externare şi pentru reţetă. Văzură un loc de parcare liber tocmai în faţa unei farmacii, aşadar opriră. Ea coborâ, în timp ce el îndură cu stoicism şuvoaiele neîntrerupte, de povestiri ale bătrânului (colegii lui de salon plecau acasă în weekend, iar el se plictisea groaznic. Acum avea în sfârşit cui povesti tot ce auzise.)Era ca un reportofon stricat.
-Vă costă 30 de lei. Morfina e gratuită. spuse farmacista.
Dna întinse banii, luă medicamentele şi dădu să iasă. Farmacista continuă:
- Dacă....şi dacă mai rămân, predaţi-le undeva pe aproape...nu e legal să deţineţi o asemenea substanţă.

marți, 24 august 2010

September

Plouă cu vorbele tale, iubitule,
Plouă și-ascult.
Aud cum cade-n geam
Cântecul tău.

Pe câmp, uite, vântul
Ți-a dus departe șoapta.
Ascult. Aud cum strigă
Glasul tău de sub un colb plăpând.

Acordă vioara un suflet nătâng,
În rest e pustiu
Sub ploaia nebună
Vara se-ascunde în aripi de plumb.

În templu, sunt vorbele noastre,
Iubitule, și-aștept
O umbră să ne-ajute
Să zburăm.

-Dar cine ești, tu, bestie?
De ce-ai venit?... De ce-ai venit?
De ce plângi, ploaie, pe asfalt?
De ce, iubire, țipi cu trist accent?

-Taci! Nu te suport când zbieri,
Mi-a zis și am tăcut.
Sunt un acord de toamnă
Și-am venit să te răpesc.

Potrivire

Literele nu trebuie amestecate cu cifrele.
Cuvintele, deci nu trebuie amestecate cu numerele.
Cuvintele reprezintă sentimente.
Numerele, ceva exact.
Sentimentele nu sunt exacte niciodată.
Se schimbă mereu.
Nici măcar nu pot fi explicate aşa cum trebuie.
Pe când numerele, sunt prea fixe
Eu cred ( deci, e părerea mea personală )
că numerele sunt prea reci.
Cuvintele sunt aşa frumoase şi calde...
şi exprimă multe.

Stai puţin...
Dragostea se spune în cuvinte.
Dar fără cifre nu e dragoste.
Dragostea e în 2.

luni, 23 august 2010

Porţia de sarmale

Îmi spunea cineva de dimineaţă: să râzi, ai 16 ani! Vreau să râd cu voi.
Ce este „Porţia de sarmale”? Un cenaclu, o şcoală, un grup, un gând, un cadru care să ne stimuleze, sa te ţină concentrat, să nu te risipeşti în banal, desigur, ţinând cont de individualitatea fiecăruia.
De un cadru stimulativ toţi avem nevoie să creştem, să ne dezvoltăm, în direcţii noi sau doar să descoperim firide care altfel ar rămâne în umbră. Este oala cu sarmale unde se regăsesc arome atât de diverse, dar care fac ca fiecare bucăţică să fie delicioasă, în felul ei. Am dreptate? Sarmale se fac cu carne, afumată sau nu, de porc, gâscă, pui, oaie, viţel sau peşte, ciuperci, păsat, cu orez sau fără, urdă sau doar legume, mari, mărunte, urieşeşti sau călugăreşti, coapte pe sobă, aragaz, cuptor, în ancestrale oale de lut sau tuci sau modernele incinte de acum. Indiferent cum sunt preparate, de miresmele pe care le poartă, tot sarmale se numesc.
Poftiţi, dar, la farfuria noastră.

http://portiadesarmale.blogspot.com/

Priviţi, gustaţi, lăsaţi opinii, impresii, cuvintele şi gesturile voastre ne vor ajuta să devenim. Noi încercăm. Voi?
Dacă alegeţi singurătatea, dragii mei, indiferent de ce spun marii autori, de ea veţi avea parte. Ori până şi tu, da, şi tu, chiar şi tu, singuratecul, visătorul şi visul, marele scriitor sau doar pierdutul poet, nu poţi sta deoparte. Din când în când ieşi în lume, pentru că ai nevoie de o gură de aer proaspăt. În definitiv nu cântăm singuri, nu cântăm pentru noi, ci pentru ceilalţi, pentru oameni. Da, aveţi dreptate, de cele mai multe ori ei, ceilalţi, nu ne înţeleg. Dar numai un prost se retrage îmbufnat când ceilalţi nu vibrează la melodia noastră. Cântăreţul adevărat, va continua pentru că ştie, simte că asta este menirea lui. Harul de la El, cântecul doar al tău. Tu, voi alegi. Eu, Doru Emanuel am ales.

Castanele vrăjite ale zilei de azi.

veşnicia

moartea
are şi ea o "viaţă"
(pe ea nu o ucide
nimeni?!)

Umbra

Am ieşit şi eu puţin la plimbare. Mergeam singuratic pe cărarea bătătorită de vânt şi soare. Era linişte în jur. Cerul senin rumega molcom împraştiatele raze de soare. În jur, chipurile palide treceau grăbite în sus şi-n jos. Eram doar eu şi gândurile mele. Eu şi natura. Observam totul, ca un astru privind la Marte. Detaşat de lumea virusată. Departe de microbii precipitării. Dar această atmosferă de bine nu a durat prea mult. O lumină neagră s-a revărsat încet peste mine. Mă înghiţea. Feţele palide se uitau cu groază la mine. M-am panicat şi mai rău. Iar când am văzut că la o clipeală toţi au început să se împrăştie, departe de locul unde eram, am înţepenit. Îmi aruncau săgeţi de priviri otrăvitoare, îngrozitoare. Nu ştiam ce să cred. Ce se întâmplase. Oare ce declanşase nebunia asta de afectivitare între mine şi feţele palide?! Eram normal. Ca şi ei. Mâini, picioare, ochi, nas, tot. Tot ce are un om. Şi-atunci? Poate eram murdar. Tocmai mâncasem o îngheţată. Dar nu era asta motiv de spaimă naţională. Ce, nu mai văzuseră pete? Nu. Trebuie să fie ceva mai mult. Şi uite că în timp ce eu mă gândesc, lumina asta bronzată devine tot mai arsă, mai închisă. Iar oamenii pitiţi prin clădiri, biserici, tot îmi aruncă priviri înspăimântate. Ce lume ciudată! Când totul era bine şi eram şi eu liniştit, hopa şi lumina asta. Ba mai mult şi feţele iscoditoare ! Numai de plăcere nu am avut parte! Oamenii nu au şi ei un pic de bun simţ, de... nu ştiu. Nu se gândesc că pot face un infarct? Bine, exagerez. Dar, pot să nu mai ies din casă o lună de zile din cauza lor. M-au traumatizat. Cum pot să mai ies eu la plimbare ştiind că ultima dată oamenii s-au purtat de parcă au văzut un extraterestru?! Mister. O vrăbiuţă plăpândă zbură grăbită pe sub privirea mea. O urmării cu ochii. Se înălţa grăbită în zbor. Ca în final, să se adăpostească sub ramurile dese ale un arbore solid. Cum aveam privirea uşor ridicată, curiozitatea m-a făcut s-o înalţ mai mult. Misterul se rezolvase.
Era umbra ce deschidea silenţios drumul unui taifun.

