Mă rogi dulce ca o savarină, să fim serioşi, dulciurile dăunează chiar şi copiiilor, pe mine m-ar distruge definitiv, ar trebui să mă interneze la urgenţe, ar urla pe stradă după mine: „Uite nebuna! Nu o credeţi pe cuvânt, tot ce vrea de la voi e să vă golească frigiderul de frişcă! Vă ademeneşte suav cu vorbe purpurii de catifea şi cum nu sunteţi atenţi v-a invadat bucătăria. ” Ce vină am că-mi place? Am ajuns o drogată, e adevărat! dar tot nu mă cred frumoasă, nici măcar interesantă.
Poate că de-asta am considerat inutilă existenţa pământului sub picioarele mele, de ciudă că eu nu iubesc.
Cineva spunea că astea sunt cele mai frumoase depresii. Atât de vulgar....
Astea sunt de fapt cele mai chinuitoare timpuri, spinii raţiunii umane, singurătatea. Singurătatea ne însingură de noi şi ne ameninţă. Se pune praful peste inimi. Nimeni nu e aşa de priceput încât să ne cureţe de păcate.
„Trebuie să meriţi! Trebuie să meriţi!” Mi-am spus de fiecare dată când am văzut mâini ţinânduse strâns ca şi cum ar fi legate de carnea celuilalt.... ”celuilalt”, care o aşteaptă mereu, pe ea şi doar pe ea să o ducă acasă, undeva...
N-am dorit telefon în cadă şi nici măcar cuptor cu microunde. Eu vreau o garsonieră, îmi ajunge o mansardă! Aici am două variante, pot să zac şi să beau vin ieftin în timp ce fredonez cântece franţuzeşti sau pot să te îmbrăţişez lacomă când ieşi de la duş şi să-ţi spun că mi-a fost dor. Mi-ai da un bobârnac şi am adormi pe podeaua din bucătărie cu roşaţa pe călcâie şi cu hainele picurând pe faianţă. Mai frumos de atât nici că s-ar putea!
Dar eu? Eu doar mă agăţ din când în când de marginea lumii când viscoleşte în suflet şi nu simt dulce. Îmi rămâne să te întreb... Ai văzut vreodată un suflet de artist tremurând?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu