duminică, 18 decembrie 2011

în oraş

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le scoteam pe rând şi le împrăştiam prin pat, revăzând, nostalgic, câteva momente dragi.

Oraşul era mare şi colorat.. dar te rog să ma crezi că avea o culoare atât de ţipătoare încât propriile-ţi gânduri nici nu se mai auzeau. Se pierdeau în neant, dar înainte de asta, se contopeau cu lumina ţipătoare a culorilor. Era un oraş delirant în care trăisem aproximativ toată viaţa mea de până atunci. Psihedelic, cu semafoare derulându-se haotic, oraşul se întindea în faţa mea zi de zi... Mă pierdea în nopţile lui reci şi negre cu felinare puse doar pentru decor. Nu funcţionau. Mă trezeam uneori în toiul întunericului dorind ceva mai multă lumină decât cea produsă de razele lunii. Dar străzile mă cunoşteau atât de bine încât... îmi purtau paşii chiar şi-n cea mai aprigă beznă. Îmi amintesc că aici am “aşa-zis iubit”, am plâns şi am alergat ca să uit de lume. Am trăit ceva experienţe de pus la colecţie şi povestit, dar toate astea m-au ajuns din urmă într-o nenorocită de zi.

Era un trafic infernal pe strada din spatele casei mele. Nebunii înjurau si creau panică în jur. Se oprise oraşul din cursul lui firesc... azi era ceva în aer, era ceva în oameni... Azi era ceva ce deranja oraşul. Un fel de frenezie, un taifun puternic a lovit. Eu am avut timp să alerg în buncăr, dar oraşul meu s-a transformat într-o ruină. Nu ştiu ce, dar poate un amalgam născut din frustrările locuitorilor a dărâmat tot ceea ce oraşul construise timp de-atâta amar de vreme...

Şi am lăsat în urmă tot păşind printre ruine. Valiza o ţineam în mâna stânga şi cu dreapta îmi feream ochii de praf. Călcam acum pe un teren minat, dar mă grăbeam să ajung în siguranţă. Desigur, drumul a fost lung şi plin de gloanţe, de arme ce se descărcau sub ochii mei şi-mi zgâriau timpanele, dar am ştiut să fiu mai puternică decât orice armă, orice otravă... orice grenadă detonată. Poate că soldaţii morţi serveau acum pământului, iar cei pe jumătate vii cereu cu disperare ajutor, dar eu am continuat să merg călcând prin bălţi de sânge. Ce război meschin s-a produs în marele meu oraş, numai eu pot înţelege.

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le-am trimis la dracu între timp, fiindcă oraşul ăsta nou m-a învăţat să trăiesc simplu şi de la capăt.

duminică, 6 noiembrie 2011

Zece dimensiuni

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâtea dimineţi şi m-a anihilat tristeţea.

Crăpase de mult de zi, iar eu eram obişnuită să mă trezesc în noapte şi m-am speriat. Am fugit prin mintea mea şi am dărâmat orizonturi. M-am prăbuşit într-un labirint al timpului şi m-am împărţit în patru dimensiuni. Am trăit, am alergat, am ales să înţeleg şi în final m-am panicat. Complexitatea cu care-mi macin mintea zi de zi; simplitatea cu care-mi îmbrac corpul zi de zi şi informaţiile cu care mă descurc zi de zi contrastează ilar cu ceea ce ochii mei trebuie să îndure. E o lume tristă învăluită în laşitate şi moarte spirituală. O lume gri cu flori stinse şi copaci bătrâni. Călătoresc prin timp şi mă îmbrac în cenuşă. Renasc. Sunt împărţită în cele patru dimensiuni şi mai adaug înca una… şi înca una… şi mă transform în mii de bucăţele care se reîntregesc uşor noaptea în pat, în gândurile mele. Evadez din labirint şi-l înving pe Orwell. Călătoria mea a funcţionat. Am întâlnit prin labirint de la Heraclit la Dante; de la Aristotel la Hitler; de la Heidegger la Noica. Şi azi sunt iar aici.

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâta vreme, dar tristeţea nu a apucat să mă anihileze. M-a speriat alarma ceasului prea tare. E fix. Universul se transformă în zece dimensiuni. Relativitatea deja nu mai există.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Prin lume, haimana ( 2 )

Am ajuns la scaun. Lângă mine, dominând vecinătatea, aiurea, e slab ca un băţ, dar asta rămâne între noi, cu visătoare şi totuşi lucidă privire goală, parcă adâncită undeva în el, veşnicul îngândurat, nemulţumit, aiurit şi îmbufnat, nimeni altul decât Nimar, prieten şi coleg. De clasă, de bancă, de poveşti. Ei, şi voi acum! Răbdare!
Nici nu ştiu când a pornit matahala. Nu tu sirenă de semnalizare, nu tu impiegat care, cu fluiericiul a lehamite strâns între dinţi, să ne atenţioneză: bă, fraierilor, aţi pus-o, cu mine rămâneţi. V-am luat!
Nimeni nu priveşte pe nimeni, distanţa dispreţuitoare dintre grupuri s-a instalat încă din primele clipe, dar ce mai conta?! Nemulţumirea pentru toată vânzoleala dimineţii se ofticase destul, acum băltea şi nici un tremur nu o mai dădea de gol. Descălecasem în extrema cealaltă.
Plictisit, am încercat să mă concentrez la peisajul ce alerga îndărăt, dar atenţia îmi zbură repede spre alte zări, spre alte lumi, nu spre cele spre care tocmai pornisem.
Am ieşit din oraş prin locul ideal pentru un început de călătorie. Măcar atât! Surpriza: să descopăr că oraşul e înconjurat, vorba vine înconjurat, de coline pline de păduri. Semn clar, pentru neuronii mei, că acolo se termina civilizaţia. Vegetația de vară, de un verde atât de viguros, m-a făcut să mă gândesc la frumuseţile de aici, de la noi şi ce splendori mă vor aştepta dincolo. Ce m-am înşelat la a doua chestie! Las' că vă spun.
Primul scurt popas: un hotel de stele mici unde ne-am cazat pentru zece minute şi am comandat o porţie mare de Doamne ce piesaj frumos! După câteva poze înclinate spre a prinde şi frumusetea domnişoarelor care ne însoţeau, am reluat galopul. Direcţia: spre apus. Oricum, cu atâta prospeţime în jur, mintea redevenise limpede iar urechile se străduiau să urmărească muzica prost dispusă din căştile prietenului meu. Era atât de mic volumul dat la maxim încât ai fi zis că se auzea de afară.
Până la graniţă, linişte şi pace. Am strâns buletinele şi le-am dat la verificat. Imediat ce am ieşit din preaiubita, de unii şi detestată de alţii, ţară ne-am oprit la o benzinărie unde şi eu şi Nini, mă gândesc să-l botez, sigur îl va scoate din minţi noua poreclă, am realizat, cu vădita "satisfacţie" a viitorilor conlocatari în iadul unde sigur vom ateriza, că nu putem da nici un telefon, nu aveam semnal şi nu eram singurii aflaţi în această situaţie. Sigur jumătate din mame au făcut crize de isterie. Mă şi gândeam ce săpuneală ne aşteptă la întoarcere. Doamne fereastră și o bucat’ de ușă albastră!
Singurul lucru care am crezut - ce fraieri! - că va mai alina necazul: am ochit un tip nou de suc, cola cu cireşe!! Trebuia să-l încerc. Măcar că mă ştiu toţi de brânză-n sticlă ce îs. Dezamăgirea m-a pus în fund. Definitiv. Cel puţin atunci.
După câteva minute, să tot fie vreo cinci, Doamne, ce repede s-au mişcat, zici că nu-s români, am luat-o la motor spre Budapesta. Dădeau roată oaresce nădejdi că vom tălpăli pe străzile Budei şi Pestei. Se pare că norocul era plecat în vizită la bunici. Of şi of!
Aş lăsa, pentru voi, bineînţeles, de-un sfat. Luaţi-o ca pe un avertisment, dacă poftiţi astfel. Dacă urmaţi acelaşi traseu spre capitala ungară, faceţi rost de-o poză, care vreţi, care vă place, lipiţi-o pe ocherii autocarului, maşină, ce-o fi. Pe interior, normal! Aşa n-o să vă îmboldească nevoia să vă scoateţi butonierele albastre, verzi, căprii, cum s-or fi nimerit la fiecare, doar - doar veţi scăpa de corvoada de-a admira spectaculoasa plictiseală a pustei. Nici acum, la câteva săptămâni depărtare de "eveniment", nu înţeleg cum am rezistat. Puteai să caşti lanternele mult şi bine. În jur doar câmp şi iar câmp. Copac, deal, moviluţă, râu, nici de leac. Case, câteva ruine, pe cale de dispariţie şi ele.
Aveţi dreptate, ceva tot întâlneai şi acolo. Lanuri cât vezi cu ochii.

marți, 11 octombrie 2011

Curg singurătăţile prin mine

Venele mele par mai albastre
şi-oricât de mult aş vrea să mor
nu pot să plâng.
Nici măcar nu mai încap în mine.

Simt un tremur uşor prin coapse şi tălpi.
Oamenii traversează strada,
trec grăbiţi pe lângă mine
şi-n pântec îmi creşte o frică.

Dualism

Azi ne rupem în bucăți,
Și ne-mpărțim tot ce avem,
Simțim sau suntem.
Materie și spirit.

Eurile noastre se metamorfozează,
În apă și în soare. Sunt androgine.
Se-ascund în carnea-mi ce e scut,
De-al albastrul tău
Ce nu mai are soare.

Imateriale trupuri se împletesc
Și gânduri se sărută,
Și clipele cu limba le îndoaie,
Le răsucesc și le transformă-n trepte,
Spre un divin ce-i doar al lor, al eurilor.