Pierdut

Atunci m-ai rupt ca pe un cuvânt mort
De pe inima ta
Și m-ai aruncat peste lume.

Ai aruncat o piatră în mâna mea,
Ai aruncat toamna
Peste sufletul meu.

Atunci am plâns cu ploi
Peste tâmpla ta,
Peste ochii tăi. Și n-ai crezut...

Îți făcusem un loc într-o jumătate de inimă
Pictată de etern...
Atât. Tu ai tăiat cu o foarfecă.

Rupsesem cerul care ne izbea frânt,
Coborâsem soarele în suflet,
Găsisem cuvântul care semăna perfect cu tine.

Strânsesem cu sfială
Un pumn de fluturi, să-l prefac în vis.

Dar m-ai închis într-un colb.
Și-apoi mi-ai dat drumul de pe o stâncă.

Capodoperă

Mi-am terminat capodopera.
Nu există ceva mai perfect
Te-am pictat cu toate pensulele mele,
Ţi-am adăugat aripi de înger
Arată fantastic!
Dar, din greşeală, un ochi ţi l-am pătat cu un zâmbet
buzele ţi le-am murdărit cu prea multe săruturi,
iar pe gene, am pus din greşală prea multă iubire
şi pielea...
Doamne, era aşa frumoasă, până când am picurat-o cu lacrimi de dor.
Acum nu a mai rămas nimic din capodopera mea...
La început arăta uimitor, dar acum e o biată pictură mânjită cu dragoste.
Totuşi,
totuşi,
e o capodoperă. Doar eşti tu în ea.

duminică, 22 august 2010

gust de castane

Ce căutăm noi, cei cu gust
de castane vrăjite
şi discrete arome de fân
sub capricios şi pervers
cer veşnic despicat
de ploaia murdară
ce răpăie peste lume hidos
răbufnind găunoasă
gata să-ne-nghită cu
vârtejuri care suspină
ca un cântec de balenă
în timp ce haosul din jur
clocoteşte crepuscul cu umbre
tot mai dense

pâcla se pliază în jur
lumina joacă peste secunde
şi-adună îndărătul pleoapelor
ultima licărire de inocenţă

Resuscitare

Am încercat să resuscitez un înger
De la moarte,
Să-i fac o operație nebună
Pe cord deschis.

Dar când i-am atins inima,
Murise deja
De mâna mea prea caldă
Cu care atinsesem mai demult
Un demon.

N-am reușit să-l țin în brațe
Căci se metamorfozase într-un
Șuierat de vânt.
Mi-a atins părul, genele...
Și m-a lăsat
În veșnica mea încercare
De a-l resuscita.

atunci

va veni
o vreme
când voi hărăzi amintirilor
timpul recernut
voi scoate de sub cormană
rămășițe din rădăcina vieții
să-mi învăluie ochiul
străstuit de boabe lăuntrice
atunci voi începe
să scriu

tobi şi poetul

când roţile se dilată
în poeme,
noaptea îi cade pe limbă
cu bulgări hipnozici de versuri

curgându-i un lătrat pe bot,
câinele orb îi mulge vieţile din hârtii

pofta îl dă în friguri,
pentru că el nu ştie
cum e să scrii un poem

îşi târâie fruntea pe trotuarul
certat de lacrimile lui supărate
şi schelălăie lung
neştiinţa de-a fi poet

vineri, 20 august 2010

aduceri-aminte

Privește cum se scaldă în amurg
culori ce se scurg din raze de soare
roșul se dezbate din coama de murg,
odată cu luna în ape pe mare.

Pivește cum plânge cuvânt fără sunet
de păsări cu zborul curbat printre stele
iar timpu-i păstrat în năluci fără umblet
ursita-i purtată pe aripi de iele

cuminte priveşte cum cad în amurg
umbre de plopi peste colbul fierbinte
şi gândul ce-adună din floarea pe rug
un timp preschimbat în aduceri-aminte.

Instabilitate

Ador când adie vântul. Să simt cum părul îmi zboară în vânt. Cum pielea-mi încinsă se răcoreşte sub atingerea lui. Mă încântă, dar în acelaşi timp îl urăsc. Îl urăsc cu fiecare centimetru de piele. Îl urăsc încă de la început, de la primele inhalări ale acestui aer putrezit.
Vântul. O forţă misterioasă ce face ravagii în lucrurile noastre pământene. Vântul. O forţă ce ne calcă în picioare fără ca noi să croncănim măcar. Cu palmele sale lungi ne biciuieşte fără ca noi să sesizăm. Şi chiar dacă observăm nu ne împotrivim. Ne lăsam în izbeliştea vântului. Ne lăsăm călcaţi în picioare mai rău ca un fir de iarbă sub furia unui taur alienat. Nici un dram de demnitate nu se află în abisul nostru. Cel puţin un strop care să se revolte.
De când păşim în acest univers ne lăsăm conduşi de vânt ca un viţel dus la tăiere. Fără speranţă. M-am săturat să mă zbat între ziua de ieri şi cea de azi. Între principiul de ieri şi principiul de azi. Între slăbiciunea de ieri şi cea de azi. Stăm pe o balanţă. Suntem ca un fir de praf zdrobit în uriaşele valuri ale unei mări zbârlite. Micile bucăţi de creier ne sunt bulversate de acţiunea vântului. De aceea nu vom ajunge să ne cunoaştem vreodată cu adevărat. Pentru că ceea ce urâm azi, mâine iubim. Şi tot aşa viaţa noastră pipernicită îşi consumă balotul de zile.
Suntem un praf în vânt.
Suntem o pană.
Suntem un fir de aţă.
Suntem o petală.
Nu vă deranjează că nu aveţi pic de personalitate? Atunci, mă revolt eu şi pentru voi. Până şi copacul îşi cunoaşte drumul mai bine decât noi. El se tot înalţă, drept, cât mai sus. Înfruntă vântul. Pune piciorul în prag. Hotărăşte tu pentru viaţa ta. Şi nu te mai lăsa legănat ca un prunc. Fii om!
Vântul domneşte în regatul muritorilor. Deocamdată.

