Povestea ielelor

Mașina a oprit brusc tulburându-mi gândurile. Am ajuns ?! Cobor grăbită și uit să închid portiera. Vreau să mă întorc, dar renunț… fiecare secundă care ne desparte contează! Cu mâinile atingând aerul, alerg pe poteca străjuită de brazi seculari, către casa Maiei. Simt cum inima-mi bate repede, gata să-mi spargă pieptul și continui să alerg. Trec în fugă pe lângă ferestrele deschise prin care se simte mirosul unic al copilăriei mele și mă opresc în capătul scărilor mari, de piatră , răsuflând greu. Când ridic privirea o zăresc. Stă în scaunul masiv de lemn de brad cu furca în brâu și toarce. Cum de nu m-a auzit ?
-Te așteptam! cad ca un stol de fluturi cuvintele ei. Urcă…
Lasa furca alături și mă strâge în brațe, sărutându-mă pe frunte, așa cum face mereu.

despre iele ....auzi, poetul cu iele esti tu...pe tine te am citat...

Mă apucă delicat de mână și mă conduce în spatele casei, acolo de unde începe pădurea de brad și universul copilăriei mele. Cu capul în poala ei, cu privirea spre cer și cu măinile fremătând iarba crudă simt că vreau să rămân veșnic copil, cu ea alături de mine. Citindu-mi, parcă gândurile, o aud :
-Nu te teme, frumoasa mea. De tine depinde să-ți păstrezi vii amintirile împletindu-le în puritatea sentimentelor !
Mă ridic în picioare și-mi întorc privirea ca să nu vadă cât sunt de tulburată! Ochii se opresc asupra nucului bătrân , nucul Usturoaicei, în jurul căruia de-a lungul timpului au luat naștere multe legende. De fiecare dată când vin o rog să-mi povestească ceva și ea niciodată nu-mi repetă o poveste pe care o știu! Cum reușeste ?!
-Te rog , spune-mi ceva.
-Ascultă cu atenţie, este adevărat tot ce ai să auzi…ielele sunt făpturi feminine supranaturale care beau apă noaptea de prin fântâni și oricine bea după ele , « îl pocesc ». Pot să zboare, umblă în cete și se adună în poieni sau sub anumiți copaci ca să danseze. Ai văzut tu nucul ăla mare, de-i spune toată lumea nucul Usturoaicei? Acolo, într-o noapte au venit cu o trăsură trasă de cai de foc, ielele. Și au început să cânte un cântec atât de frumos că nimeni niciodată nu a putut să-l reproducă. Credeau ele că sunt singure, dar un flăcău pe nume Păun adormise în căpița de fân și s-a trezit când a văzut ditamai lumina coborându-se din cer. Nu a făcut nici o mișcare pentru că știa că o să rămână slut dacă-l zăresc. După un timp au început să-și lepede veșmintele și să danseze goale formând un cerc în jurul nucului. Iarba sfârâia sub picioarele lor și ele tot cântau și dansau … până când s-a auzit primul cântat de cocoș. Atunci s-au urcat în carul de foc și au dispărut în pântecele cerului.
-Și Păun a scăpat ?
- A scăpat, dar ca orice flăcău care-și pierde mințile la vederea atâtor femei frumoase, a venit în sat și le-a povestit prietenilor ce s-a întâmplat. Unii l-au crezut, alții, cei mai mulți, au râs de el. Dar mai auzise în noaptea aia Păun ceva… că ielele se vor întoarce trei nopți la rând! Așa că, în seara următoare a plecat însoțit de toți care au vrut să-l urmeze și s-au ascuns în căpița de fân. Ielele nu s-au lăsat așteptate prea mult timp și au coborât de data asta folosindu-se de aripi.

S-a oprit brusc din povestit și preț de câteva clipe a rămas pe gânduri, ca și cum ar fi cumpănit dacă deapănă povestea mai departe. Și-a scuturat fusta neagră de niște scame imaginare și a continuat:
-Hai să ne ridicăm și să mergem în casă, că doar ați venit după drum și trebuie să mâncați ceva.
O urmez fără să zic nimic pentru că știu că nu am sorți de izbândă. Pe sobă stau la încălzit oalele de lut pline de bunătăți. Niciodată nu foloseșete aragazul. Mestecă mămăliguța …o răstoarnă pe fundul gros de lemn și o acoperă cu un șervet cusut de ea. Privind-o, nici nu zici că are 90 de ani!
În odaie răcoarea se îmbină cu mirosul mugurilor de brad. Simt nevoia să mă ascund în plapuma învelită în cearceaful brodat, cu flori de maci și să meditez. Oare ce a vrut să zică Maia ? Simt cum, în sufletul meu, dorința de a rămâne copil prinsese rădăcini. Puteam să mă plimb pe o aripă de vânt și să descopăr universul deslușit al nedeslușitelor.
Ce este copilăria? o fantasmă, o floare crudă, pură care a prins între petalele ei mirosul inconfundabil al adevărului … Pe aripi de vis ajung pe vârful unui munte, iar din norii albi, aripi lepădate de îngeri au început să curgă picături de ploaie în care erau oglindite amintirile mele. Nu vreau să atingă pământul de teamă ca nu cumva UITAREA să le facă să dispară pentru totdeauna.
Strig… și țipătul se transformă într-o privighetoare care-și ia zborul către înaltul cerului, încercând să străpungă cu forța unei săgeți călite în flăcările iubirii norul din care se revărsau amintirile. Ploaia s-a oprit...
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început!