ploaie tiţiană

*pentru a nu exista nelamuriri: in acest context tiţian=roscat*


7 ani au trecut intr-un ritm galgaitor,inecati parca in aleanul pleopelor mele.Povestea mi-am amintit-o acum 3 luni cand a inceput o ploaie stearpa,cu picuri mari, sticlosi si de o consistenta vascoasa.
Decembrie, luna vapaii pacatoase a adus in acel an o ploaie torentiala.8 luni ude ne asteptau cand prima picatura s-a inecat in pamantul nostru sfaramicios si uscat.
In cei 14 ani de viata nu vazusem ploaia.Am inceput sa beau cu nesat incercand sa regasesc senzatia nespus de placuta si senzuala a primului picur ce si-a gasit sfarsitul pe limba mea.Toata noaptea am sperat sa pot reitera acel gust acrisor fie macar si pe varful limbii. Pentru o secunda am simtit sfaraitul stins al apei pe suprafata limbii mele insetate, numai atunci am putut sa dorm, un somn greu si incarcat.
A doua zi trebuia sa incep cursurile cu tiţianul.Pe acesta din urma tatal meu l-a gasit rascolind,intr-o maniera insetata ce semana a disperare,mancare in hambarul nostru.Dupa ce a fost prins,ne-a fixat pe toti cu ochii lui translucizi ce raspandeau umbre opale.Ne-a contemplat astfel, intr-o indarjire tacuta specifica numai catarilor.Nu ne-a invrednicit nici macar cu un cuvant in primele zile, apoi, de indata ce ploaia s-a revarsat violent a inceput sa insire o pleiada de cuvinte indecente.Ochii tuturor s-au marit pentru cateva secunde, gurile li s-au mirat formand un « o » perfect.Un zambet mi-a taiat constiinta adormita si orgoliul meu nemasurat s-a gandit neincetat la placerea de a detine o asemenea specie exotica.Nu mare mi-a fost mirarea cand parintii mi-au incredintat educatia lui cu tot ce implica aceasta, insa responsabilitatea principala era sa-l fac sa nu mai injure atat de barbar.Pe scurt, sa-i distrug tot farmecul lui de animal rar si nedomesticit.
Victoria mea a fost redutabila, in doar cateva zile titianul incetase sa mai injure in prezenta celorlalti, dar nici sa mai spuna orice altceva.Totusi, incercarile mele de a-l invata fie si cele mai uzuale cuvinte au esuat.Ati putea crede, in mod eronat ca il dezvatasem total de obiceiul sau imoral.Deseori, buzele lui se strangeau schimonosindu-si intreaga fata, ca si cum o durere fizica brusca ar fi pus stapanire pe el.
Desi zilele acelei perioade erau linistite si se scurgeau intr-o monotonie greu de descris, noptile aveau un farmec indecent.Intr-una din ele,imi imbracam camasa de noapte, incantata de senzatia racoroasa pe care mi-o dadea atingerea bumbacului rece de pielea mea transpirata.Un tropait marunt a rasunat in apropiere, m-am intors si am rasuflat usurata la vederea tiţianului.Am zambit imbietor,i-am cuprins mana cu o febrilitate fara margini si i-am spus plina de exaltare copilareasca ca poate sa vorbeasca de fata cu mine, ca nu ma deranjeaza cuvintele lui neobisnuite.Ochii lui transparenti au facut un scurt ocol intregului meu corp, au zambit parca multumiti de priveliste.Si ce fericire, ce tumult de saruturi lipicioase si soapte fara speranta, ce freamat al buzelor insetate de cunoastere ne cuprindea in noptile acelea din vremea potopului !
O infrigurare rapida imi apasa intr-un val de emotii periferiile trupului meu neformat.Alte cuvinte decat cele stiute de el ar fi fost de prisos, ne-ar fi adus o indepartare ce nici macar corpul celuilalt nu ar fi putut sa o medieze.
In scurt timp casa a fost inundata.Ochiuri rapide de apa se formau la nivelul gleznelor noastre.O bucata de acoperis s-a prabusit la cativa zeci de centimetri de patul meu.Era o ploaie cu stele, iar pojghita de apa a podelei reflecta intregul cer.Am contemplat tacuta gaura din tavan oftand ritmic.Din cauza zgomotului produs de pasii lui grei prin apa,intalnirile noastre nocturne devenisera imposibile.Deodata, privind cerul podelei, mintea mea deliranta s-a trezit si a gasit rezolvarea tuturor disfunctiilor noastre adolescentine.(el, cu intreaga lui natura de zburator deloc platonic va reusi sa isi impleteasca destinul cu al meu prin aceasta spartura divina din acoperis)
Cand intregul lui corp s-a rostogolit in aer, lovindu-se implacabil de stelele parchetului, mi-am inabusit un mic tipat de disperare.M-am apropiat de el si am putut urmarii cum ochii lui, la fel de transparenti precum apa putin adanca deveneau teribil de opaci si tulburi.Speriata, m-am ascuns in patul ce inca mai pastra mirosul sudorii lui nedomesticite, incercand, precum in prima zi a ploii sa ghicesc aroma sa neobisnuita.
Pamantul mustea a apa, adunandu-se in cocoloase in jurul gleznelor mele aurii.Pierduta in marea de pamant afanat deplangeam sfarsitul nevinovatiei si rostogolirea lui in aer.Acum, de cand ploaia a inceput din nou, mirosul lui intepator de tiţian neinblanzit persista in aer.

so alone

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Agonii

întunericul îţi urlă în spate
ca o cobră
în ritualul veninos al tăcerii
urme de surâsuri
se preling pe pereţi
umbre îţi dilată privirea
şi gheare îşi plimbă obscurul
pe dinăuntrul trupului
inima devine otrăvitoare
îmbrăţişată cu iederile mucegăite
cutele pielii schiţează unghiuri magice
eşti o epavă ancorată
la marginea fluviului

Actori în gară

N-o să mai prindem trenul
Şi o să stăm prin gără ca doi necunoscuţi.
Am fost amanţi?
Sau simpli pasageri?
Nici noi nu ştim...nimeni nu ştie.
A fost ceva, ca o călătorie
Şi-n prima gară noi am coborât
Trenul s-a dus.
Speram că vine altul, ca s-o luăm de la-nceput.

marți, 4 octombrie 2011

Legături, legaţi, lanţuri

Nu ştiu dacă ceea ce este în jurul meu se numeşte real infinit, sau cale infinită spre real. Pentru că peste tot se vorbeşte de libertate şi de condiţiile dobândirii acesteia, îmi dau seama că nimic din ceea ce trăiesc nu poate fi definit ca solitudine, căci sunt lanţuri ce ne leagă, şi ce se leagă la rândul lor de orice. Sunt lanţuri de interese cu zale atât de bine sudate, încât nici deceniile trecute peste ele nu le-au separat. Sau lanţuri de iubiri. Unele cu zale lipsă şi unele cu zale demente devenite aproape una. Şi sunt lanţuri colorate sau întinse până la un maxim despre care în general se vorbeşte, dar rar se dovedeşte; sau sunt lanţuri integre, sobre, pline de etică. Unele sunt pline de notorietate,dar printre ele se întrezăresc atât de multe cuie şi nituri, încât se pierd de orice demnitate. Sunt lanţuri care te distrug şi mănâncă din interiorul tău încet; provoacă răni letale, cicatrici uriaşe...devenite uscate în cele din urmă. Şi uneori apar lanţuri care te transformă şi te pun drept piesă spre a servi completării lor. E atât de lung drumul şi atât de complicat încât ne crează impresia de rupere, pierdere... detaşare de realitate. Dar nu. Suntem aici înconjuraţi de lanţuri. Sunt aici cu infinit în jurul meu.

Sunt aici şi conform lanţului vieţii, tot aici mă voi reîntoarce cândva.

duminică, 25 septembrie 2011

Bianca Petcu

Bianca Petcu

autor: Andreea Andrei

Ella Enescu

Ela Enescu


autor: Ella Enescu

Maria Fărâmă

Maria Farama

autor: Ella Enescu

Doru Emanuel

Doru Emanuel

autor: Andreea Andrei

Oana Ojică

Oana Ojica

autor: Andreea Andrei

Iuliana Smaranda

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Ioana Neamţu

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Roxana Lisandru

Roxana Lisandru

autor: Andreea Andrei

Ema Rotaru

Photobucket


- autor Andreea Andrei

Diana Frumosu

Photobucket

autor: Andreea Andrei

Oana Cristina Bănuţă

Photobucket


autor: Andreea Andrei

luni, 5 septembrie 2011

Nihilism

E plin de notorietate. Noi suntem plini de noi înşine.

Unii ar spune că lumea este divizată, dar sub acelaşi cer, lumea e o singură bucată compusă din părţi, părticele şi cusută cu petece în non-culori. Ceea ce oamenii numesc „stimă”, realitatea o traduce prin „ipocrizie”. Există vorbe, discuţii, proverbe, dar mai presus – sentimente. De ce suntem creaţi să nu ne putem bucura cu adevărat decât pentru noi? Suntem înconjuraţi de chipuri şi aparent, iubire. În esenţă suntem exact cum ne-am născut – singuri şi plini de întrebări. Nimeni nu vede dincolo de limitele noastre, dar puţini se întreabă unde sunt ele de fapt. E plin de nihilism şi de situaţii complicate. Fiecare minte devine lume pentru univers, fiecare univers devine spaţiu pentru minte. Suntem obişnuiţi să considerăm diversitatea formelor, ca fiind compatibilă cu o origine comună în unitate. Voinţa de putere este doar forma primitivă a pasiunilor. Toate celelalte pasiuni nu sunt decat transformarea acestei voinţe. Totul ar fi mai clar dacă în locul ideii de „fericire”, am aşeza cu stricteţe ideea de „putere”. Bucuria în sine este doar percepţia unei diferenţe, ce se atinge atunci când obţinem lucrul spre care am aspirat, şi aici subscriu cu adevarat la ceea ce spune Nietzsche.



„În cazul unei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ceea ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este...”

Şi asta ar da mai multe răspunsuri decât întrebările pe care ni le-am pus vreodată.

vineri, 2 septembrie 2011

Prin lume, haimana

Buimăceala de pe întâmplările de atunci începe să se destrame. Am petrecut acele zile ca printr-un vis, unul pe jumătate uitat. Am umblat prin prea multe locuri, am auzit prea multe lucruri care până acum n-au făcut parte din viaţa mea de elev conştiincios. Vorba vine! Pe ultimele drumuri, ochii au descoperit altceva şi chiar dacă corpul nu s-a schimbat, instalaţia dinăuntru dă alte semnale. Nu am simţit frică, nelinişte, nimic din ce ar putea să alarmeze. Întâmplări, oameni şi locuri, toate au venit natural, trebuia doar să le privesc cu ochii larg deschişi.
Acu', dacă tot am spălat uitarea de pe timp, să descălecăm povestea.
Cum - necum, m-am trezit într-o dimineaţă, să tot fie ceasurile patru către cinci, cu binecunoscutul de-acum; " Scoală-te, e târziu", împins sub duş, nici măcar uscat ca lumea, cu un sandwich enorm sub nas, înghesuit între bagaje în maşină şi transferat la şase, bineînţeles că în zori, într-o măgăoaie de autocar pe care nici în ziua de azi nu ştiu ce draci scria drept reclamă gândesc a firmei ce-şi asuma ingrata povară de-a ne purta pe meleaguri străine. Da, aţi citit corect. Afară cu noi! E vremea să deschidem obloanele la huzurul altora, nu doar la ai noştri. De romciobanii prăsiţi aici ne e acru.
Deci, eu, care ocolesc călătoriile, care urăsc drumurile, ce să mai zic că peisajul mă adoarme, îmi trântisem cu ciudă şezutul în scaunul de la geam, normal, că tot nu mă interesa veşnica defilare a dealurilor, stânci prea multe şi câte o păşune, toate înverzite, că doar era în prag de vacanţă. Dulcea realitate ştersese însă toate reţinerile: participarea, alături de alţi confraţi de suferinţă, la istovitoarea aventură mă scutea de o săptămână de şcoală. Spuneţi voi, dar cinstit, aţi fi refuzat aşa pleaşcă? S-o creadă cucu'!

marți, 30 august 2011

Dialog

- Fii sinceră!
- Sincer? Nu mi-era dor de vară.
- Din cauza verii trecute?
- Poate.
- Spune-mi!
- Nu! Nu asta! Va fi bine, cândva.
- De ce nu vara aceasta?
- Fiindcă e prea curând.
- Niciodată!
- Ba da. Sufletul meu nu mai suportă o noua boală.
- E bolnav dintotdeauna.
- Nu, nu. A avut momentele lui.
- Operează-l!
- Nu îl pot anestezia. Aş muri!
- Ţi-l împrumut pe al meu, îl vrei?
- Te rog, nu fă asta. Nu-mi spune lucruri imposibile pentru...tine.
- Da, e adevărat. Nu ţi-aş da niciodată sufletul meu.
- Nu te teme, nu îl vreau.
- Şi acum?
- Aştept toamna.
- Eşti imposibilă!
- Nu-mi pasă.
- Ce e cu tine? Ai devenit rece, de piatră! Unde sunt sentimentele tale din prag de vară? Visele tale?
- Nu mai am vise. Nu vreau să mai visez.
- De ce?
- Face rău.
- Şi ce face bine?
- Nimic.
- N-ai să ajungi să întâlneşti nimicul.
- Nu, nu mor acum.
- Nici măcar atunci.
- Tot ce-i posibil.
- Eşti enervantă!
- De ce? Pentru că nu mai sunt cum eram când nu îţi plăcea deloc de mine? Pentru că nu mai râd necontenit, pentru că nu mai sunt amabilă şi darnică? Pentru că nu mai încerc să-ţi vorbesc? Pentru că nu mai dorm? Pentru că te ignor? De aceea?
- Nu te plac.
- Mi-ai mai spus asta o dată.
- Nici nu te iubesc.
- Era evident.
- Dar trebuie să te am în preajmă.
- Lasă-mă!
- Nu vreau!
- Nu credeam că există cineva mai egoist decât mine!
- Păi, nu există.
- De când ai devenit tu alter-ego-ul meu?
- Dintotdeauna.

joi, 25 august 2011

Pe linia de plutire

Despre anotimpuri nu pot spune decât că sunt o uşoară astenie. Se întâmplă să vină ziua în care să vrei să-ţi iei cele mai puţine haine şi cei mai puţini bani şi să pleci. Oriunde.

