Copacul

Copacul visurilor mele se înalţa uşor...uşor, tot mai sus...mai sus....
Când eram mică, copacul meu era mic. Visul meu la fel ca mine. În mintea mea de copil mă mulţumeam cu ce aveam şi cu ce simţeam. Nu credeam că o să am nevoie de altceva. Visam doar păpuşi... poate dulciuri, copii, jocuri. Cine mai ştie?! Să fiu învăţătoare ca mama. Visuri mici. Nevoi împlinite. Nevoile primare îmi erau satisfăcute. Ce-aş fi putut dori mai mult?! Aveam o familie veselă. Mă jucam cu părinţii şi nu se sfiiau să meargă desculţi pe iarbă. Sau să ne jucăm de-a calul. Cerul era senin. Promiţător.
Eei, cu timpul, copacul meu creştea. Şi se înălţa. Tot mai sus. Copacul visurilor mele... sus...
Dar cine ar fi crezut că mulţumirea mea poate dispărea atât de rapid?! Treptat, firişoare de nemulţumire se strecurau în corpul meu. Nu-mi mai plăcea să mă joc şi mi se părea stupid felul părinţilor mei de a se purta. Erau prea imaturi. Câteodată, chiar prea veseli. Mă plictisisem de acelaşi stil de viaţă. Monotonia mă domina. Şi voiam să scap de ea. Nu mai voiam să port fundiţe în păr. Şi nici să mai mă joc cu băiatul vecinilor... purta ochelari şi lumea îl ridiculiza. Cum era să mă joc cu el? Aş fi suferit şi eu. Aşa ca în timp ce firişoarele acelea de nemulţumire se prefăceau în fluvii ce se deplasau în voie în venele mele, copacul meu a început să-şi formeze nişte straşnice rădăcini.
Bineînteles, că în această perioadă, copacul visurilor mele a întâlnit ce-a mai înfloritoare perioadă din viaţă. Copacul meu se înălţase aproape până la nori. Era ca un strigăt. Visul... visul era ca un strigăt. Dorinţa era egal strigăt. Îmi doream atât de multe... visam... visam totul.
Sătulă de lumea incapabilă, plictisită de aceleaşi gresşli, de neîmpliniri.... visam. Şi copacul meu tot creştea. Numai la asta mă gândeam. Dacă aş face... Dacă aş reuşi... Dacă s-ar întâmpla...
Îmi doream să fiu înconjurată de oameni valoroşi cu minţi senine. Oameni care să-mi aprecieze gusturile, inteligenţa, unicitatea. Îmi doream să am o locuinţă pufoasă şi curată, în care praful să nu se depună niciodată, iar gândacii nici măcar să îndrăznească să-mi treacă pragul. Visam la o lume curată, în care totul e numai bucurie, frumuseţe, dragoste. Iubire. Din belşug. Visam...
În visul meu.... tot ce-mi era potrivnic şi comun era spulberat. Eram puternică, îndrăzneaţă, tot ce făceam eu era perfect şi plăcut. În visurile mele. Adesea mă refugiam în copacul meu. Mă căutai cu lunile, mă strigai... dar nu auzeam nimic. Trăiam pentru copacul... din mine. Ce creştea... tot mai mult... tot mai mult... până la cer. Plină de nemulţumire şi invidie mă arătam în ostila realitate. Nu-mi dădeam seama. În mintea mea oglinda mă arată minunat. Lângă copacul meu era perfect.... dar departe de el, mă simţeam pierdută... fără vlagă.
Copacul visurilor mele a crescut atât de mult, încât s-a contopit cu cerul. Asta a fost. Am reuşit. Eram una cu copacul. Eram una cu cerul. Am atins perfecţiunea. Nu mai era nimic care sa mă tulbure. Nicio dorinţă de visare, de mai mult. Nimic. Asta a fost. Ce-am dorit, am găsit. Împlinirea. Viaţa. Perfecţiunea. Extaz. Eram doar noi şi atât. Nimic mai mult. Atinsesem culmea.
Dar într-o clipă totul s-a pierdut. Ca într-o fantasmă, rând pe rând, lucrurile, gândurile, sentimentele, visurile au început să se facă nevăzute, în timp ce valuri negre le devorau.
Eram şocată. Ca un zid de sticlă totul s-a prăbuşit la pământ în mii de ţăndări cu un zgomot absolut asurzitor. Sunt înmărmurită. Şocată. Speriată. Mintea-mi blocată încearcă să se mişte, să caute răspunsuri la miile de întrebări ce se vor naşte. Ce s-a întâmplat cu copacul meu? Copacul visurilor mele? Era atât de frumos. Totul a fost perfect. De ce?
Un val de amorţeală mă înconjoară. Vrea să mă viziteze. Se aprope de mine, mă atinge cu mâini reci. Mă cuprinde în braţe, iar răsuflarea-i îngheţată o simt pe obrazu-mi pal.

Vrei să ştii de ce copacul tău s-a prăbuşit? Eşti gata să accepţi adevărul? Tu eşti de vină. Tu ai greşit.

Nu. Nu se poate. Eu.. eu am făcut tot ce trebuia. Datorită mie copacul a crescut până la cer.

O lovitură ca un trăznet mă lovi în cap. Nu era o lovitură de bâtă sau de orice obiect contondent. Era una... ca de viaţă, de redeşteptare. Nu ştiu cum să exprim. Simţeam că m-am trezit dintr-un vis lung şi urât.
Deşi obosită, am încercat să dezleg acest mister. Voiam să înteleg ce se întamplase cu mine.

Ştiu că din copila blândă care eram, m-am tranformat treptat într-o persoană răsfăţată. Nemulţumită. Lumea care mi-o creeasem în loc să mă ajute, mă afunda într-o lume de dezamăgire, răutate, indispoziţie, nedreptate, egoism. Ceea ce uram mai mult, asta reflectam.
În loc să încerc să menţin soarele deasupra mea, m-am lăsat învinsă de armele inamicilor.
Şi cum m-au mai păcălit! Şi-au bătut joc de mine şi de principiile mele. Copacul...
Nu aş mai vrea cu niciun chip să cresc un astfel de copac în mine. Proastele rădăcini din trecut m-au dus atât de departe de idealul meu de viaţă.

Dacă aş fi ştiut să spun stop nemulţumirii! M-aş fi bucurat mai mult de viaţă. Am lăsat ca nemulţumirea să mă conducă într-un abis, în care nu mai vedeam niciun strop de culoare.
Copacule, copacule! Multă lume ai să mai amăgeşti?!
Eşti o deşertăciune! O iluzie!