Monologul doi – Să iubeşti înseamnă să fii nebun

Te tot lauzi că iubeşti, dar ştii că adevărata iubire înseamnă să fii nebun, iar tu nu eşti?
Eu şi Nebunul meu ne dezbrăcăm noaptea de oameni să ne scriem versuri pe faţă. Uneori picioarele ne ies în cîmp să alerge fără noi, adică fără cap, iar mîinile entuziasmate pleacă s-adune păpădii. Nebunie ? Da. Şi evident că ne iubim. Buzele evadează şi se năpustesc fără ca să mai fim cu ele (sau ele să fie cu noi, nu mai ştiu). Pur şi simplu, invadate de dor, ele-şi găsesc amorul ca-ntr-un reflex învăţat de ani.
Mai ştii, hai să te fac gelos pe nebunie, ziua scobim în lemn rînduri din Stănescu şi-apoi le atîrnăm de mînerul uşilor din blocuri. Deseori, în acelaşi loc, seara, găsim ciocolate. Le adunăm şi le punem într-o cutie la unicul orfelinat din oraş pînă apare soarele. E plăcut.
Ai văzut tu cum inimile izbucnesc pulsate de fiori, iar buricul ne crapă să ne putem contopi trupurile în unul ? Se întîmplă doar cînd iubeşti. Plămînii încep să cînte cu ficatul simfonia angelică, iar venele-şi curg plăcerea dintr-un corp al meu într-un corp al lui. Simţi de parcă ai avea furnici beate sub pori.
Uite-o! Doamne, cît e de seducătoare... Nu-i aşa că-ţi vine să te năpusteşti asupra ei şi să faci dragoste cu ea? Am şi uitat că nu eşti nebun. De fapt, te amăgesc. Vroiam doar s-o mai spun o dată pentru tine. Poate doare, dar uite, pare a fi o caisă-măr, din mijlocul raiului, care te împinge la păcat, dar e lună. E o lună nebună pentru că în ochii mei tot ce văd se contaminează cu adierea sufetului căzut în delir. Nu-i aşa că e minunat ? Recunosc că nu înţelegi, dar îţi mulţumesc pentru că taci cînd îmi scriu nebunia. Poate nu o scriu chiar perfect, dar o nebunie ar şi trebui să fie nebună. Ştiu că de la bun început îţi irită timpanele cuvîntul acesta, dar îmi place că ştii să fii mut, iar eu îţi improvizez răspunsurile, pentru că ţi-e ruşine s-o faci tu

joi, 19 august 2010

Strigătul

Vântul dansa pe ritmuri sălbatice. Iarba se ondula sub greutatea paşilor viscolului. Iar cerul orbise deja. O linişte ucigătoare îmbrăţişase demult câmpia netedă. Exact în mijloc, un trup ca de piatră se pierdea cu privirea în zare. Trupul contorsionat de durere degaja un miros putred de la rănile veştejite. Sufletu-i era încărcat de zbucium. Cu fiecare secundă ce trecea agonia îl mânca pe dinăuntru spre exterior. Iar ochii adânciţi în orbite vedeau paşii deznădejdii. Odată gura a început să i se mişte uşor. Faţa-i era crispată ca niciodată. Vedeam cum ochii fac semne. Nasul i se strâmba. Mii de cute apăruseră pe frunte. Îl durea ca de moarte. Dar nu se lăsa. Gura o tot mişca. După conturul buzelor am realizat că forma propoziţii. Dar eu nu auzeam nimic. Eram departe de el. Şi nici nu puteam să înţeleg. Vedeam cum se chinuie. Totul era tulburător la el. Din nou gura a început să i se mişte. De data aceasta am înţepenit. Vorbele lui au căpătat glas. Unul sfâşietor. Un bubuit mi-a ajuns până la urechi, iar mintea mi-a ciocnit-o. Era atât de grotesc. Acea voce... mai bine zis, acel tunet, care te paraliza, te făcea să te pierzi în neant, s-a ridicat până la cerul tuciuriu. Părea că întreg locul era plin, cucerit de acel... acel strigăt disperat.

,,Cei răi vor plăti!"

trandafiri lui gerar

nebuna cu ochi întrebări
în cuierul timpului
peste pălăriile din fetru
roase de moliile ultimul răcnet
ascultă imboldul
inversează mersul
şi opreşte acele ceasornicului
spre dreapta lunii
neînghiţită de ziuă


descălecă peste minciună
răspunsuri fără rost
și mormane de ură
nebuna cu părul cascadă
apleacă visul spre
trandafirii lui gerar
plăsmuind picturi
pe pânza inimilor
pietre amorțite ale zilei

Spintecând nemărginirea

Soarele despicase oceanul în două
În două părți, și-am zis
Să merg desculță pe ocean
Pe-oceanul mare, la jumătate.
Și-am mers și
Aceeași rază iminentă
M-a spintecat în două.
Mâna mea dreaptă a căzut în ocean,
Mâna mea stângă a căzut în ocean,
Ochiul drept privea în larg,
Ochiul stâng privea în larg,
Spintecată.
De-o parte și de alta,
Oceanul acordat în tonuri
În tonuri majore,
Mă îmbrățișa divin după cuvinte,
Îmi atingea obrazul stâng,
Îmi atingea obrazul drept,
Mi se despica tot chipul,
Gând de gând,
Sprânceană de sprânceană,
În stânga mea,
Oceanul spinteca,
În dreapta mea,
Oceanul spinteca
O rază de soare.