Se întâmplă poate să fie frig sau să fie vară; să fie noapte sau să crape cerul de zi. Se întâmplă uneori să vrei să fugi departe de lumea ta, să te integrezi în altă lume. Se întâmplă să poposeşti la margine de autostradă cu ochii inundaţi de soare. Să adormi ghemuit pe scaunul din faţă si să te trezeşti singur din vis, cu o autostradă în faţă. Să goneşti noaptea când tot frigul se lasă în jurul tău sau să te pierzi printr-o ploaie de stele. Se întâmplă uneori… Să mergi pe stradă şi drumul să-ţi fie atât de cunoscut în paşi ... atât de străin în sentimente – să fi trecut în urma sau înaintea ta atâţia oameni şi să fi imprimat gânduri, tristeţi, amintiri. Se întâmplă să te trezeşti dimineaţa cu o frică retorică în interior şi să nu înţelegi de ce; să fi nostalgic şi să mergi pe linia de plutire.

Se întâmplă uneori să vrei să te întorci acasă, dar să îţi aminteşti: casa pare că s-a săturat de tine…

joi, 7 iulie 2011

Inel de singurătate

Noaptea e un ochi trist din care plâng.
Vreau uneori să se facă linişte în mine,
dar apocalipsele nu-mi tac.

Înăuntrul meu locuiesc omuleţi albaştri.
Când mi se par fericiţi, cardiograma
îmi suceşte un inel.
Mă aşez într-un pat trist şi
plâng despre nimic ca şi cum
aş plânge despre toate.
Lumina stinsă îmi acoperă faţa
şi asta mă face
să nu mor.
Dacă aş sta în faţa oglinzii
m-aş privi ca pe o ghilotină.

miercuri, 6 iulie 2011

Semne

Felinarele îmi făceau semne disperate,
n-am observat.
Paul mi-a spus că mă iubeşte
într-o noapte rece şi umedă.
Eram la etajul şase
ca doi nebuni euforici.
Şopteam iubiri,
Fixam explozii sentimentale în pulberi nocturne.
Cred că lupii iubesc mai credibil decât oamenii.
Ei nu au nevoie de cuvinte,
de sinceritate, înălţimi şi alte chestii umane. 

Felinarele gesticulau teatral
Lupii nu urlau
Şi niciun semn de disperare
în sărutul lunii.

miercuri, 29 iunie 2011

Alchimistul

Trăiam în scobitura gâtului cerului, într-un laborator adânc îngropat în straturile de piele. Viaţa noastră se scurgea printre sticluţe străvezii umplute cu nişte substanţe ciudate, ce-şi schimbau culoarea după trecerea organizată a timpului. Victor susţinea că această schimbare se face după stările noastre de spirit. Eu eram prea obosită să-l mai contrazic, în fond, cel mai inteligent cedează primul. Această dispută devenise un fel de ritual plictisitor și monoton. Începusem să cred că vorbeam cu una dintre sticluţele cu lichid colorat şi să-mi pun întrebări despre integritatea mea mintală.
Aceasta era locuinţa noastră de vară, iadul ventilatoarelor care nu reuşeau să efectueze mai mult de două rotaţii complete. Cu timpul mă resemnasem cu asta şi în acele seri în care pielea mi se lipea de corp, refuzând să-mi ofere libertatea necesară mişcării, mă pozitionam în faţa ferestrei vestice şi urmăream marea orbitând în jurul nostru.
În fiecare iarnă ne mutam pe umeri. Victor îmi respecta această dorinţă deşi nu împărtăşea aceeaşi pasiune bolnavă pentru atingerea plăcută şi violentă a viscolului. Împachetam laboratorul în două valize, având multă grijă la sticluţele umplute cu lichid colorat şi ne îndreptam spre umeri. Aceasta era destinaţia cu care trebuia să mă mulţumesc şi să mă arăt mulţumită. Aşa îl făceam pe Victor fericit, îi datoram asta. Îmi plăcea să-l văd fericit, deşi mă întrebam tot mai des cum ar putea o persoană așa raţională să fie fericită în preajma mea.
Încă nu renunţasem la ideea de a merge pe creştet, îmi doream cu ardoare să-mi plimb degetele printre rădăcinile firelor de păr cereşti, dar acest plan mai trebuia amânat cel puţin un an.
Anul trecut am stat pe clavicula stângă şi am privit coasta Amercii de Nord. Victor a încercat să mă sărute. M-am ferit şi l-am minţit din nou. Nici măcar nu se mai obosea să ma creadă. Deja pierdusem şirul propriilor minciuni. Mă întrebam dacă minţisem şi atunci când îi spusesem că exist. Oare existam? Mi-ar fi plăcut să-l întreb asta, dar nu aveam siguranţa că-mi va spune adevărul. Am renunţat treptat la idee.
A renunţat şi el. A început să-mi vorbească despre mitologia greacă. Nu-l ascultam. Îmi doream să ajung pe creştet. Mă întrebam dacă acolo îl voi găsi pe Dumnezeu. Fiecare om are un Dumnezeu al lui. Oare aveam şi eu? Păcătuiam cu fiecare respiraţie şi îndepărtam orice persoană care încerca să se apropie. Nu voiam să redevin parazită, trăiam din propia energie şi refuzam orice sursă exterioară. Nu iubeam pe nimeni, nici măcar pe mine, dar cu siguranţă aveam un Dumnezeu. Victor era Dumnezeul meu căzut într-o uşoară dizgraţie. Mă plictiseam destul de repede.
Când mă găsise, eram aproape imaterială, o formă parazită a fiinţei umane. Gustam curcubeul, culoare după culoare şi inhalam energia prin fiecare por. Alchimistul, al cărui nume nu-l ştiam atunci, mă îndepărtase de orice formă de energie din care m-aş fi putut hrăni şi mă adusese în laboratorul lui. Cu timpul, reuşisem să mă vindec de această dependenţă, dar niciodată complet. Nu reuşisem să-mi recapăt amintirile din viaţa mea anterioară, oricum, nu prea le simţeam lipsa. De fapt, nu-mi pierdusem în totalitate amintirile. O formă neclară îmi apărea în minte şi în ciuda încercărilor repetate, nu reuşisem să o identific cu niciun obiect din viaţa mea actuală.
Victor, alchimistul, era o persoana interesantă. Avea părul alb-argintiu deşi nu avea mai mult de 35 de ani, pielea palidă, aproape transparentă şi purta ochelari cu rame groase. Descoperisem Piatra Filozofală cu mult timp în urmă, dar îmi pierdusem rapid interesul. Nici măcar Victor nu se mai arăta interesat. În viaţa noastră, nemurirea era ceva normal.
Următoarele zile, ani sau secole s-au scurs într-un ritm alert, cu veri petrecute în scobitura gâtului şi ierni pe claviculele cerului.
Într-o zi, i-am propus să construim maşina timpului. M-a privit sceptic şi m-a întrebat de ce aş vrea să facem asta. L-am minţit din nou. I-am spus că ar trebui să avem o ocupaţie. Eram doar nişte „pierde-vară” cu normă întreagă. Ştiam că nu m-a crezut, de altfel, nici nu mă obosisem să par credibilă. A repetat întrebarea. Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat suav şi iscoditor:
„-Dacă ai putea aduce orice din trecut, ce ai aduce?”.
Am început să plâng.
„-Pe Oaky...”, am spus eu ruşinată. Apoi, am răspuns privirii lui curioase.
„-Jucăria... jucăria mea! Doar pe ea mi-o amintesc!”
Şi-a aşezat braţul stâng în jurul umerilor mei, şi mi-a sprijinit faţa pe pieptul lui. Plângeam cu sughiţuri.
„-Nu putem, nu-i aşa?” M-a strâns şi mai tare în braţe. „Atunci, ce rost mai are să fim nemuritori, dacă nu mai putem fi copii? ”

duminică, 26 iunie 2011

Agonii

întunericul îţi urlă în spate
te încolotăceşte ca o cobră
în ritualul veninos al tăcerii
urme de surâsuri 
se preling pe pereţi
umbre îţi dilată privirea
şi gheare îşi plimbă obscurul
pe dinăuntrul trupului
inima devine otrăvitoare
îmbrăţişată cu iederile mucegăite 
cutele pielii schiţează unghiuri magice
eşti o epavă ancorată
la marginea fluviului

vineri, 24 iunie 2011

Sufletul tău mușcă?

sau

Ghid de cum te găsești pe tine

Viața mea era divizată după apusurile de soare, în perioade de 365 sau 366 de apusuri. Perioada dintre două apusuri avea două părți: prima parte, numită generic „noapte”, reprezenta un gol temporal în care pluteam aproape inertă și a doua parte, ziua, când razele soarelui îmi loveau neîncetat fereastra.
Se poate spune că viața mea era monotonă. În ciuda loviturilor frecvent aplicate de soare asupra ferestrei, aceasta nu prezenta niciodată urme sau vânătăi, astfel încât nu avea rost să chem pe cineva de la Institutul de Medicină Legală pentru a o consulta. Bleah! Planul meu de a da în judecată soarele era amânat în fiecare zi. Cu toate acestea, am putea spune că aveam o activitate intensă datorită sinuciderilor repetate ce aveau loc în ființa mea.
Astăzi e liniște. Tăcerea îmi invada porii. Însă, în scurt timp, sufletul meu a murit. Din nou. Probabil sunt nemuritoare, deşi sufletele mele decid să-și ia viața încă din primele secunde de la apariţia luminii. Bănuiesc că din cauza acomodării greoaie a pupilelor din dotarea personală cu razele soarelui. Acum, sper că întelegeți motivele pentru care vreau să inițiez acest proces.
Ultimul meu suflet a hotărât să se sinucidă. S-a spânzurat de tavan. Cel cu stele. Cred că-l invidiez. Eu nu văzusem niciodată stelele până în urmă cu două perioade când mi-am luat buletinul. O stea micuță era desenată pe un colț al drapelului.
Probabil acela a fost singurul moment în care am fost aparent cu adevărat fericită. Cu toate acestea, simțeam în continuare cum mă rodea invidia. Vroiam să văd stelele adevărate, dar energia mă părăsea odată cu soarele ce aluneca spre apus și creștea cu fiecare mutare înceată spre răsărit. Adormeam o dată cu dispariția soarelui și mă trezeam o dată cu apariția lui. Eram adesea numită „fiica soarelui”, deși aveam pielea aproape transparentă și nimic din trăsăturile mele nu trăda originea divină.
S-ar putea spune multe lucruri despre mine, fără a fi neapărat minciuni sau neapărat adevărate. De fapt, personalitatea mea fluidă poate fi denumită pur și simplu gri, o personalitate aflată între cele două extreme, alb și negru. Dar ceea ce era cu siguranță adevărat era faptul că aveam o fire nestanornică.
Cea mai lungă relație cu sufletul meu, a durat aproximativ cinci minute, încheiată cu sfârșitul tragic al acestuia sub roțile unui autobuz. Polițiștii chemați să investigheze cazul spun că nu a fost vorba de o sinucidere, dar eu tind să cred contrariul din cauza celor întâmplate cu sufletele mele din trecut. Următoarea relație, a durat vreo trei minute, de fapt, atât a durat viața următorului meu suflet care s-a sinucis în urma disputei pentru periuța de dinți.
Cine ar fi crezut că sufletele au dinți? Oare au dinți de lapte? Sau măsele cu rădăcinile bine înfipte în gingie? Probabil, depinde de vârsta fiecăruia. Sufletele mele mereu au avut dinți de lapte.
Noul meu suflet mușcă. A ținut secretă această abilitatea până într-o zi, prima din existența lui, de altfel, când și-a înfipt adânc dinții în mine, aproape fisurându-mi câteva artere.

