Instabilitate

Ador când adie vântul. Să simt cum părul îmi zboară în vânt. Cum pielea-mi încinsă se răcoreşte sub atingerea lui. Mă încântă, dar în acelaşi timp îl urăsc. Îl urăsc cu fiecare centimetru de piele. Îl urăsc încă de la început, de la primele inhalări ale acestui aer putrezit.
Vântul. O forţă misterioasă ce face ravagii în lucrurile noastre pământene. Vântul. O forţă ce ne calcă în picioare fără ca noi să croncănim măcar. Cu palmele sale lungi ne biciuieşte fără ca noi să sesizăm. Şi chiar dacă observăm nu ne împotrivim. Ne lăsam în izbeliştea vântului. Ne lăsăm călcaţi în picioare mai rău ca un fir de iarbă sub furia unui taur alienat. Nici un dram de demnitate nu se află în abisul nostru. Cel puţin un strop care să se revolte.
De când păşim în acest univers ne lăsăm conduşi de vânt ca un viţel dus la tăiere. Fără speranţă. M-am săturat să mă zbat între ziua de ieri şi cea de azi. Între principiul de ieri şi principiul de azi. Între slăbiciunea de ieri şi cea de azi. Stăm pe o balanţă. Suntem ca un fir de praf zdrobit în uriaşele valuri ale unei mări zbârlite. Micile bucăţi de creier ne sunt bulversate de acţiunea vântului. De aceea nu vom ajunge să ne cunoaştem vreodată cu adevărat. Pentru că ceea ce urâm azi, mâine iubim. Şi tot aşa viaţa noastră pipernicită îşi consumă balotul de zile.
Suntem un praf în vânt.
Suntem o pană.
Suntem un fir de aţă.
Suntem o petală.
Nu vă deranjează că nu aveţi pic de personalitate? Atunci, mă revolt eu şi pentru voi. Până şi copacul îşi cunoaşte drumul mai bine decât noi. El se tot înalţă, drept, cât mai sus. Înfruntă vântul. Pune piciorul în prag. Hotărăşte tu pentru viaţa ta. Şi nu te mai lăsa legănat ca un prunc. Fii om!
Vântul domneşte în regatul muritorilor. Deocamdată.