condamnați la închisoare pe viață

Dumnezeu ne-a închis
în sâmburi
care mucegăiesc
în fructul eternității
pe ramurile pomului
ce rodește clipă
fără a fi dezbrăcat
de anotimpuri

miercuri, 18 august 2010

Moartea nu mă va învinge

Moartea nu mă va învinge. Voi continua să trăiesc şi dincolo de stele. Îmi va fi dor de râsul tău cristalin. De mâna-ti uşoară ca o pană. Pielea-ţi caldă prin care puteam simţi atât de uşor tropotele inimii. Îmi vei lipsi. Doar amintirile îmi vor alina setea fierbinte de tine. Ştiu că voi avea momente în care voi simţi că cel din urmă strop de luciditate va zbura şi el. Voi simţi că nu mai am aer. Că nisipul mă zgârie lăsând dâre de sânge pe talpa-mi pământie. Că cerul se apleacă spre mine dorind să mă nimicească. Dar voi ştii că toatea astea sunt doar în mintea mea. Provocate chiar de mine, de dorinţa mea aprinsă de a fi cu tine. Cu toate acestea voi continua să trăiesc. Ştiu că voi avea momente în care o să simt că mă topesc de dor. Pielea se va scurge scoţând sunete tulburătoare, iar sufletu-mi se va dezintegra în vuiete tăioase. Dar nu mă voi lăsa învins. Moartea nu mă va învinge! Voi trăi. Da. Voi trăi. Pentru tine. Pentru amintirea ta. Pentru dragostea ce ţi-o port, nu mă voi lăsa învins. Mă voi lupta până voi reuşi să alung infinitul negru. Voi creşte în loc flori multicolore, iar din norii albaştri îţi voi face o casă. Ţi-am zis doar că vreau să trăiesc şi dincolo de stele. Ţi-am promis. Moartea nu mă va învinge.
Mă voi hrăni cu amintirile tale.
Voi bea glasul tău cel voios.
Voi respira privirea ta cea adâncă şi neînţeleasă.
Mă voi înveli în dragostea ta pură, iar patul mi-l voi face din firele tale mătăsoase de păr.
Aşa voi trăi dincolo de stele, iar moartea nicicând nu mă va învinge.

Cântec

Închisesem amurgul sub pleoape
La mal de mare
Și îți surâdeam în creștet tâmplele.
Mă culcasem lângă tropotul inimii tale.

Cântai...Nu știu, nu-mi amintesc ce cântai.
Cântai, poate, despre nopțile în care
Te-au alintat stele în valuri,
Sau poate îți cântai copilăria
Care ți-a murit demult undeva,
Într-o peșteră de necuvinte...
Nu știu, nu-mi amintesc ce cântai.

Închisesem amurgul sub stele, sub noapte,
Pe plajă undeva, între scoici celeste,
Mă culcasem lângă ochii tăi primăvăratici.

Nu știu, nu-mi amintesc ce spuneai...
Spuneai în cuvinte aiurea
De dragul tău, de dragul meu,
Iubirea...
Nu știu, nu-mi amintesc ce spuneai...

Eu atât știu.
Adormisem peste aripile tale...

marți, 17 august 2010

Timiditate

Of, lună din luna nouă
abia pot a te ține într-amândouă
mâinile căci eşti mai grea ca sarea-n bucate
ca oasele de craniu descărnate
prin blestem ridicat la rang de tăcere
și guri de fragă coaptă spuzite cu himere
of, lună din luna nebună
spune-mi tu unde în jale-mpreună
se scaldă timida și blânda iubire
cu rouă culeasă din iedera fire

Cubul de gheaţă

Alb, cenuşiu ceva străin sufletului meu căci e rece. Oriunde nu mi-aş îndrepta privirea doar alb, doar alb, presant. Mă sufoc, nu am aer, încerc să mă liniştesc căci e frig. La fiecare răsuflare aburii varsă sufletul meu în această cavitate polară fără ieşire. Din răsputeri mă lupt cu mine în a mă elibera din acest spatiu închis, cred că mă sufoc, nu am aer mi-e frică de spatii închise, ah...ce slăbiciune prostească, mă tem de cutii. Însă într-un sfârşit îmi dau seama că mă tem de mine, iar locul în care mă aflu e doar materializarea fricii mele faţă de destin...

Inamicul

Credeam că îmi e prieten. Mi-a promis că mă va ajuta cum nimeni nu a făcut-o până acum. L-am crezut. Toţi spuneau asta. Că e cel mai bun. El ştie cel mai bine cum să-mi rezolve problema. Dar m-am înşelat. După ce l-am invitat în casă, faţa lui caldă şi plăcută s-a schimbat. La început doar zâmbea timid la mine. Treptat a început să se simtă în largul lui. Râsul caracteristic melodios s-a transformat într-unul sinistru şi nemuritor. Mi-a legat mâinile ca să nu mai mă pot apăra. Până şi nasul mi l-a acoperit cu esenţe tari şi înţepătoare de simţeam că întreaga-mi fiinţă mi-e alcătuită numai din esenţe. Corpul mi l-a cuprins în braţele sale lipicioase şi usturătoare. Nu mai suportam. Simţeam cum mii de insecte mi se plimbau în voie pe corp, pe cap. Iar pielea rezista cu greu sub atacurile înţepătoare. Peste tot mă pişcau. Mă mâncau. În urmă lăsau pete roşiatice palide. Dar cel mai tare m-a durut când m-a atacat la ce preţuiam mai mult: ochii. Suliţe puternice îmi săgetau albuşul ochilor, lăsând în urmă dâre roşiatice extrem de dureroase. Ochii mă usturau. Îmi venea să plâng şi nu puteam. Imaginea se tulbura puţin câte puţin. Oare voi mai vedea vreodată?
O uşoară paralizie îmi acapară corpul. Iar gândurile dispăreau încet, încet din mintea-mi tulburată. Nu mai pot mirosi... nu mai văd... pielea mă ustură... Am nevoie de aer... Vreau să respir... Aer... Aer...
Detergent nenorocit!

luni, 16 august 2010

realitate

noi suntem iele
călărim furtuni
deranjăm cu plânsul, murmurul,
glasul care cheamă, revendică
ne vânzolim pe
maţele oraşului
mustind sălbatic de viaţă
ronţăim întrebări
ridicăm
ziduri chinezeşti răsucite
din care lumina s-a scurs demult
sau voi v-aţi ascuns după?!
şi doar ca umbre păşiţi lângă noi
iar şi iar
până se instalează reflexul pavlovian
între feliile vieţii noastre

din când în când
scapă stafia unui surâs
tremurăm în adâncurile aspre ale
îndoielii

iubesc tot ce ţine de mine

va veni o vreme
când amintirile hărăzesc
timpul de sub cormană
rămășiță din rădăcina vieții
învăluită de străstuitul ochiului
în lăuntrica apă agitată
de hohotele râsului cascadă

atunci voi începe așa
am iubit
ca o mare învolburată
restul este deşertăciune!

Repaus

Tic-tac, tic-tac,
păienjenișul își mistuie prada
Alături de mine –
timpul zgribulit sub cearșaf.
Zorii își revarsă existenţele,
iar clepsidrele se sparg,
uitându-și sângele
în mâinile mele.
Tic-tac…

sâmbătă, 14 august 2010

Aş vrea să zbor!

