luni, 6 septembrie 2010

Suflețelul meu vechi...

S-au țesut două lumi înspre pământ...
Cerul violet de iubirea noastră galbenă.
S-au țesut deasupra ochilor tăi bizari,
Deasupra căpruiului meu infinit,
Deasupra tâmplelor noastre dezvelite.

M-ai prins de mână în gând
Te-am prins de mână în vis,
Mi-ai atins inima, ți-am atins inima,
Într-o speranță care a luat forma chipului nostru.

Ne-am strâns într-un zâmbet,
Într-un strop de fericire amară, neuniformă,
Ne-am strâns și am rămas agățate o clipă de cer
Și am alunecat pe un fir de amintire.

Am văzut ,,abstractul” din ochii tăi
Ai văzut ,,absurdul” din ochii mei...
Am văzut prietenia dintre sufletele noastre
Am zâmbit și atât. Am tăcut, am sperat,
Și-n gândul nostru ne-am prins sfios de mână...

Suflețelului meu vechi și zâmbitor,
Lorelei

3 comentarii:

  1. Lori,

    am inteles ca vrei sa devi scriitoare?

    RăspundețiȘtergere
  2. "Abstract" şi "absurd", sentimentul de prietenie, ce nu a înmugurit încă în iubire pluteşte peste tot şi peste toate. Din înaltul violet al orizontului, sub tâmpla visătoare a stelelor, şi până pe covorul de frunze moarte al aleilor străbătute cândva. Pe "un fir de amintire" se toarce caierul unei poveşti trecute, din care astăzi a rămas, poate, doar ecoul acestui splendid vocativ eminescian, parcă: "Sufleţelul meu vechi şi zâmbitor..."
    Text FOARTE BUN.
    Cu prietenie, Emil

    RăspundețiȘtergere