*

Începusem să mă întreb când am să mor și eu. Decesele din jurul meu, de fapt, decesele din mine, îmi știrbiseră încrederea în nemurire. Avusesem 2.899.999 de suflete în ultimile 365 de zile, toate înmormântate conform tradițiilor în cutii de chibrituri, din cauza prețurilor ridicate ale locurilor de veci.
Al 2.900.000 lea suflet părea punternic. Se născuse în zorii celei de-a 366 zi din al 16-lea an și fusese botezat simplu 2.900.000. Acceptasem chiar să împart cu el patul, atât timp cât promitea solemn să nu se atingă de pătura cu ponei roz. Contrar înțelegerii făcute, în acea dimineață l-am găsit cuibărindu-și întreaga materie sub singurul lucru sfânt pentru mine, pătura cu ponei roz. Am prins pătura de un colț și am scuturat-o cu putere ca să-mi arăt clar indignarea. A fost momentul zero în noua viață a amândurora. Eram convinsă că nu v-a supraviețui încercării cu periuța de dinți, dar spre uimirea mea, când îndreptam periuța spre dinții din față, 2.900.000 și-a înfipt caninii bine ascuțiți în mine, din interior.
A supraviețuit chiar și micului dejun și somnului de amiază, înfigându-și dinții mai adânc în mine. Următoarele gesturi pe care el le-a considerat nepotrivite, au fost pedepsite prin aceiași metodă.
Astfel, s-au scurs şi celelalte apusuri din viața mea, fiecare greșeală fiind pedepsită prin mușcături ce lăsau urme adânci. Acum, 2.900.000 a primit un nume. Îl cheamă Will și are voie să doarmă sub pătura cu ponei roz. De fapt a intrat în posesia lui. Ceilalți spun că am devenit statornică. Dar ei nu știu că la câteva apusuri după ce Will s-a născut în mine, am văzut stelele...

Voi ați văzut vreodată stelele? Dar sufletele voastre mușcă?

duminică, 12 iunie 2011

Tristeţile celor bătrâni mă sperie

Cînd bat trăsnetele,
mă strîng într-un boţ de piele ca un melc.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toţi bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe faţa lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că şi-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conştient şi delirează pînă la starea în care
aş putea să mă omor şi pe mine.
Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deţinuţi. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neştiută,
neruşinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa şi plec.
Închid uşa încet, dar scîrţîie şi urlă ca un animal.
Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
şi vor creşte altfel decît ştim să o facem noi.

pianul

Celălalt suflet din încăpere
un pian rătăcit în întuneric
ajutat de propriile-i note
valsează cu propriile-mi rânduri

el jonglează cu ale sale clape
eu colorez cu-ale mele gânduri
două lumi se materializează
una pe alta se completează

cât de mult diferă aceste entităţi?
ambele nasc, ambele suspină
dar una va muri în portative
cealaltă închisă între rime

Suflet târziu

Ce-i cu toata lumea asta?
Unde sunt?
De ce, de ce cineva ţipă în intimitate?
Scâncete adânci, prelungi şi tipete, multe tipete, prea multe tipete.
De ce nu se opresc?
Imi curge, imi curge ceva din urechi. Nu cunosc culorile.
Zgomotul asta, ochii mei lepadând picaturi de...
Ce sunt acele picaturi ce cad din ochii mei?
De ce am ochi?
Ah, sa vad oamenii acestia, nemarginirea aceasta de oameni.
Nu o vreau!
Scoateti-mi ochii! Acum!
Auuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
Oh taci,tu taci!Nu mai tipa!
Şi apoi a tacut. Liniste.
Parca, parca sunt altundeva...
Unde sunt?
Am, am trait. Da, am trait?
Ce înseamna sa traiesti?
Unde sunt acum?
Iar începe: ea, ea... nu a mai putut fi salvata, imi pare rau.

în orașul cu turnuri de apă

respirăm așa cum iubim
mai vioi sau mai șters
scuturăm gândurile, cad laolaltă crudul și coptul
cearcăn lăţit pe obraz
coboară în piept sub muguri plesnind

cu ramurii coarnelor elanii desfac drumuri
spre orașul cu turnuri de apă ajunse în cer
nu mai respiră mirosul de iarnă
acum

mi-e teamă îți spun
când luna cuprinde pământul atât de aproape

Metalimbajul sinuciderii

spune-mi despre cum e să te sinucizi tandru prin cuvânt
și despre neputința de a șterge urmele-ți din templul sufletului meu

și mai spune-mi dacă noaptea visele dor când timpul prinde conturul
îmbrățișării tale divine

vorbește-mi despre iubire, despre rațiune, despre prejudecată
spune-mi dacă mai are rost să trăiești încătușat
în strânsoarea amintirii sărutului tău

spune-mi cine ești, fluture hoinar
și cum te-ai născut, cum m-am născut, cine sunt... cum o să mor

căci mie mi-e greu să cred că am să învăț să mor vreodată...

miercuri, 1 iunie 2011

ierburi în pârg

aici nu-s ploi, nici flori peste morminte
doar pietrele-s aducerile-aminte
şi printre ele îmi croiesc eu drumul
lipsesc pe hartă pâinea şi săpunul
sunt insulă pe-o margine de lume
mărşăluind vechi spaime, fără nume
şi peste clipe mă însoţeşte gândul
al tău, al tatei, al fraţilor ce nu-s
plecaţi încă din zori, biletele doar dus
şi visul meu se-asemănă c-o vatră
dar pasu-mi răsună ca piatra pe piatră

duminică, 29 mai 2011

Cum să rămâi

Aud cum picură pe rând cuvinte
Picături mari, lucioase peste guri
Aproape stinse, sfinte.

Continuă să se despice coaja de pe mâini
şi le simt înmugurite de plăcere
revigorate prin tandra iubire
ce se arată icoană făcătoare de minuni.

Eu nu merit!
E demult şi totuşi tânăr
lăstar al gândului smerit
Ce mă înfioară.
Mă aminteşte ca fiind eu.

E despre un „goodbye” târziu
Din depărtare,
Salutar cu mâna zilelor de ieri
Care mă învăţase cum pot să nu fiu.

Aproape mestec în suflet cuvinte
Duzine de cuvinte .duzine de tăceri.
Ce-o fi vrut să spună când
A tăcut?

Ne jucam modelând ca în lut
Cuvintele-acelea, cuvintele de început.
şi nu se sfârşea.

Roata olarului cânta note grave.
Are forma greşită sculptura noastra.
Poate ar trebui sa
Mai picuram un cuvânt - două
Ca să sculptăm cu rouă.

Îngheţ de goodbye-uri pe inimi de piatră
Şi amintiri învârtite în roată...

Rămânem.

Amintirea pianului

Mi-am prins inelarul într-o clapă îndepărtată a pianului iar imediat au început să curgă valuri de sânge gâlgâit şi fierbinte. Am continuat să cânt cu mâna dreaptă, plimbându-mi degetele în aleanul clipelor.
- Saşa, mi-am prins un deget într-o clapă şi-mi curge sânge.
El îşi continua tabloul pe terasă. L-am auzit cum a şters fiecare pensulă în parte şi le-a aşezat pe colţul şevaletului. Peste câteva minute avea să-şi mânjească pânza cu sângele inelarului meu, completându-şi pictura la care lucrase de opt lungi săptămâni. Mi-a supt febril şi-nsetat firele răzleţe de sânge ce se iveau din rană. Era cea mai fierbinte vară din Berlin înregistrată vreodată, eram transpiraţi, tineri şi ne era sete de lume.
Când ne-am urcat în tramvai încă mai sângeram şi pentru o clipă m-am gândit c-am să mor lăsând în urmă doar câţiva picuri pe asfalt. La ivirea acestui gând prostesc i-am zâmbit şi cuprins obrajii cu ambele mâini. Timpul a încetinit pentru câteva secunde, tramvaiul s-a oprit, oamenii coborau şi urcau, se foiau, cu bagaje, copii şi necazuri. În acel moment am reuşit să întrezăresc câteva secunde din clipa ce urma să vie, mi-am retras mâinile de pe obrajii lui fierbinţi şi-am umplut întregul tramvai 375 cu ţipătul meu.
Multe săptămâni după incident încă simţeam prezenţa copilului în pântecul meu gol şi trist, mă trezeam în toiul nopţii simţindu-i respiraţia nenăscută şi mă cuprindea o ură ce nu avea nici motiv şi nici ţintă. Mă ştergeam de sudoare, îi căutam inima lui Saşa şi-ncercam s-adorm. Dar apoi o durere necruţătoare îmi cuprindea întregul trup şi-mi spuneam c-am să mor în acea noapte. Dar n-am murit, am făcut ce-ar fi făcut orice profesoară de pian, am cântat nopţi în şir, fără oprire, în speranţa că-mi voi putea ucide gândurile.
Imaginea lui cuprinzându-mi cu întreaga gură însetată de sânge fierbinte inelarul îmi inundă mintea fără să vreau. M-am întors în Berlin şi suntem la o masă într-o cafenea din centrul oraşului. Când îi privesc soţia însărcinată de cealaltă parte de mesei, acum după ce atâţia ani îngropaseră trecutul, mă simt precum o carapace goală. Îi zâmbesc, îi întind mâna peste masa şi o cuprind pe a ei. Mă topesc din picioare de tandreţe, îmi simt inima prea plină, pentru ca peste câteva secunde să mă cuprindă durerea şi ruşinea goliciunii mele. Oftez şi-mi lărgesc zâmbetul. El îşi împreunează mâinile cu-ale noastre şi carnea lui mă doare atât de tare încât îmi retrag mâna ca arsă. Mă-ntreb cum poate să mă atingă şi-aş vrea să şterg de pe trupul meu fiecare mângâiere răzleaţă din trecut. E chinuitor şi crud ce face el. Nu ştie oare cât e de-ngrozitor şi cât de străină-ţi pare atingerea cuiva pe care l-ai avut demult ?
Cânt la masa bucătăriei pe clapele scrijelite-n lemn. Sunetul degetelor mele bătând răzleţ umple aerul. Îşi trage un scaun, îşi ţine capul drag în palme şi mă priveşte cu ochi goi ş-adânci.
- Încă nu mi-am adus pianul la Berlin şi făr' de el nu pot.
Înţelege, dă din cap gânditor şi-şi trece degetele prin păr de câteva ori. Îmi spune că nu mai poate să picteze, că ideile i-au murit demult, că-i sterp şi traversează un deşert făr' de sfârşit. Atât de răguşit şi natural îmi zice că-i e sete de sângele degetului meu, că moare după o picătură de trecut. Inelarul îmi rămâne în aer un timp pentru ca apoi să-şi continue jocul pe-un pian imaginar. Ştie că ideile ar curge nestăvilite şi nopţile-ar fi adânci şi nesfârşite dacă m-ar avea din nou. Simt zbaterea copilului şi-mi privesc pântecul flămând de mângâieri. Îmi ridic ochii asupra lui, limpezi, clari, dar obosiţi şi-i spun cuprinsă de tristeţe :
- Dragul meu, eşti un prost.
El tace, muzica degetelor mele pe tăblie răsună şi se ridică-n valuri până
dincolo de tavan, îl străpunge şi-nvinge şi cerul. Mi-am lăsat capul pe masă, şi deodată am simţit că am ajuns în sfârşit în locul în care destinele noastre nu se intersectaseră vreodată, iar noi amândoi, dezbrăcaţi de trupurile noastre odioase ne priveam unul pe celălalt, aşa cum eram de fapt. Ne-am desprins de carne într-o posesiune ca-n căutările mele febrile şi zadarnice din trecut. Iar ţipetele mele, durerea, teama, singurătatea, toate s-au şters. Acolo nu mai exista trecut, nesiguranţă, amintiri, pictură, nici măcar piane.


