Despre toamnă şi alte dureri

Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum


Unde mi-ai ascuns jucăriile? Unde? Spune-mi unde, altfel te omor. Crede-mă, te omor cu mâinile zilelor de ieri. Unde le-ai ascuns? Îţi înşfac capul şi ţi-l sărut dureros. Mă lupt cu tine până le dai înapoi. Auzi? Mă auzi?
Sunetele sparte ale vocii de dincolo de mine urlă, intră pe o ureche , ies pe alta, se îngrămădesc, se luptă, se chinuie şi pătimesc.
Eu... Obosesc.

Unde îmi sunt jucăriile?

Trezire. Un ceas mare şi roşu ţârâie cu furie. Deschid alene gura şi ţip: ”Asta e chiar nesimţire!”. Nu are cine să mă audă certându-mă cu ceasul roşu. Nu mai am jucării. Pe toate le-a furat. Cine? Nici astăzi nu ştiu. Un alter ego al meu mi-a spus că nu am avut niciodată. Toţi copiii au avut jucării, toţi! Până şi cei bătrâni.

Chiar şi aşa, e târziu, oricum sunt o întârziată a vieţii. La ce bun să mă scol?
Afară e toamnă şi dorm frunze. Aşa dorm şi eu, şi, probabil miros a rânced, miros a ruginiu şi a bălţi provinciale. Deci sunt o frunză?
Nu, sigur că nu, ar fi imposibil să fiu. Pielea mea miroase şi a foi de carte nouă şi cafea uneori şi a scoarţă de salcie. Uneori, nu miros a nimic sau alteori miros a frică. Mirosul de frică se spune că îţi iese prin piele. Câinii viselor mele îl simt. Îmi înşfacă jucăriile şi fug cu ele, în fiecare noapte. Ăsta e coşmarul meu...
Nişte câini mari şi negrii îmi sfâşie jucăriile. Păpuşi îmbrăţişate şi arlechini umpluţi cu puf ca nişte chiftele gătite de târg. Au suflete frumoase. De ce trebuie să le sacrific în fiecare noapte? De ce trebuie să sacrificăm sufletele frumoase?

Am o mulţime de întrebări. Aşa am trăit mereu, întrebându-mă şi răspunzându-mi, cerându-mă şi îmbrăţişându-mă.

Prieteni am avut puţini. Îmi amintesc cu drag doar de Ioana şi de Edi. N-a rămas din ei decât o cruciuliţă de argint pe care o port la piept. Credinţa mea în Dumnezeu, păcatul meu. O cruce de argint. Nu ştiu să mă rog , dar nu sunt ateu. Îl iubesc pe Dumnezeu. Cred. Cred cu tărie, dar nu mai merit să Îl rog. Dumnezeu nu e Moş Crăciun să-mi dea mie tot ce vreau, când vreau, că vezi Doamne, aşa îmi place mie să mă răsfăţ, că vreau eu să râd, că vreau eu să iubesc...

Nici de iubit n-am iubit. Am avut la sfârşitul liceului un iubit, care în fond nici n-a fost iubit, ci a fost doar perechea mea trecătoare, ca la un set de cărţi de joc. Îţi pierzi popa de roşu şi îl înlocuieşti cu o carte din alt pachet să fie pereche damei de ghindă. Dama de ghindă eram eu. Femeie cu ochi verzi şi păr închis la culoare. Păgân, aşa cum era popa de roşu de la sfârşitul liceului, mi-a sărutat demonic încheietura mâinii. Atunci am ştiut eu puritatea.Oricum, băiatul ăsta era un demon al cărui nume l-am uitat. În fond , numele nu sunt decât o frustrare a trupului. Îl chemi pe aşa-zisul nume, şi trupul vine blând, se supune , se lasă biciuit şi acaparat de vocalele care ne rotunjesc gura într-un arc cu tensiune. Trupul, ca un roi de albine, nu ştie decât să îndeplinească poruncile numelui.
Numele meu e Mihaela. Port numele arhanghelului Mihail. Conducătorul oştirilor îngereşti, Mihail şi îngerii s-au luptat cu balaurul, cu diavolul. Şi eu mă lupt, în mine. Mă întorc la Dumnezeu, mereu.

Picioarele mele zac acum pe podeaua rece şi roşeaţa călcâielor mă atenţionează că trebuie să-mi pun şosete. Mă ridic greoi, ca un elefant cu picioare de girafă din picturile lui Dali şi mă reped la cutia cu haine, pe care n-am avut timp să o despachetez.
O haină azvârlită pe podea, un bocanc de care aproape mă împiedic, suferă bietele mele obiecte. Îmi aparţin? Le aparţin? Cui aparţin? Unde?