Aş vrea să zbor! Să mă înalţ până la cer! Să simt cum vântul îmi suflă prin haine şi pletele mi se plesnesc de faţă. Să simt cum aerul îmi hrăneşte plămânii!
Aş vrea să zbor până la cer! Departe de tot...
Vreau să fug de imaginea orfanului ce-mi fură liniştea. Trist, cu picioarele goale umblă şi acum pe strada rece. Mâinile mizerabile şi le ascunde în hainele peticite. Din căciuliţa de lână, roasă de şoareci, câţiva cârlionţi se fac văzuţi. Stomacu-i gol de săptămâni, se mulţumeşte din când în când cu câţiva covrigi. Nu îndrăznesc să-i întâlnesc privirea. Dar din întâmplare o văd. Mi-e groază. Ochii lui strigă de durere. Te învinuiesc şi-ţi cer ajutorul în acelaşi timp.
Aş vrea să zbor! Să-l uit. Să uit privirea disperată şi ipocrizia din jurul meu. Să uit că singură nu pot schimba o lume. Şi atât timp cât trăiesc nu voi fi decât un alt ignorant al societăţii.
Atât de mult aş vrea să văd cerul! Să uit durerea din jurul meu. Să nu mai aud necurmatele glasuri ce umplă văzduhul strigând după ajutor. Sau tulburătoarele: ,,De ce? De ce eu?". M-am săturat de nedreptate şi lăcomia ucigaşă a oamenilor.
Aş vrea să zbor departe! Până la cer! Să văd cum lumina gălbuie umple văzduhul, presărând speranţă.
Nu mai vreau să văd inimi ciobite, suflete însângerate de mâinile aspre ale singurătăţii. Suflete ce se îneacă în mormanele de îngrijorări uitând parcă să trăiască.
Aş vrea să zbor! Să las în urmă aceste gâze răutăcioase.
Aş vrea să zbor... până sus, la norii albaştri de catifea! Acolo, în cerul infinit soarele răsare mereu. Vântul molcom alungă picăturile de apă. Iar cristalele de gheaţă te împiedică să vezi negura de jos. Acolo... sus.. e cel mai bine.
Abia aştept să zbor până la cer! Să mă las purtată de dorinţă şi beatitudine.
Aş vrea să zbor...!

Poem în 9.71

„Ei sunt aici, dar nu sunt aici pentru mine”


O viaţă frustrantă
decupată iluzoriu
de o foarfecă
tocită de mizerii.
Gloria ta
nu face mai mult decât
un gândac
cu simptome cancerigene.
O colecţie de decepţii
febrile.
Încerci să faci din mine
un destin coagulat
să mă dizolvi în crudităţi
și să mă demoralizezi
cât te mai ţin măştile.
Ești un om dezinvolt
cu insuficienţă de sine.

Deranjul

N-aş putea să spun exact ce m-a deranjat. Câteodată detest un lucru pe care îl faci azi, iar mâine îl ador. Mă străduiesc să te cunosc mai bine, dar cu cât trece timpul mai mult, cu atât realizez că ma deranjezi mai mult.

Câteodată nici nu pot mânca la masă cu tine. N-ai pic de maniere. Coatele le ţii pe masă, vorbeşti mult şi mai mesteci şi zgomotos. Mi-ar plăcea să fi mai manierat, mai sobru. Să nu te mai prosteşti aşa uşor. Dar totodată, mă bucur că spargi aceste ziduri de protocol. Mă încantă că purtându-te atât de ignorant, dovedeşti că îţi pasă mai mult de sentimentele create şi trăite decât de imagine. Asta îmi dovedeşte că şi la bine şi la rău vei fi lângă mine.

Sunt clipe în care îmi doresc să taci. Să fie linişte. Să nu-ţi mai aud glasul răsunător. Mă deranjezi în cele mai intime momente. De ce nu poţi şi tu să taci când stăm la umbra unui copac? Liniştea aceea este cea mai revigorantă. Să simţi vântul, să priveşti iarba şi micile gâze ce freamătă de zor. Taci...măcar acum taci, te rog. Dar tu, n-ai treabă. Vorbeşti şi râzi de unul singur. După ce trece deranjul ăsta realizez că am nevoie de râsul tau. În momentele mele de tăcere adesea cad într-o melancolie dureroasă şi atunci am nevoie de veselia şi zburdălnicia ta. Mă readuci în prezent.

Mereu mă deranjezi. Azi da, mâine nu....Azi nu, mâine da...Acum da, atunci nu....
Deranj fără voie. Deranj neînţeles. Deranj dorit. Deranj enervant. Deranj.

* * *

cuvintele dintre noi
aţintite pe marginea hârtiei
din interior îmi şterg
plictiseala pierdută -n
cupole de vis


privesc
cum sufletul tău
râde peste tăceri adormite
vorbim
fără a folosi alfabetul
lihod de tuș
stiloul scrijelește foaia
necunoscută încă

vineri, 13 august 2010

Mirifc

Doar visătorii
valsează
printre iluzii
și îngână alene
în do major
cântecul îngerilor

sfera

freamată-n nări esențe pure
picurate peste funiile groase
ancore la șovăiala realității
sunete recognoscibile
culese de ureche puțin câte puțin
singurele vinovate de chemarea zborului
închid ochii îmi părăsesc nevolnicia
trupului mă ridic în sublimul
dans printre aripi
de fluturi lepădate în semn de respect
mă cufund în energia tahionică
sferă pierdută în pulsația universului