Duminică, 22 mai

miercuri, 25 mai 2011

(a)normalităţi?

visez cum alunec
pe marginea patului dintre
stînci

plapuma mea albă
îşi cere libertatea nocturnă
cînd beată de somn
spun morţii:
da

las tălpile să-mi rupă cearşaful
ca pe-o coajă de grapefrut
şi rîd(!)
de ce o fac de fiecare dată cu gura deshisă?
ce are-„a rîde” cu gura mea?

poate că măruntaiele dinlăuntrul meu
tot ar vrea să iasă în lume
oare cum o fi
dacă ne-am purta corpurile pe dos

ars poetica

iau cuvinte cu-a mea minte
şi le storc de înţeles
până-obţin o zgură fină
fără rimă, fără sens

le plantez la mine-n curte
le mai ud şi îngrijesc
până prind culoare-n frunze
după care le donez

toate-s aşezate-n minte
sau în pagini, între foi
dar în Prometeu mă schimbă
lumea cea cu ochii goi

Azi ucid un vis

Gura mi-a fost închisă de vânt,
Şi mi-au pus zăpadă în ea, între dinţi,
pe unde scormoneam, cândva, uşor, după mere verzi...
Şi totuşi,
ele erau mereu roşii.
Atunci nu am înţeles, dar azi, când ochii mi s-au colorat în verde,
Sărutul pierdut a căzut, s-a dus în genunchi,
i-a mângâiat,
a atins şi tălpile, da şi pe ele!...
şi a dispărut.
Tot azi, tăcut, fără de veste am să prind un vis din zbor,
Am să-l leg cu sârmă şi am să-i fac omorul.
De ce să mă sfâşie ele pe mine?
Nu, nu, dragul meu, azi visul meu va fi ucis.
Nu va şti, căci el nu ştie,
cu ochii bulbucaţi, se va speria de mine.
Căci ştie, că nimeni,
Niciodată nu a omorât un vis.
Dar te risipesc eu azi cu răutate,
eu îţi fur avântul şi îţi tai credinţele, elanurile, cuvintele.
Să nu scoţi un sunet!
Ai putea să sperii o lume muritoare în nemurirea ei,
te rog, te rog...nu...
Să nu-ţi fie teamă,
te voi spânzura de lustră,
vei avea încă, iluzia că ceva există.
Dar becul va fi stins.
Vreau să te torturez, să te tai, să te disec, să mănânc din tine,
aşa cum mi-ai făcut şi tu mie.
Azi, eu îţi sunt stăpână
Eu conduc şi tu te mistui în mâna mea.
Eşti mai rău decât un fulg, nu te topeşti, ci arzi şi apoi îţi dispare cenuşa.
Visul meu, visul meu de 15 ani şi trei sferturi, rămas-bun azi.

se întorc iubite cocorii

privesc cerul însemnat cu triunghiuri
se întorc iubite cocorii
și ciocurile lor intră în mine
purtând furia unui glonț ricoșat
din inima iernii

punem dragostea la rădăcina unui înger
numărăm secundele
în care nu o putem aştepta
primeniţi de duminică

frigul pleacă luând după el
crivăţul şuierat peste câmp
o vreme nu spunem nimic
apoi
împărţim hohote de râs ca pe o bucată de pâine
stropită cu vin

atunci când existau zei, lumea mea avea aripi

uneori cred că atunci când
existau zei, lumea mea
avea aripi și acolo iubirea
era noaptea în care adormeam

când existau zeii
priveam corbii zburând
deasupra pleoapelor mele
cu visele încolăcindu-se în vânt

și știu că pe atunci
îți simțeam fiecare bătaie de inimă
și aveam fața arsă de iubirea ta
ca o Nefertiti

când existau zeii
tu erai patria mea. în tine
trăiam, eram umbra ta și pașii mei
erau bătaia inimii tale.

Mi-e dor

Vroiam să revin, să te văd
să te îmbrăţişez, să îţi sărut talpa de iarbă
Vroiam să îţi simt mirosul de cais
şi de prună
Da! şi de cireaşă
Vroiam să mai merg odată la izvor,
să mai simt murmurul apei
Vroiam cu tine să privesc cerul de marmură,
să ne imaginăm norii asemeni unor statui vii
Vroiam...
Acestea sunt amintiri,
Indepărtate, fugare
Tivite pe margini de către secunde,
fiicele timpului
- Unde eşti, dulcea mea Copilărie?
Eşti departe?

Vals

Iubitul meu,
miroase a moarte în casă.
parfum de flori de cimitir
uitate într-o vază.
pianul scoate acorduri supărate
Iubitul meu, dansează!
te invit la moarte.
cuprinde-mă în valsul
eternului mormânt.
Iubitul meu, dansează!
scena ţi-e în pământ

duminică, 15 mai 2011

Sărutul diavolului

Să se sfărâme oasele
Să se facă făină
Iar din pulberea lor
S-apară un pom în grădină.

Un pom blestemat,
Cu poame din carne,
Cu gustul sărat
Şi tărie de coarne.

Când muşti din el să ameţeşti
Libertate să cerşeşti
Să simţi că eşti prizonier
Al morţii, cu suflet de fier

Să te omoare-ncet, încet
Să curgă lacrimile-n piept
Să îţi reteze şi dorinţa
Şi să-ţi aducă suferinţa.

Să-ţi mângâie gâtul cu ură,
Să ţi se facă-n gură, zgură.
Să te îneci în sete,
Durerea să te îmbete.

Să vrei să urli, să nu poţi
În deşert, în rău să-noţi,
Să simţi gustul fructului,
Sărutul diavolului.

Dispariţie

grijile
şi-au făcut cuib
într-o lacrimă părăsită
de timp

oamenii
mă irită,
îmi insuflă amarnice
doruri

eu-schelet de corabie
pe întinsul vieţii.

sunt ironia
unui destin
hulit de iluzii
mă devastează fiecare zi
înghiţită în negrul
florilor de nisip

mă evapor
poate voi dispărea,
dar sîngele
îşi va picta amărăciunea
undeva, în neant

april cherryflower

am întors infinitul pe dos și n-a mai însemnat decât un 8, într-un april
azi, 8-ul meu îmi înflorește pe buze un 15 aiurea, plin de panica necunoscutului, plin de flori de cireș abia înmugurite și parfumul de liliac alb al adolescentei cu degete umede de cerneală
vântul lui april a șuvoit lângă geam
sălbăticia soarelui mi-a amintit de vremurile copilărești când bunicii ne spuneau povești, iar azi închei eu basmul lui 14

bună dimineața, vals nebun al viselor mele, bună dimineața, flori de cireș care stau să înmugurească, bună dimineața, soare tacut...bună dimineața, lumii mele de 15 ani...

așa răsar copacii

de o vreme mi-am acoperit ochiul stâng
cel drept îmi crește învârtindu-se
printre casele mari
Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur

cerul vibrează ca un timpan imens
vântul plimbă săgeți prin ieșiri neștiute

îmi spun că e timpul
și mă înalț ca o nuia de alun
port cercul pe străzi, una câte una
îngrop păpușile așezate în cutii de pantof
să răsară copaci cu plete gălbui

Portocalele mele, tati...

Mi-e teamă că o să-mi mănânce portocalele, tati,
Şi nu mi-e frică că ai să mi le mănânci tu,
Mi-e teamă că o să le mănânce ea!
Ea, ea, ea!
Mi-a mâncat şi carnea, tati,
I-ai dus-o tu, în tigaie,
O pulpă şi puţin ulei,
Apoi i-ai dus un capac şi două felii de pâine.
Mi-a mâncat mâncarea, tati!
Şi tati, tu nu ştii!
Când eram mică nu-mi mânca nimeni portocalele,
Am învăţat să fiu zgârcită, tati!
Pentru că ea, ea vrea să mi le fure.
O urăsc, tati, o urăsc din tot sufletul meu!
Am ajuns să ascund portocale, tati,
Am ajuns să plâng din cauza ei.
De ce trebuie să plâng, tati?
De ce trebuie să trăiască?
De ce nu-ţi pasă, tati?
De ce la ea "focul e mai bun"?
Nu mai sunt eu copilul casei,
Nu mai sunt nimic.
M-ai uitat, tati,
Ai uitat că sunt.
Mă doare, tati, mă doare că şi pe tine te mistuie ea.
Să moară, tati, să moară!

Dubioasele mele iluzii

Mă rogi dulce ca o savarină, să fim serioşi, dulciurile dăunează chiar şi copiiilor, pe mine m-ar distruge definitiv, ar trebui să mă interneze la urgenţe, ar urla pe stradă după mine: „Uite nebuna! Nu o credeţi pe cuvânt, tot ce vrea de la voi e să vă golească frigiderul de frişcă! Vă ademeneşte suav cu vorbe purpurii de catifea şi cum nu sunteţi atenţi v-a invadat bucătăria. ” Ce vină am că-mi place? Am ajuns o drogată, e adevărat! dar tot nu mă cred frumoasă, nici măcar interesantă.
Poate că de-asta am considerat inutilă existenţa pământului sub picioarele mele, de ciudă că eu nu iubesc.
Cineva spunea că astea sunt cele mai frumoase depresii. Atât de vulgar....
Astea sunt de fapt cele mai chinuitoare timpuri, spinii raţiunii umane, singurătatea. Singurătatea ne însingură de noi şi ne ameninţă. Se pune praful peste inimi. Nimeni nu e aşa de priceput încât să ne cureţe de păcate.
„Trebuie să meriţi! Trebuie să meriţi!” Mi-am spus de fiecare dată când am văzut mâini ţinânduse strâns ca şi cum ar fi legate de carnea celuilalt.... ”celuilalt”, care o aşteaptă mereu, pe ea şi doar pe ea să o ducă acasă, undeva...
N-am dorit telefon în cadă şi nici măcar cuptor cu microunde. Eu vreau o garsonieră, îmi ajunge o mansardă! Aici am două variante, pot să zac şi să beau vin ieftin în timp ce fredonez cântece franţuzeşti sau pot să te îmbrăţişez lacomă când ieşi de la duş şi să-ţi spun că mi-a fost dor. Mi-ai da un bobârnac şi am adormi pe podeaua din bucătărie cu roşaţa pe călcâie şi cu hainele picurând pe faianţă. Mai frumos de atât nici că s-ar putea!

Dar eu? Eu doar mă agăţ din când în când de marginea lumii când viscoleşte în suflet şi nu simt dulce. Îmi rămâne să te întreb... Ai văzut vreodată un suflet de artist tremurând?

Vom fi primii oameni care se iubesc

Iubitule, azi o să scriu un poem în care nimeni
n-o să mai moară şi noi vom fi fericiţi.
Mie-mi vei spune Eva, ţie-ţi voi spune Adam.

Copii noştri vor fi primii prunci născuţi. Pe frunze
şi coji de fructe vom inventa primele cuvinte ale lumii.
Iubirea noastră o să ţipe ca o virgină şi paharele vor plesni elegant
undeva în baie sau pe balustradă.

Azi, hai să fim doi depravaţi. Mi-am făcut bucle şi m-am dat
cu ruj pe buze. Aşa cum nu mă laşi să ies în stradă. Roşii.
Sunt mai mult decît Marlyn Monroe,
pentru că mă poţi vedea numai tu.
Să ne încolăcim ca doi şerpi albi sau altfel cum îţi place.
Hai să ghicim în cafea, să bem mult. Mult de tot! Să fumăm.
Iubitule, eu n-am făcut asta niciodată.
Am o carte încă fără pagini. O să scriem poeme,
o să facem baie în cadă cu ele şi o să ne pozăm apoi nud cu toate.
Dacă vei obosi, le scriem la loc. Un cuvînt eu şi altul tu.
S-ar putea să iasă de fiecare dată ceva nou.
În dragoste toate nu pot fi decît astfel. Nimic nu
se trece şi, vezi, totul e nou.

Iubitule, oamenii continuă să moară.
Cînd am început a scrie mi-am închis ochii
şi m-am făcut să cred că tristeţea mea e surdă.
Hai să ne aruncăm în mare!

Ce poveşti îţi spune marea...

Mi-e dor de ea, de valurile ei, de spuma lor... de nisip, de scoici... Mi-e dor de mare.

Nu pot să n-o iubesc după câte mi-a spus şi mi-a făcut... Mi-am pierdut minţile-n mare şi ea le-a dus pe celălalt ţărm, de unde le-a luat mai apoi şi le-a adus din nou la mine. Mă fură, mă pierde, îmi cântă şi mă încălzeşte. Niciodată nu mă îngheaţă, marea... Aş împărţi întreaga lume cu ea, dar lumea mea... e marea. Şi n-aş urâ-o nici dac-ar fi amanta iubitului meu, eu ştiu - marea-i cea mai bună iubită! Şi când mă ia în braţe, mă sărează şi miros ca ea atâta vreme... Marea-i o oglindă plină de cer, de univers, de oameni. Aş fuma cu marea o noapte şi m-aş plimba pe lângă ea.

