Portocalele mele, tati...

Mi-e teamă că o să-mi mănânce portocalele, tati,
Şi nu mi-e frică că ai să mi le mănânci tu,
Mi-e teamă că o să le mănânce ea!
Ea, ea, ea!
Mi-a mâncat şi carnea, tati,
I-ai dus-o tu, în tigaie,
O pulpă şi puţin ulei,
Apoi i-ai dus un capac şi două felii de pâine.
Mi-a mâncat mâncarea, tati!
Şi tati, tu nu ştii!
Când eram mică nu-mi mânca nimeni portocalele,
Am învăţat să fiu zgârcită, tati!
Pentru că ea, ea vrea să mi le fure.
O urăsc, tati, o urăsc din tot sufletul meu!
Am ajuns să ascund portocale, tati,
Am ajuns să plâng din cauza ei.
De ce trebuie să plâng, tati?
De ce trebuie să trăiască?
De ce nu-ţi pasă, tati?
De ce la ea "focul e mai bun"?
Nu mai sunt eu copilul casei,
Nu mai sunt nimic.
M-ai uitat, tati,
Ai uitat că sunt.
Mă doare, tati, mă doare că şi pe tine te mistuie ea.
Să moară, tati, să moară!