joi, 12 august 2010

Insomnie

dincolo de fulger
vârcolacii scrobiţi
sfâşie luna

tu
locul meu gol
fără memorie
te plimbi
prin insomnia înnegrită
în timp

Copacul

Copacul visurilor mele se înalţa uşor...uşor, tot mai sus...mai sus....
Când eram mică, copacul meu era mic. Visul meu la fel ca mine. În mintea mea de copil mă mulţumeam cu ce aveam şi cu ce simţeam. Nu credeam că o să am nevoie de altceva. Visam doar păpuşi... poate dulciuri, copii, jocuri. Cine mai ştie?! Să fiu învăţătoare ca mama. Visuri mici. Nevoi împlinite. Nevoile primare îmi erau satisfăcute. Ce-aş fi putut dori mai mult?! Aveam o familie veselă. Mă jucam cu părinţii şi nu se sfiiau să meargă desculţi pe iarbă. Sau să ne jucăm de-a calul. Cerul era senin. Promiţător.
Eei, cu timpul, copacul meu creştea. Şi se înălţa. Tot mai sus. Copacul visurilor mele... sus...
Dar cine ar fi crezut că mulţumirea mea poate dispărea atât de rapid?! Treptat, firişoare de nemulţumire se strecurau în corpul meu. Nu-mi mai plăcea să mă joc şi mi se părea stupid felul părinţilor mei de a se purta. Erau prea imaturi. Câteodată, chiar prea veseli. Mă plictisisem de acelaşi stil de viaţă. Monotonia mă domina. Şi voiam să scap de ea. Nu mai voiam să port fundiţe în păr. Şi nici să mai mă joc cu băiatul vecinilor... purta ochelari şi lumea îl ridiculiza. Cum era să mă joc cu el? Aş fi suferit şi eu. Aşa ca în timp ce firişoarele acelea de nemulţumire se prefăceau în fluvii ce se deplasau în voie în venele mele, copacul meu a început să-şi formeze nişte straşnice rădăcini.
Bineînteles, că în această perioadă, copacul visurilor mele a întâlnit ce-a mai înfloritoare perioadă din viaţă. Copacul meu se înălţase aproape până la nori. Era ca un strigăt. Visul... visul era ca un strigăt. Dorinţa era egal strigăt. Îmi doream atât de multe... visam... visam totul.
Sătulă de lumea incapabilă, plictisită de aceleaşi gresşli, de neîmpliniri.... visam. Şi copacul meu tot creştea. Numai la asta mă gândeam. Dacă aş face... Dacă aş reuşi... Dacă s-ar întâmpla...
Îmi doream să fiu înconjurată de oameni valoroşi cu minţi senine. Oameni care să-mi aprecieze gusturile, inteligenţa, unicitatea. Îmi doream să am o locuinţă pufoasă şi curată, în care praful să nu se depună niciodată, iar gândacii nici măcar să îndrăznească să-mi treacă pragul. Visam la o lume curată, în care totul e numai bucurie, frumuseţe, dragoste. Iubire. Din belşug. Visam...
În visul meu.... tot ce-mi era potrivnic şi comun era spulberat. Eram puternică, îndrăzneaţă, tot ce făceam eu era perfect şi plăcut. În visurile mele. Adesea mă refugiam în copacul meu. Mă căutai cu lunile, mă strigai... dar nu auzeam nimic. Trăiam pentru copacul... din mine. Ce creştea... tot mai mult... tot mai mult... până la cer. Plină de nemulţumire şi invidie mă arătam în ostila realitate. Nu-mi dădeam seama. În mintea mea oglinda mă arată minunat. Lângă copacul meu era perfect.... dar departe de el, mă simţeam pierdută... fără vlagă.
Copacul visurilor mele a crescut atât de mult, încât s-a contopit cu cerul. Asta a fost. Am reuşit. Eram una cu copacul. Eram una cu cerul. Am atins perfecţiunea. Nu mai era nimic care sa mă tulbure. Nicio dorinţă de visare, de mai mult. Nimic. Asta a fost. Ce-am dorit, am găsit. Împlinirea. Viaţa. Perfecţiunea. Extaz. Eram doar noi şi atât. Nimic mai mult. Atinsesem culmea.
Dar într-o clipă totul s-a pierdut. Ca într-o fantasmă, rând pe rând, lucrurile, gândurile, sentimentele, visurile au început să se facă nevăzute, în timp ce valuri negre le devorau.
Eram şocată. Ca un zid de sticlă totul s-a prăbuşit la pământ în mii de ţăndări cu un zgomot absolut asurzitor. Sunt înmărmurită. Şocată. Speriată. Mintea-mi blocată încearcă să se mişte, să caute răspunsuri la miile de întrebări ce se vor naşte. Ce s-a întâmplat cu copacul meu? Copacul visurilor mele? Era atât de frumos. Totul a fost perfect. De ce?
Un val de amorţeală mă înconjoară. Vrea să mă viziteze. Se aprope de mine, mă atinge cu mâini reci. Mă cuprinde în braţe, iar răsuflarea-i îngheţată o simt pe obrazu-mi pal.

Vrei să ştii de ce copacul tău s-a prăbuşit? Eşti gata să accepţi adevărul? Tu eşti de vină. Tu ai greşit.

Nu. Nu se poate. Eu.. eu am făcut tot ce trebuia. Datorită mie copacul a crescut până la cer.

O lovitură ca un trăznet mă lovi în cap. Nu era o lovitură de bâtă sau de orice obiect contondent. Era una... ca de viaţă, de redeşteptare. Nu ştiu cum să exprim. Simţeam că m-am trezit dintr-un vis lung şi urât.
Deşi obosită, am încercat să dezleg acest mister. Voiam să înteleg ce se întamplase cu mine.

Ştiu că din copila blândă care eram, m-am tranformat treptat într-o persoană răsfăţată. Nemulţumită. Lumea care mi-o creeasem în loc să mă ajute, mă afunda într-o lume de dezamăgire, răutate, indispoziţie, nedreptate, egoism. Ceea ce uram mai mult, asta reflectam.
În loc să încerc să menţin soarele deasupra mea, m-am lăsat învinsă de armele inamicilor.
Şi cum m-au mai păcălit! Şi-au bătut joc de mine şi de principiile mele. Copacul...
Nu aş mai vrea cu niciun chip să cresc un astfel de copac în mine. Proastele rădăcini din trecut m-au dus atât de departe de idealul meu de viaţă.

Dacă aş fi ştiut să spun stop nemulţumirii! M-aş fi bucurat mai mult de viaţă. Am lăsat ca nemulţumirea să mă conducă într-un abis, în care nu mai vedeam niciun strop de culoare.
Copacule, copacule! Multă lume ai să mai amăgeşti?!
Eşti o deşertăciune! O iluzie!

Două vieţi...

Gol... ? Nu e pur şi simplu lipsă de suflet! O clipă în care totul din jur stă suspendat între două dimensiuni, trecut şi viitor. Prezentul e mult prea minuscul pentru a fi perceput căci fiecare clipă într-o milisecundă e deja trecut... ceva uitat sau poate ceva care credem că nici nu a fost. Iată de ce ne confruntăm, nu de puţine ori, cu imposibilitatea de a simţi sau de a atinge esenţa fiecărei trăiri sufleteşti care ne-a marcat sau care nu a avut nici o importanţă pentru noi.
Iar noi, oamenii, cei care mereu zămislim un fel de a spune viaţă, suntem nişte particule iluzorii care oscilează între aceste două lumi, lăsând în umbra sufletului faptul că trăim pe două fronturi imaginare ale acestui univers. Trecutul, acest ghid al greşelilor, succeselor, această substanţă activă doar în memoria noastră... iar locul la ceea ce e trecut îl suplineşte viitorul, fiind asemănător oglinzii apelor oceanice... privind în apă te vezi pe tine, însă după această mască a naturii se ascunde o altă imagine, mult prea străină pentru ceea ce credem noi că e normal.
Noi trăim din aşa zisele nimicuri ale vieţii socotind că ceea ce facem e mai presus de puterile noastre... însă oare putem înţelege că noi suntem între două lumi paralele ieri şi mâine, ceea ce am fost şi ceea ce vom fi, om şi pământ...