Şi aş merge cu tine la mare. Ce nebunie să văd marea-n ochii tăi, ce albastru! Şi să stăm întinşi pe nisip blocaţi cu privirea-n orizont... deasupra cerul, în faţă, marea... Şi să fie nelipsita briză la un apus înecat în sânge, iar noi, ei bine noi doi... să fim în braţe, murdari de nisip, de sare, mirosind a mare. Să ne îngropăm cuvintele în plaja pustiită şi să ne sărutăm... Să ne îngropăm amândoi în lumina roşiatică şi în valurile mării...
Ce frumuseţe...

vineri, 6 mai 2011

Oraş

Ploua mărunt în parcul cu pene cenuşii
Şi se-nsera încet pe plânsul de copii
Spitalele dormeau în manta plumburie
Bolnavii se rugau, boala să reînvie
În balta de pe drum se oglindea un crin uscat
Şi nori albi se aplecau spre oraşul îmbătat
În grădinile vernil râd parfumuri ameţite
Şi-n saloanele bogate plâng piane putrezite
Zăceau morţi în cimitire pe alei de amintire
Şi cădeau frunze uscate
Invitau viii la moarte....

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Gânduri

Să spui ce simţi e uşor. Să spui ce crezi e la limita imposibilului. Pentru că gândurile dor, dor mai tare decât sentimentele. Gândurile sunt aspre, dure, rigide, se duc direct la ţintă... nu îşi schimbă direcţia, nu suferă, nu le pare rău. Ele ştiu doar să rănească. Şi rănesc. Azi gândurile mele s-au rănit pe ele însele. Nu au vrut să lovească în ea. Am suportat cu stoicism, aş zice, durerea... am învăţat să nu mai plâng. Nu mai plâng azi. Lacrimile vin odată cu sentimentele, cu gândurile nu vine decât durerea aceea atotcuprinzătoare, mistuitoare. Mă dor gândurile mele. Mă dor atât de tare încât le ţin în mine, deşi ştiu că dacă le-aş elibera ar suferi alţii în locul meu. Sunt egoistă. Egoistă până la apogeu. Nu renunţ la nimic ce mă satisface pe mine pentru alţii. Nu ştiu dacă asta are ceva de-a face cu lumea şi cu felul ei de a fi, am renunţat să caut să o mai cunosc. Dar... cel mai tare doare atunci când gândurile se ciocnesc de sentimente. Durerea se amplifică şi apoi se împarte. E infern.

destin

colb de genii străzi îneacă
şi cu ploi odată pleacă
gândurile de lumină
nu au ţintă, dar au vină
vină că sunt mult prea multe
şi transformă proaste-n culte
iar episcopul, slăvitul
nu mai controlează timpul
iară draci şi vrăjitoare
apar doar după ecrane
dar puterea gândurilor
n-are mila vânturilor

Puzzle

ochi cafenii se dilată
sub greutatea ceţii
aprinsă de un chibrit
în subconştientul scorpionului

***
ceaţa inundă ochii dimineţii
încălzită de un chibrit
şi pe nisipul umed
scorpionii îşi decojesc visele

***
Roiuri de crini
se joacă în nori de iubire.
iar ei alunecă fericiţi
ca delfinii în ceaşca de ceai

***
Alfabetul iubirii
şi crinii uitaţi
în luna ianuarie-
fioroasă trădare.

paradox

viaţa-mi curge
în moarte
prin gîtul clepsidrei

un hohot de fulgi
tulbură apusul
roş sub forma crucii
cînd norii stau culcaţi
şarmant
într-un 8 privit la
nouăzeci de grade

fiecare jumătate pleacă
în alte jumătăţi

la capăt
golul rămîne

nisipul nu piere
voi învia,
omule

mă voi naşte iar
la răsturnarea clepsidrei

Plafonare

Desigur nu am mai scris, şi n-am să dau vina pe platitudinea din jurul meu. Dau vina pe mine, îmi asum în totalitate ceea ce (nu) fac. Nişte nori de spaima m-au cuprins în perioada asta, dar am ştiut - ca orice nori de altfel – că aveau sa fie tranzitori. E posibil - îmi dau acum seama - ca fericirea în sine să fie doar o iluzie şi ea, căci aparent m-am entuziasmat degeaba pe un subiect care mi-a părut – personal – o întreaga lume. Sunt EU şi nimic mai mult, iar lumea mea e mare, lumea mea mi-e realitatea, nicidecum visul. Mă gândeam de curând – cum mă gândesc la multe – că n-am să-i înţeleg niciodata pe cei ce nu stiu ce-nseamna lupta şi se lasă înfranţi doar pentru a crea bine, dar nu lor, celor din jur. Greşit! Ţinând cont că tot ceea ce ni se oferă e doar o impresie, FALSĂ de altfel, realităţile sunt diferite şi percepţiile la fel, fapt pentru care sfârşim într-un amalgam de dorinţe împlinite pentru cei pentru care nici nu vor mai conta în timp, şi în refulări dese, frustrări şi stări de anxietate. Aşa începe drama, aşa începe viaţa. Şi toţi ne dăm extraordinari de simpli când de fapt în interior e cel mai complicat labirint. Nu lăsăm pe nimeni să pătrundă, fiindcă lumea este construită din aparenţe, din păcate, realitatea nu este la fel. Şi ţipăm şi izbim şi ne înecăm în lacrimi. Orice ne ajuta cândva, acum ne plafonează. Dar oare de ce percepem atât de complicat tot ceea ce ne înconjoară? De ce dacă închidem ochii nu ne mai liniştim? E haos, şi haosul ar putea fi de vină...dar şi pe el îl creăm tot noi. Oamenii simplii în lumea mare nu fac decât să îşi complice existenţa, şi atunci, nimeni nu mai este simplu. Devenim toţi complicaţi cu ceea ce numim adevărate probleme. Ne lăsăm bătuţi de vânt şi de soartă. Aşa sunt eu...eu, cea despre care voi nu ştiţi ce ar trebui, sunt speriată şi singură. Într-o zi, sper ca cineva să vină să mă salveze de mine. Eu sunt cel mai mare pericol. Tu, eşi cel mai mare pericol al tău. Când mintea devine psihedelică, apare linia de start, care subit, devine finish.

Cea mai lungă melodramă.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Prăbuşire

Cupola toată s-a crăpat,
Şi cade şi cheia de boltă
Şi-n cioburi de vitraliu stă corpul tău tăiat,
Pe faţa ta nu-i urmă de revoltă!

În jurul tău o catedrală-ntreagă cade,
S-a dus şi crucea şi cealaltă navă,
În candeli, de pomană uleiul încă arde.
Doar temelia a rămas neştiutoare-ntreagă.

Simte doar vag cum de pe-altar căzut-a crucea,
Şi ultimul vitraliu cum se sparge.
Veni-va un potop cu stropi de veacuri
Şi catedrala-o va cuprinde între alge.

Palabre tu

te voi învăţa să despici văzduhul
închide ochii. închipuieşte-ţi
un vârf de munte, cu grijă pășește

locu-i clădit când nu te cunoșteam

încerc să mă sprijin într-un picior

să avem loc amândoi

vino!

dacă ai rău de înălțime
ia-mă de mână

lipit de mine dar îndepărtat de lumea din care vin
nu asculta plânsul celor care se prăbuşesc
închide ochii încă o dată şi spune-mi
vezi cerul gros și albastru?
acolo ţinteşte zborul meu
ți-e teama?
dacă vrei să renunți
fă-o

e timpul meu acum

Cred că e timpul să mă ascult puţin şi pe mine, să vorbesc de lumea mea şi de ce însemn eu de fapt, de ceea ce însemnăm toţi. Nu cunosc exact ceea ce mă înconjoară şi simt că poate m-am grăbit de multe ori sa cataloghez – acum clachez... Cred ca v-au obosit ochii cu proza proastă de prin cărţi demente şi cu monotoniile de drept, poate e timpul pentru o schimbare. Poate e timpul ca lumea să circule în sens invers celui de acum. Poate e timpul pentru o primăvară târzie şi un apus fierbinte, dar mai presus de tot, poate e timpul să vă spună o bucată din mine, cine sunt EU.
...ei bine EU, m-am născut şi am crescut în cele mai ciudate timpuri, dar cred că vor ajunge cele mai importante, după cum arată natura. EU am trăit inclusă în acelaşi design care ne include pe toţi... NOI suntem ceea ce a mai rămas să lupte. Lupta generaţiei mele este lupta intelectuală, spirituală şi mai ales psihică pe care nimeni nu o resimte în mod direct. EU, trăiesc într-un conflict de sentimente şi gânduri şi mă zbat la un nivel total deasupra a ceea ce ar trebui să fiu. EU simt uneori viaţa mea atât de dilatată încat uitându-mă in oglindă nu mi-aş putea da vârsta pe care o am. Sunt un infinit de gânduri ce se presară pe genele tale şi stă la semaforul care face trecerea între două străzi; sunt o stafie a prezentului ce bântuie luptând pentru capătul pe care vrea să îl ajungă, dar cad şi mă mai simt inferioară uneori. Sunt arsă în interior de vreme şi întamplări, chiar mai presus aş spune, de o fericire constantă pe care doar eu şi cei ce trăiesc o inţelegem. Am fost un semn de întrebare, un melc sau o brioşă şi între fiecare viaţa m-am sfidat întrebandu-mă „Cine sunt? Ce caut eu de fapt aici?” EU am tras un fir narativ între porţile prin care am trecut şi am ajuns aici. Dar aici lumea e tristă şi zâmbetu-i un mit. EU mă zbat, serios mă zbat să ajung departe fiindcă în lumea de acum tind să cred că aş putea. EU sunt de la Freud la Aligheri, de la Baudelaire la Noica. Iluzia infinitului şi infinitul gândului. E timpul meu acum!

din jurnalul Katiei (3)

Ana Blandiana zicea că viaţa în perspectiva poetului este pretextul de a scrie, eu voi spune că pretextul meu de a scrie este în a-mi reveni la starea originară prin cuvînt nu prin imaginile memoriei abstracte. Cuvintele mă dezbracă pînă şi de piele.
Trebuie să recunosc că sunt foarte superstiţioasă, deşi deseori îmi impun să cred că nu e aşa, pentru că tocmai asta mă face de fiecare dată să-mi dovedesc că sunt prea slabă şi nu am curajul să cred în propria-mi reuşită. Cum luni a fost o zi, prea puţin zis enervantă, m-am gîndit că aici e capătul lumii: aşa urma să-mi fie toată săptămînă. Poate că a fost o coincidenţă doar din cauza stresului cu pregătirile, dar e posibil şi superstiţia să aibă valoarea ei, oarecum mare.
Joi dimineaţa mi-am pregătit textele pentru concurs şi trebuia să ies mai întîi la poştă să le trimit, dar m-am gîndit că ar fi bine să trec pe la bibliotecă să răsfoiesc revista care tocmai apăruse cu textele din cenaclu. Pe ultima pagină am găsit rezultatele concursului la cele trei categorii: poezie, nuvelă şi eseu - asta, cred, mi-a fost unica bucurie pentru ziua respectivă. Am urcat împlinită la mama la serviciu să-mi iau banii şi textele printate. În cîteva minute am ieşit împreună. De aici a început partea (cum obişnuiesc eu să-i spun ironic:) „tragico-amuzantă”.
Am aflat că fratele tatei e plecat în România şi va trebui să-l caut , naiba ştie unde, pe Sandu. Aşteptam trei invitaţii pentru depunerea actelor la Ambasadă. La poştă am stat cincisprezece minute pînă a venit doamna de la ghişeu, dar în cele din urmă am rămas tot cu scrisoarea netrimisă, pentru că înaintea mea mai erau şase bătrîni care-şi aşteptau pensia, iar eu mă grăbeam să ajung la gară. Am intrat să cumpăr şerveţele într-un magazin mai micuţ. Pereţii mă sufocau parcă gata să mă înghită şi-am aşteptat cinci minute ca vînzătoarea să încheie discuţia cu sigura femeie care mai era acolo, pînă cînd exasperată am ieşit. Am mers la DoC, pentru că nu mîncasem încă nimic dis de dimineaţă şi acolo încăperea era plină de oameni care aşteptau. I-am zis că: „E ok. Cumpără-mi de la chioşc şerveţele şi plec.” O aşteptam în spatele unui zid crescut din brazi. „E închis.”
Nervii mei s-au preschimbat în lacrimi. I-am zis că nu mai vreau nimic.
Cu faţa plină de lacrimi şi cu o geantă care începuse să-mi pară grea, am ajuns la gară.

