Moment.

Şi toamna mă îndeamnă să plâng

Și plâng.

Inima mi se strânge într-un fulger,

Prin vene îmi curge ploaia,

Zâmbetul mi-e estompat

De ceea ce aceia ”mai mari”

Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.

Înseamnă că nu mai știu

Să fiu copil.

Toamna mă strânge,

Cuvintele mi se sugrumă

Și-n spatele privirii calde

Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,

Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,

Îmi iau chitara, și plec departe.

Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi

Care probabil

Ți se par irelevante...

Tac.

Lorelei.