timiditate ( 2 )

sunt timid
dar nu mă tratez
recunosc
mai vorbesc
din când în când numai
cu mine uneori expediez
un cuvânt nu e
un fluture chiar
şi gesturile mi-s
zgârcit ai zice

între timp am învăţat
printre orgolii se păşeşte
în vârful picioarelor
eroii există doar în poveşti

texturi monotone

cuvântul obidit în timp
a lăcrimat deasupra foilor
curăţând cotloanele mintii
îmbrăţişate după somn
de visul amăgit
cu trecerea timpului


inima refuză să păstreze
texturi monotone
goluri mistuie
umbrele scurse din arbori
peste crengile sterpe

miercuri, 11 august 2010

o zi strâmbă

azi e strâmbă
mâine o pune în umbră
dinainte răsucirea firii
aruncă un ochi la cer
aripi de mac îmbracă
după-amiezi albe cu ramuri goale
riguroşi, japonezii editează dicţionare
semnificaţiile acestor rânduri scapă
e un timp de călcat în picioare
inimi, prieteni, ce-o mai fi
saltimbancii au spectacol permanent
în parlament petrec zile inventând coşmaruri
anxietatea bolboroseşte în măruntaie

mă cuprinde oboseala
şi atunci prefer să tac

marți, 10 august 2010

prizonieră

decolorez verdele
ochilor tăi
sunt o captivă
în nesfârșitul smaraldului
de ieri
ciudăţenia aceasta
de infinit
mă face prizoniera
propriului destin

luni, 9 august 2010

* * *

“pasul în doi sparge mulţimea întrebărilor”
răspunsurile
născute timid
din cuvinte nerostite
atârnă între cele zece îmbrățișări
păstrând echidistanța
între luna în formă de acadea
și cubul din piatră a lui Nichita

# îmi întorc orbitele

orbită de lumina zbîrcită a Pandorei
îmi întorc orbitele din profilul negru al lumii
ridat imatur de invidie

dezactivez legătura cu aronganţa umană
şi mă retrag în sinele raţiunii
de unde niciodată nu miroase teribil a răutăţi
ca să-mi provoace vomă sau cefalee

rămân doar un Eu
în pereţii corpului ce-i voi număra
la venirea mea îndrăzneaţă
prinsă de aplauze în palmele viitorului

tu
nu te deranja
că nu voi mai configura cerneală

fervoarea mea de a scrie
va dicta versuri pe tapetul camerei,
iar iluziile mototolite în hârtii vechi
vor astupa toate petele
cicatrizate cu dureri
când am desenat insomniile
pe culoarea roz de fard a odăii

voi arăta cam scârbos
cu privirea albă şi pupila dezertată,
dar să ştii că doar în mine
vei găsi oaza de bunătate, fericire, zâmbet
şi etc... ca să nu plictisesc

în mine,
din frica virusării cu paraziţi otrăvitori
plămânii vor inspira aer sterilizat de îngeri

da,
de azi înainte
stomacul meu va fi un mare volum de poezii

sâmbătă, 7 august 2010

# depresie

ca să nu țip
îmi mușc buzele
până cînd sângele
îmi izbucnește
prin săpătura
dinților

ca să nu mă ucid
îmi tac gândurile
și mă preschimb în
piatră

vineri, 6 august 2010

Cubul de gheaţă

Abstractă! O, Doamne, cum am ajuns aici? Nu-mi simt corpul. picioare înţepenite, mîini de sticlă. Eu însămi o bucată de gheaţă în cubul de gheaţă. Teribil. E frig. Ţip. Auuuuuuu!!! Literele rămîn suspendate de pereţii cubului. Sîngele a îngheţat. Uită să-şi plimbe sentimentele prin vene. Mă simt cumplit. Îmi vine să urlu. Un corp aruncat la întîmplare! Eu şi cubul de gheaţă-suspendaţi în vid; într-un gol răsunător, insuportabil şi prea dureros, prea intangibil. Gheaţă şi rece şi gol şi alb. Un alb ce mă învăluie, mă torturează, mă chinuie. Încep să mă plictisesc şi urlu....!!!!!!

joi, 5 august 2010

ritmuri

din amintirea unui mail
şi zece îmbrăţisări ademenite
de obrazul proaspăt
construiesc un drum
cu palmele, ochii şi sufletul
îl pietruiesc cu un pumn de licurici
să nu bâjbâim niciodată
uneori mi-e frică să merg înainte
uneori mă împiedic
îţi pleci uşor fruntea
gândul tău mângâie
pasul în doi sparge mulţimea întrebărilor
sub cerul de plumb regăsit
mi-e sufletul leagăn
arcuşului tău

# ars poetica

poezia e-n mine
ca o bucată de pîine
de prin ’46 -’47
în gura basarabeanului
ce-a rugumat vânt

poezia, da (!),
e unica dependenţă
de care nu m-aş debarasa
vreodată

Dublu handicap

Un suflet orb
Şi ciung de-ambele mâini,
Te-a visat color
Şi ţi-a făcut statuie de fontă pe faleză.
Dar tu n-ai ştiut decât să-mpingi un val cu viteză.
Să-nece statuia,
Suflet surd, la sirena din port , ce te strigă!

miercuri, 4 august 2010

Monologul întâi – Reproş rutinei

„să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e o vanitate”
(Nichita Stănescu)