***
Lumina stîlpului electric ce-şi răsfrînge proiecţia în odaia noastră pare un far care aşteaptă corabia rătăcită pe care suntem noi.
Saltelele zburdă ca nişte iezi evadaţi în primăvară dîn pîntecul unor pereţi gri. Corect ar fi să zic – săltăm noi, nu ştiu însă, dacă e potrivită comparaţia şi în contextul ideii care ne implică pe noi. Aş încerca să delimitez stările mele, dar iar sunt confuză, pentru că sunt duală. Pot să zic că ceea ce se întîmplă cu mine este efectul excesivei oboseli, mă întreb însă, dacă această insomnie nu e decît faza aşteptării?

***
Am încercat să scriu cîte ceva şi am rămas în cele din urmă cu o pagină mîzgîlită. Era întuneric în cameră şi Oana, cu fobia ei ciudată de a nu se trezi cu părul tuns, mi-a spus că în camera de alături cineva întreba: „- Aţi mai găsit un şoarece?”. Mi-au fulgerat prin minte o groază de idei oribile, dar cu toate acestea, ne-am gîndit noi, să povestim în gen horror. Farul ne tot lumina chipurile şi parcă tot mai aproape de mal, timpul trecea fără să-i pricep cursul. Unu fără douăzeci şi patru. Unu. Jumătate la două. Am ieşit pe hol să-mi încarc bateria telefonului la unica priză pe care am găsit-o, după care, la două ascultam de Damien Rice „Silent night”.
Cu el am şi adormit.

Dimineaţă – nevroză, extaz, putere.
scris în demenţă şi extaz de Diana Frumosu

vineri, 1 aprilie 2011

de dor

Câteodată îmi vine să tai mările cu foarfeca
de ciudă, de dor,
tânjesc... după aceeași lume
înfășurată într-un sac ordinar de ură...
şi alteori, mi-ar plăcea să fiu singură,
dar singură de tot

azi, iubesc
mâine, urăsc
poimâine...
ei bine, poimâine cad și-mi rănesc sufletul
şi mă bandajez cu o consolare idioată
în fond, mi-e groază să-i mai aud
strigătul

duminică, 20 martie 2011

Căutătorii de tornade

Amiaza abia se scurgea. O pâclă înecăcioasă invadează tutungeria. Îmi plimbam degetul arătător într-o dâră de praf, pentru ca apoi să îl plasez tacticos pe limba mea senilă.
- Ai fost aici? întrebă un bărbat îndreptându-şi arătătorul în dreptul uneia dintre cărţile poştale.
- Vrei să o cumperi?
Buzele i-au înflorit într-un zâmbet. Bărbia îmi tremura îngrozitor. Am apucat strâns bancnotele din degetele lui alunecoase. Mirosul lui înţepător a rămas în aer toată noaptea, era un străin.
Vântul se înteţea, ridicând în aer vârtejuri efemere de ţărână. Un vuiet s-a împrăştiat în văzduh cu o bufnitură puternică. Tornada se apropia nestăvilită, la fel de necontrolată precum o apă învolburată.
M-am născut în timpul primei tornade tropicale uscate. Acum cea de-a 20-a îşi croia drum în inima oraşului nostru. Respiram sacadat auzindu-i înaintarea sigură. O femeie, ultima din rând, îmi puse o monedă sclipitoare în palmă, îmi închise pumnul zâmbind afectat şi mă lovi rapid peste obrazul amorţit şi puţin vânăt. Un firicel naiv de sânge se prelingea, lăsându-se împrăştiat de bătaia vântului. Ascunzându-mi faţa în palme chicotesc frivol. Când ridic privirea rătăcită o întâlnesc pe cea a străinului. Îmi şterge cu arătătorul dâra de sânge din jurul buzei inferioare. Pielea lui are mirosul fructelor sălbatice de mango. Dezvelindu-şi dinţii albaştrii îmi strecoară în buzunar mai multe bancnote. Degetele-mi tremură şi-mi umezesc buzele temătoare. Pe loc simt gustul sângelui amestecat cu cel de mango. Încerc să mă feresc slobozind un strigat ascuţit. Obrazul mi se sparge de măsele.
M-am trezit făr’ de zâmbet. Ochii îmi erau cârpiţi de somn. Şi-a încurcat degetele transparente în desişul părului meu. M-am ridicat în capul oaselor. El a rămas aşa, privindu-şi palma în care un fir de păr se juca neîncetat. Tulburată de mireasma pe care o răspândea, am întrebat înfrigurată ce se întâmplase cu tornada.
- N-a venit.
Am pufnit dispreţuitor.
- Eşti străin, n-ai de unde să ştii. De 20 de ani încoace vine fără întârziere.
Şi-a ţuguiat buzele şi a tuşit repetându-şi afirmaţia pe un ton mult mai autoritar. Şi-a adăpostit capul plin de vise în avalul părului meu.
- Sunt furioşi, o să-ţi ia banii şi o să te batem din nou.
M-am foit, buzele lui s-au desprins pentru un moment de clavicula mea şi au lăsat o dâra sclipitoare de salivă. Mi-a duduit în ureche, fierbinte şi umed promiţându-mi că vom pleca în zori în căutarea tornadei rătăcite.

Amintiri cu Uli

Miez de vară. O căldură înăbuşitoare. Soarele arde îngrozitor. Pomii şi-au lăsat frunzele în jos, alene. Ce să mai zic de flori, sărmanele, li s-a dus coloritul misterios, ai zice că au făcut riduri. Pisoii se tolănesc pe sub umbre. Li s-au dilatat arterele probabil.
E zi de miercuri. Oricum, oamenii muncesc. Mai trece un car pe drum, ridicînd praful obosit. Unii îl blestemă: ,,Oh! Doamne, iarăşi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi”. Linişte peste sat. Fiecare îşi caută de treaba sa.
E un sat mic. Cunoscut a fi numit cu ,,vînturi”, deşi după cum se vede nu prea bate vîntul pe aici. Se zice aşa din cauza unei legende mai vechi şi cam necredibilă, dar cel puţin să nu se plictisească pietrele de pe drum. E un sat liniştit, cu oameni cuminţi şi binevoitori.
Ziceam că e cald. Da. Oare e plictisitor în astfel de zile? Ba deloc. Mai ales pentru Uli. Uli, băieţelul curios, hazliu şi îndrăzneţ. Să nu mă duc prea departe, fiindcă îşi are propria descriere, născocită dintr-o mare ingeniozitate. Se prezintă repede şi destul de comic dacă îl vezi, însă e destul de inteligent.
,, Bună. Mă nucur să te cunosc. Sunt Uli, băiat mare (probabil face vre-o aluzie) şi frumos. Sunt nepot de-al lui Nică. Îl ştii pe Nică? Ion Creangă-bunicul cu poveşti şi ştii, mă mîndresc nespus de mult cu mine. Îi semăn leit, doar cîteva deosebiri”.
,,Ha”- îţi zici probabil, ,,E chiar un băieţaş deştept”. L-am cunoscut vara trecută pe cînd eram la bunici. Mi-a făcut această descriere subită, fără pic de ruşine sau prea mare ezitare. Probabil o face tuturor necunoscuţilor, într-o asemenea coerenţă. Eu una, am rămas uimită. Ţin minte că l-am întrebat care sunt micile deosebiri dintre el şi Nică, deşi eram cam neîncrezătoare în relaţia lor de rudenie, chiar şi acum am oarece incertitudini ( totuşi el o ţinea una şi bună că îi este nepot ). Mă gîndeam cu ironie: ,,probabil nepot de-al cinsprezecelea”, dar mai ştii? După ce l-am cunoscut mai bine, chiar aş zice că seamănă. Să nu mă duc iarăşi prea departe. Mi-a răspuns (cu referire la deosebiri):
-Eu mă numesc Uli... dar e aproape şi de Ion. Nu am fost la cireşe, ci la vişine. Trăiesc lîngă casa lui Nică, adică suntem vecini. Am ucis şi eu muşte cu ceaslovul. Mă duc des la biserică, cînt şi eu cu de-a sila. Îmi place doar că fac diferite nebunii pe acolo, pe ascuns. Fug cam des pe la scăldat. Am o mătuşă zgîrîie-brînză, numai că o cheamă Aniţa. Din păcate nu am furat nicio pupăză din tei, dar am ucis cocoşul vecinei.
Distractiv. E un băiat destul de drăguţ. Un tovarăş de joacă şi de nebunii în toată firea. M-am împrietenit cu el. Asistam seara la poveştile pe care mi le înşira una după alta. Copilul ăsta chiar e incredibil. Rîdeam cu haz, nici urmă de plictiseală.
Şi fiindcă era cald, Uli unde credeţi că era? La scăldat, bineînţeles. Se distra grozav. Era singur. A fugit de acasă, ca deobicei. Nu poate rata o asemena distracţie. Se bălăcea, sărea de pe un picior pe altul şi spunea cuvintele lui Nică sau acum şi ale lui Uli: ,, Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi,/ Că ţi-oi da parale vechi; /Şi ţi-oi spăla cofele/ Şi ţi-o bate dobele!.”. De data aceasta a fost mai cu cap. Şi-a ascuns hainele. Ştie el... a mai păţit-o.
Altădată mi-a povestit de aventura de la biserică. Pentru părintele Gavriil era un copil cam nesuferit. Adică preotul nu îl agrea ca şi Uli pe el dealtfel. Să-mi fie cu iertare, dar povestesc şi eu cum mi-a povestit Uli. Uli îl numea aşa pe ascuns ,,popa-prostul”. Păi, aşa se mai întîmplă cîteodată. În ciuda acestui fapt, preotul nu putea să-i facă nimic, chiar şi în urma daunelor pricinuite, că de, credinţa e credinţă, biserica îi primeşte pe toţi şi plus la toate, mama lui Uli e o femeie evlavioasă, respectată de oameni.
Prima dintre păţaniile lui Nică a fost cea cu muştele şi cu bondarii. Şi-a pus mîinile-n cap, săracul părinte Gavriil. Însă asta nu e nimic pe lîngă ce-a urmat. Într-un an, de Paştele Blajinilor, toţi sătenii îmbrăcaţi în haină de sărbătoare. Veneau la morminte, ridicau la biserică, făceau cele necesare după datele creştineşti într-u pomenirea celor morţi. Toate-s bune, pînă cînd în mijlocul cimitirului zarvă, nelinişte. Bătrînele exclamau: ,,Doamne, nu am mai văzut aşa ceva. Necuratul, Necuratul a umblat pe aici”; ,,Aduceţi tămîie!” ,,Să se cheme preotul”. Uli rîdea de se prăpădea ( pe ascuns, bineînţeles ). Ce-a făcut? Înainte cu cîteva zile făcuse curat în cimitir, la morminte. Acolo era şi o cruce părăsită. Şi ce s-a gîndit? Hai să facă şi aici locul în ordine, însă, a scris pe cruce numele părintelui Gavriil. Iaca, zarvă în zi de pomenire. Mamă-sa, săraca, femeie cumsecade, a intrat în pămînt de ruşine. ,,Ah!Uli, Uli...”.
Altă dată tot la biserică într-o zi de duminică, în toiul slujbei, dă drumul pe neobservate unui şarpe. Aoleu! Ce tămbălău şi atunci. Însă nu a fost prins. Oamneii credeau că de vină acele călduri, iar şerpii ies din pămînt pe timp de arşiţă. Cel puţin de data aceasta a scăpat de o chelfăneală zdravănă.
Într-o seară, la bunica la poartă ne adunaserăm o ceată întreagă de copii. Uli ne istorisea o altă întîmplare. Cică în fiecare dimineaţă trebuie să se scoale pe la patru-cinci, din cauza blestematului de orologiu viu: cocoşul vecinei. S-a gîndit ce s-a gîndit şi pe cînd vecina era plecată la cîmp, a sărit iute gardul, a înhăţat cocoşul şi a vrut să-l ascundă. Din păcate cocoşul a murit. Cînd a venit vecina, cam arţăgoasă din fire, i s-au aprins paiele-n cap. Din vorbă-n vorbă, l-a aflat pe Uli de vinovat. Săraca de mamă-sa a fost nevoită să-i înpoieze alt cocoş şi încă cîteva găini, cică acel cocoş era de sămînţă. Încă o pierdere şi o bătaie în toată legea.
Eheee... şi uite aşa. Încă cîte nebuni a mai făcut. Într-o zi Uli mi-a destăinuit un secret: ,,Ştii, poate nu am să scriu ca Nică, dar voi duce acest tezaur mai departe”. Am rămas emoţionată de cele auzite.
Odată mi-a spus:
,,Eu sunt fericit şi aş zice ca Nică: Aşa eram eu la vîrsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copii de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.

