Poftim, bocancii sunt ai tăi.

Nu tu te-ai trezit primul
Nu mă judeca, nu tu eşti cel
Care, proaspăt trezit în zăpadă
A trebuit să te priveşti dormind
lângă mine.
Acel eu, neştiind
Colţii frumuseţii tale
A început să îngheţe cu egoism,
Usor, uşor..
Nu purtam fular, ci doar ghete
Pline de polenul narciselor,
Maci şi proaspăt mirosul frunzelor.
Trecuseră anotimpurile
ŞI eu, fiindcă ţi-am fost păgână
nu te-am îmbrăţişat până
ce nu ţi-am văzut picioarele goale
lângă bocancii cu miros de toamnă;
A sufletului întâia iarna.

Îmi vin mari bocancii, nu sunt ai mei
Îmi sfarmă jumate de armura de suflet
simplul gând
Că nici tu nu vei mai fi când
Picioarele îţi vor îngheţa pe rând.

Cât am dormit?

Să te trezeşti la celălalt capăt
De lume după ce-ai visat în treacăt
Viaţa…

Nu mă judeca,
Nu tu te-ai trezit în zăpadă
Să te vezi dormind dureros.

Eu! Eu am adormit apoi
Privindu-ţi în taină
Picioarele încălţate în bocanci
Cu miros de toamnă sufletească,
Cu mirosul respiraţiei tale
Apăsând pe visele mele
Ce de data asta par a fi
Permanente.

Privind bocancii am adormit,

Şi bocancii aştia cu miros de toamnă
Şi miros de noi
Îmi par că sunt
tot doi, nedureros.