Mă cheamă o poftă dementă. Nu pot să zic că am mai încercat asta,
dar știu că-mi place. Aş ruga lumina să-mi smulgă imprimeurile de piele
şi mi-aş spînzura mîinile de arbori în care funiile aşteaptă carne,
dar nu carne obişnuită, ci proaspătă şi minoră crescută într-un poem viu.
Aş vrea să-mi pun dopuri în urechi
şi tot să aud cum aripile se iubesc:
fîl-fîl... fîl-fîl...
Mamă, naşte-mă iar,
naşte-mă pînă voi fi pasăre!
Acum poţi să mă declari nebună. Ştii că nu mă voi supăra, iar dacă abia ai aflat îţi mai zic şi că sunt fericită doar atunci cînd sunt nebună, iar eu sunt nebună întotdeauna.
Rîzi ?
Nu mă deranjează. De fapt pe mine nu mă mai deranjează nimic, pentru că am obosit să vă mai privesc. Sunteţi invidioşi, plini de răutate, zgîrîiaţi cu limba atunci cînd nu vă convine ceva şi scuipaţi cu insulte în sufletul meu liric.
Hai, strigă! Spune-le tuturor că ai găsit o nebună. Poţi să le mai spui şi că sunt nemuritoare. Mi-e îmi place să cred în asta, pentru că mi-e frică de moarte. Ştiu că e o dezertare groaznică din adevărul realităţii, dar totuşi... (uite, nici macăr nu ştiu cum să mă justific chiar dacă am motive). De fapt sunt confuză. Şi dualitatea deseori mă ia captivă. Azi pot să îţi spun cît e de bine să iubeşti, iar mîine disperată te voi sfătui să ignori iubirea.
Naţionalistă ? Da. Da! Politica mea e arta şi viaţa. Politica mea nu are parlamentari şi nici guvern. Am un Dumnezeu şi o Mamă. Cam atît. De altfel, nici nu aş avea nevoie de alţii mai mari.
Îmi zici să iau psihotrope, dar ştii, El mi-a spus că tocmai asta e viaţa. Tu pleacă. Am obosit de rutina congelată în sîngele tău. Ştiu un nebun care mă va iubi. Doi nebuni. Auzi ? Asta e singura şi cea mai frumoasă poveste a delirului.
Eu îmi permit să dansez pe balustradă în vîrful degetelor ca o balerină, iar tu mereu îmi spuneai : coboară, coboară, coboară, coboarăăăăăăă! Nu ai vrut să ştii că mie îmi place. Ţi-era teamă să nu cad, dar cum să trăiesc fără să risc ? Puteai să urci lîngă mine şi să valsăm... Nu ai mai fi avut fluturi în stomac cînd mă priveai de jos. Era prea simplu să fim fericiţi, iar tu eşti un naiv ordinar.
Nebunul meu mă cheamă să citim nopţile aşezaţi în mijlocul străzii şi nu refuză să mă poarte pe tălpile lui pînă mă duce acasă. El vorbeşte despre cele mai negîndite lucruri şi mă face să zîmbesc lipindu-şi buzele de fruntea mea colorată în roz de vise. Da, nebunul meu e chiar ideal. Ideal pentru mine. Idealul meu. Exact.
Ţie îţi place să mergi la pescuit cu prietenii şi cu o ladă de bere,
dar mie nu mi-a plăcut asta niciodată. Eu şi iubitul meu nebun ne urcăm în podul bunicii, scriem zeci de versuri pe care le mototolim şi le aruncăm în fîn ca să le pescuim cu crenguţe de salcie. Totul e-atît de plăcut. Ţi-ai imaginat să faci asta vreodată? Nu, tu nu ai putea. Tu nu eşti nebun şi asta e o greşeală doar a ta.

learning the blues

În noaptea asta-ţi bat la poartă iar
doi sori voi agăţa incendiar
să înnădească poveşti cavalereşti
tristeţi cu ursuleţi şi cu poeţi
chip rătăcit pe un pământ bizar
în palma Ta m-am aşezat ca un Lazar
să-ţi dau un nume să te-mbrăţişez
cât încă mai exist tânăr cobzar
cu inima deschisă-n marele bazar

dacă sufletul o cere!

Oanei


pe o felie de pitace,
Doamne, Doamne, ce m-aş face
aș umbla în fapt de seară
să-i cerșesc gurița iară
paşi de umbră să desfac
dragostea să o refac!
mal din buza lui să cresc
lacrima să-mi oblojesc!
Doamne, Doamne, ce plăcere
dacă sufletul o cere!

marți, 3 august 2010

Vis de vară

Asear-am plâns,
Şi mi-am imaginat că sunt la mare,
Că lacrimile erau valuri,
Că buzele pe care se rostogoleau erau maluri,
Că paşii ce se auzeau de-afară,
Paşi care ridicau tot colbul
De pe drumul prăfuit de ţară,
Erau paşii tăi ce se-ndreptau spre mine.
Ar fi fost bine!

detest

ploaia
mi s-a infiltrat în cartilaje
îi simt respiraţia muribundă
mi-e silă de umezeală
și de felinare
miros de mucegai
pe strada
din mine

cenușă

ore pline de insomnii
sub povara amintirilor noastre
durerile prind contur
ca un cerc infinit
ce nu-și găsește punctul de sprijin
dragostea nu e o matematică
nu e o știinţă exactă
degeaba am arborat zâmbete
am pulsat inimile cu priviri
toate s-au transformat în cenușă

luni, 2 august 2010

la capăt de curcubeu

la capătul curcubeului
sub piciorul lunii
descălțat de cuvinte
trosnește seva frunzelor

pe marginea roșului
albastru-mi curge printre degete
unduind din movul
ochilor de fântână

galben pe lespezi răsturnate
conturează liniști dimineţilor
cu picur de pâine coaptă
și glasul trupului adormit

plouă cu lacrimi orange
din fânarul îngerilor
peste plusul şi minusul
amalgamate în mine

căci sunt
capăt de curcubeu

duminică, 1 august 2010

insensibilitate

mi se ofilesc creierii
de atâta absurditate,
de parcă aş fi ţinut sub limbă
ţepii unui cactus
sau pastila antipoezii.

incantaţii

mi-e gura amară şi limba mi-e şui
Băseştii ne predică iar binele nu-i
mi-e milă de mine, mi-e groază de voi
arcanu’ m-ajunge să mă vâre-n convoi

putredul vorbelor m-aruncă-n noroi
cangrenele minţilor erupe şuvoi
urâtul şi arta păşesc laolaltă
guiţând note false mai ceva ca pe baltă

gunoaie pe străzi, mizerii în case
ne chiorăie maţe în ţol de mătase
Ilene umflate ne sunt mari genii
la TV feţi-frumoşi înşiră tâmpenii

Băseştii ne predică iar binele nu-i
mi-e gura amară şi limba mi-e şui

Incertitudine - speranţă


Mă-ntreb, nu rar,

Dacă exişti ori ba.

Sau dacă,

N-o fi numai umbra ta.

O mie de machiaje ca la circ,

Şi toate, se vor şterge cu un click.

Nu vreau să pierd sarea

Din valurile ce le varsă marea

La picioarele tale

Ce devin altare

Din mitologie.

Vreau sarea aia să-mi revină mie.

Deşi, eşti o statuie vie,

Sau poate, doar cuvinte pe hârtie.

Aştept poate-o dovadă în final.

Dar, poate fi doar un vis banal.