PS: Acest text e dedicat lui Uli. Uli, prietenul meu din copilărie. Prietenul meu veşnic. Acum veghează de sus, prea tînăr s-a urcat acolo. Îl ţin minte. Îl ţin minte... şi mă doare. Ţin minte, ultima oară l-am văzut în timpul studenţiei, era în oraş şi studia filozofia. Mi-a zis: ,,Sunt Fericit”.

Şomer Vs. Părinte

Mi-a fost dat să văd, nu de mult, câteva scene de la un club sportiv, de fapt să aud câteva conversaţii. Terminând antrenamentul, copilul îi cere mamei, (o doamnă respectabilă cu o ţinută pot spune ireproşabilă, cam elegantă însă pentru o sală de antrenament):
- Mamă, vreau un suc.
- De unde să mai scot bani? Trebuie să-ţi iau şi echipametul...
- Cât costă?
- 5 milioane (500 ron).
- Şi ai? întrebă copilul plin de speranţă.
- N-am!... dar te mai vând pe tine de restul. Încercă doamna să facă situaţia să pară amuzantă.
Într-un alt colţ doi taţi mândri peste măsură de progenituri, dezbat aceeaşi problemă:
- Măi, eu n-aş fi avut de unde să-i dau.... dar i-a dat bunicsu.
- Eu chiar n-am... sunt şomer. Cinci milioane e tot şomajul meu... eu din ce mai trăiesc?
Zece minute mai târziu, domnul şomer discută cu soţia sa, o doamnă spre 40 de ani, îmbrăcată casual, cu tenul uşor pătat de nişte pistrui nelalocul lor pe tenul ei cu tentă măslinie; are o privire de Neptun.
- Toţi au dat... trebuie, na.... chiar şi el (întoarce discret capul spre domnul cu care conversa mai înainte)... bine, a dat bunicul copilului, nu el.
- ........
- Mă gândeam.... să mă duc să....
Sprâncenele doamnei se arcuiesc ameninţător. El continuă:
- Să împrumut de la Sponsor...îi cer...
- Cui? D-na deja îşi arată dezacordul.
- Sponsorului...
- Nu ceri nimănui... nu avem şi gata... Vom vedea... apropo, facturile şi rata le-ai plătit? Dar asigurarea?
Confruntat cu aceste realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea, dar mai ales aflat sub presiunea privirilor consoartei, domnul abordează alte ipoteze.
- Luna asta, da. Dacă nu, lasă că îi luam după, că şi aşa nu le aduce la toţi la fel.... vedem ce le aduce şi ne orientăm.

În drum spre maşină, domnul îşi aminteşte:
- Îmi mai trebuie benzină...

miercuri, 9 martie 2011

Is any problem?

Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu... scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.


Any problem?

Amazonul străzii Colonelului 7

Peşti multicolori înotau efervescent în jurul cizmelor mele gumoase. Picioarele-mi erau leneşe, dar fericite. Cerul, de un azuriu tulburător era lipsit de soare. Indreptându-mi privirea spre fostul nadir am încercat să-mi amintesc de câte zile nu a mai răsarit. Umezindu-mi degetul arătator am exclamat :
- 234.
Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze întepătoare. O oarecare nelinişte m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasă a zilelor precedente. Priveam însetata oglindirea perfectă a copacilor în luciul apei. Pleoscăiam încantată, ridicând câte un picior pe rând, crăpându-mi încet buzele în acelaşi timp, pentru ca peste câteva secunde, cuprinsă de un elan distructiv să plonjez nemilos în mijlocul unei familii nevinovate de peşti.
Strada Colonelului 7 era un fluviu ameninţător. Totuşi, de când ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simţitor, răspândind un încantător miros de câine ud în tot orasul. Scafandrii plonjau neîncetat în adâncul acestei străzi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafată, plutind uneori şi zile întregi în derivă pe arterele principale. Gingia superioară mi-a fost cuprinsă de o amorţeală atroce când, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat în minte imaginea ursuleţului meu de pluş. De câteva zile pestilenţialul miros răspândit anterior de apa învolburată a strazii Colonelului 7 a fost înlocuit de cel al migdalelor amare. După câteva zile fiecare lucru îngurgitat ajungea să aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atât de intim încât transpiraţia-ţi toată, curgând în borboane mobile, avea izul aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am mişcat limba şi pe vârful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S.C.7 un grup neliniştit se adunase în jurul unui punct indefinit pentru prea defectuoşii mei ochi miopi. Apropiindu-mă, o femeie cu privirea crucişă mi-a spus că era un cadavru al nimănui si că urmai să-l ducă în casa mea.
Corpul îi era acoperit de iederă otrăvitoare. M-am gândit naiv că morţii sunt precum casele. Femeia saşie şi cu privirea rece de perete albastru, privind în ochii împăienjeniţi de iederă ai nefericitului(sau fericitului) a înălţat un strigăt de o rezonanţă mai catastrofală decat insăşi inundaţia . Ne-a spus tututor, că în acei ochi tulburi a văzut faţa lividă, puhavă de apă inţepătoare a străzii noastre adânci, precum şi întregul trup al soţului ei dispărut. Curioşii s-au îngrămădit pentru a privi măcar o clipă în abisul mâlos al umorii defunctului. Se întorceau, pe rând, cu faţa încremenită, dar plină de lacrimi, scoţând un răcnet de animal adânc rănit. Işi mâncau pumnii şi încheieturile. Aţâţată de amintirea ursului pierdut în ape necunoscute i-am privit preţ de câteva secunde doar pojghiţa cleioasă de pe ochiul stâng. M-am întors pentru a putea plânge alături de ceilalţi orăşeni adunaţi în casa mea. Ultima oară când mi-am revenit apa îmi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut să mă opresc din jale. Am plâns cu toţii atât de mult, încât nici nu ne-am mai dat seama că el raspandea mirosul incert de migdale învechite, am plâns până când casa mea s-a transformat în fluviu.

poem

colaborare Doru

caut umbra paşilor
aplecați către lună
jumătatea de picătură
sfertul din cuvânt
irisul petalelor
copertină sufletului
trezit în zori

Fără nume

Peştii au chipurile triste, mamă,
Peştii au chipurile plânse şi nu înţeleg,
Peştii au murit, mamă, au murit.
S-au dus cu ochii închişi.

Trăim în castele prăbuşite, mamă,
Ne-a căzut tavanul în cap,
Şi lustra atârna deasupra ochiului meu drept,
Şi vai, mamă, e singurul pe care-l mai am!

Se duce soarele, mamă…
Se închide benevol şi neliniştită mâna mea,
Te caută, mamă, îţi caută chipul verosimil, iubit…
Unde eşti mamă, unde eşti acum?

S-a terminat, lumea-i la pământ.
Eu sângerez, tu unde zaci în letargie?
Nu pleca şi tu cu ea, mamă,
Că nici tata nu ştiu unde-i dus.

Frânturi

Aştept să-mi cazi
de pe umerii goi
dintr-o poză
întoarsă
- Mărturie spre cer

Îmi cer dreptul
la eroare
am şi eu cearcăne
mergem ca pe foi
Scrise
- nescrise

Autobuzul greşit ne duce
O staţie în plus
Oameni în minus
fără vlagă
ne împiedicăm
mâinile
în iubire

Aici la noi
dacă ţi se deschid şireturile
e semn că ţi-e dor
şi că plecăciunile
nu mai sunt de mult
deşarte

între obsesie şi fobie

Cred că viaţa mea se transformă în lucrurile pe care nu mi le-am închipuit niciodată şi cînd mă gîndesc că vreau cît mai repede să termin liceul, să plec din ţară şi-apoi să-mi fac o familie, mă înspăimîntă o durere eventuală mult mai mare actualei, dar(!) chiar nu ştiu ce poate fi mai mult decît ideea morţii trecută-ntr-o obsesie.

Amuzant, adică tragico-amuzant, este că oscilează între obsesie şi fobie. Sunt, precum şi azi, gata să m-afund în neant, alteori însă, îmi vine să urlu amintindu-mi că va trebui să mor. Ce rost mai are atunci viaţa?

Ziceam în multe din eseurile mele că existenţa fiecăruia dintre noi se întîmplă o singură dată şi, respectiv, avem o şansă unică de a scăpa din timpul existenţial. Ziceam că moartea e o dezertare ruşinoasă şi că nu trebuie să capitulăm, iar eu...

Încăpăţînarea mea e chiar incurabilă.

Renaştere

Femeia, pura fiinţă care ţi-a dat viaţă, e cea de care te loveşti oriunde ai merge. Poate Cărtărescu a intenţionat să exceleze într-o definiţie a femeii, divinizând-o, perfecţionând-o, eu vorbesc despre total altceva în schimb. Este ceea ce DA - te scoate din impas de multe ori, că poate pentru ea te mai trezeşti uneori dimineaţa, dar niciodată raţională, te poate împinge la loc. Femeia e, cum ar spune M.Preda „ ca o pradă ”. E vorba de durere, de momente-n care iţi pui la bătaie şi sângele să o mai strângi odata-n braţe. E vorba de ceea ce îţi spune sau promite, de faptul că e acolo... dar de multe ori calcă strâmb fără voinţă. E ceea ce numeşti ajutor la mijloc de drum când felinarele sunt stinse şi întunericul inundă calea, dar poate de multe ori şi ea mai sparge câte-un bec. E poate-o vrabie; un fulg; o adiere uşoară; un scâncet; o lacrimă... un umăr pe care să stai. Cu forme pline sau modeste e totuşi acolo, într-un pat în miez de noapte cu o carte strânsă cu mâinile pe piept... pieptul acoperit de atâta iubire, de atâtea greşeli iraţionale. E cea care din nimic face ceva şi care ar lupta împotriva durerii tale şi smulgându-şi inima din piept... Cea care ştie că şi tu ai face la fel când o săruţi de noapte bună şi o strângi în braţe lăsând-o să doarmă până târziu dimineaţa... E ceea ce numeşti dragoste, căci pe chipul ei citeşti asta.. ceea ce nu ai vrea să părăseşti în veci. Femeia e cea care-ţi radiază ziua cu un zâmbet, cel pe care-l poartă pe buze din pricina ta... deşi tu poate n-ai fost mereu lângă ea, sufletul a fost mereu aproape, şi ieşind din coaste de nevoie! Această ea te trezeşte dimineaţa fără să deschidă ochii măcar.. e vorba de parfum, de piele, de cum miroase.. şi tot ea iţi captează atenţia asupra somnului său liniştit... Privind spre femeia ta vezi poate o lume, o cale, sau doar un mic traseu... Există o singură femeie a vieţii pe care nu o poţi alege, cea din care te naşti, cum de asemenea există o singură femeie a vieţii pe care o poţi alege – cea din care renaşti!

Nebuna

spui cuvinte buimace
lovind din perete-n perete
şinele inimii tale
s-au dilatat
curg decepţii gelatinoase
îmbibate cu veninul
cearşafurilor tale
doar acolo, sub ele
îţi urlai 
nemulţumirea

luni, 7 martie 2011

(re)amintiri

combinaţia 20:28 e fatală
nu atât prin pierderea timpului
cât prin trecutul nostru

la douăzeci iubirea ta s-a născut
la douăzeci şi opt
inima mea începuse să bată
pe şase a avut loc comasarea
şi sângele nostru îşi înflorea dragostea
pe douăzeci şi două s-a produs colapsul

acum, nu mai contează cât e
ne-am pornit ambii în sens opus
suntem ireversibili
ne întâlnim doar pe la semafoare

vezi cât de exactă sunt?