miercuri, 4 august 2010

Monologul întâi – Reproş rutinei

„să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e o vanitate”
(Nichita Stănescu)

Mă cheamă o poftă dementă. Nu pot să zic că am mai încercat asta,
dar știu că-mi place. Aş ruga lumina să-mi smulgă imprimeurile de piele
şi mi-aş spînzura mîinile de arbori în care funiile aşteaptă carne,
dar nu carne obişnuită, ci proaspătă şi minoră crescută într-un poem viu.
Aş vrea să-mi pun dopuri în urechi
şi tot să aud cum aripile se iubesc:
fîl-fîl... fîl-fîl...
Mamă, naşte-mă iar,
naşte-mă pînă voi fi pasăre!
Acum poţi să mă declari nebună. Ştii că nu mă voi supăra, iar dacă abia ai aflat îţi mai zic şi că sunt fericită doar atunci cînd sunt nebună, iar eu sunt nebună întotdeauna.
Rîzi ?
Nu mă deranjează. De fapt pe mine nu mă mai deranjează nimic, pentru că am obosit să vă mai privesc. Sunteţi invidioşi, plini de răutate, zgîrîiaţi cu limba atunci cînd nu vă convine ceva şi scuipaţi cu insulte în sufletul meu liric.
Hai, strigă! Spune-le tuturor că ai găsit o nebună. Poţi să le mai spui şi că sunt nemuritoare. Mi-e îmi place să cred în asta, pentru că mi-e frică de moarte. Ştiu că e o dezertare groaznică din adevărul realităţii, dar totuşi... (uite, nici macăr nu ştiu cum să mă justific chiar dacă am motive). De fapt sunt confuză. Şi dualitatea deseori mă ia captivă. Azi pot să îţi spun cît e de bine să iubeşti, iar mîine disperată te voi sfătui să ignori iubirea.
Naţionalistă ? Da. Da! Politica mea e arta şi viaţa. Politica mea nu are parlamentari şi nici guvern. Am un Dumnezeu şi o Mamă. Cam atît. De altfel, nici nu aş avea nevoie de alţii mai mari.
Îmi zici să iau psihotrope, dar ştii, El mi-a spus că tocmai asta e viaţa. Tu pleacă. Am obosit de rutina congelată în sîngele tău. Ştiu un nebun care mă va iubi. Doi nebuni. Auzi ? Asta e singura şi cea mai frumoasă poveste a delirului.
Eu îmi permit să dansez pe balustradă în vîrful degetelor ca o balerină, iar tu mereu îmi spuneai : coboară, coboară, coboară, coboarăăăăăăă! Nu ai vrut să ştii că mie îmi place. Ţi-era teamă să nu cad, dar cum să trăiesc fără să risc ? Puteai să urci lîngă mine şi să valsăm... Nu ai mai fi avut fluturi în stomac cînd mă priveai de jos. Era prea simplu să fim fericiţi, iar tu eşti un naiv ordinar.
Nebunul meu mă cheamă să citim nopţile aşezaţi în mijlocul străzii şi nu refuză să mă poarte pe tălpile lui pînă mă duce acasă. El vorbeşte despre cele mai negîndite lucruri şi mă face să zîmbesc lipindu-şi buzele de fruntea mea colorată în roz de vise. Da, nebunul meu e chiar ideal. Ideal pentru mine. Idealul meu. Exact.
Ţie îţi place să mergi la pescuit cu prietenii şi cu o ladă de bere,
dar mie nu mi-a plăcut asta niciodată. Eu şi iubitul meu nebun ne urcăm în podul bunicii, scriem zeci de versuri pe care le mototolim şi le aruncăm în fîn ca să le pescuim cu crenguţe de salcie. Totul e-atît de plăcut. Ţi-ai imaginat să faci asta vreodată? Nu, tu nu ai putea. Tu nu eşti nebun şi asta e o greşeală doar a ta.

6 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Diana,
    bine ai venit!
    "Nebunul meu mă cheamă să citim nopţile aşezaţi în mijlocul străzii şi nu refuză să mă poarte pe tălpile lui pînă mă duce acasă. El vorbeşte despre cele mai negîndite lucruri şi mă face să zîmbesc lipindu-şi buzele de fruntea mea colorată în roz de vise. Da, nebunul meu e chiar ideal. Ideal pentru mine."

    Mă bucur că mai sunt oameni nebuni pe lumea asta! Dar cel mai mult mă bucur că există ideal! Imi place scrisul tău …si curajul îmi place!Uite m- am oprit cinci minute din scris și am văzut lumea fără nebuni...e goala Diana,e goală! Si eu sunt o nebună visătoare!

    RăspundețiȘtergere
  3. frumos. eu sunt o nebuna care-ar inota pe bistrita, si-apoi pe siret si-apoi pe dunare, si apoi pe tot litoralul ca s-ajunga la "mult-prea-normalul" ei leu de mare.

    RăspundețiȘtergere
  4. mulţumesc pentru cuvinte plăcute.
    i am smiling :D thx

    dia.

    RăspundețiȘtergere