sâmbătă, 18 septembrie 2010

Păpuşa mută

Mă cufund în ochii ei din ce în ce mai mult. Sunt albaştri, clari şi profunzi. Te uiţi în ei ca într-o oglindă. Te cufunzi în ei ca dublura într-un lac. Sunt ochii păpuşii mele. Am primit-o acum un an, era ziua mea. De atunci încoace a trăit numai cu mine. Bine, a fost odată când, am simţit eu, ar fi vrut să plece cu Johnny - păpuşa băiat a Ioanei. Dar nu am lăsat-o. I-am explicat că nu voiam s-o las să sufere. Mai târziu uita de ea şi ar fi simţit pe propria piele că băieţii nu sunt aşa statornici.
M-a ascultat ea, sărăcuţa, ce era să facă. Până la urmă la mine o ducea bine: mâncare, somn, îmbrăcăminte, nu tu curăţenie, nu tu treabă. Ce mai, vacanţă tot timpul.
Da, nu ştiu ce să zic acum. După atâta timp mă întreb dacă am procedat bine. Nu că aş retrage cuvintele despre băieţi şi că mi-aş fi schimbat părerea despre ei. Nici gând. Poate mi-ar fi plăcut să vă spun ( cred că şi vouă ) că am întâlnit un băiat drăguţ, cu casă şi serviciu; că mi-aduce flori, îmi cântă serenade sub fereastră sau că e sensibil, statornic, profund, ocrotitor.... şi... Nu. Nu am întălnit aşa ceva. Şi nu, nu mi-am schimbat părerea, tot cred că nu sunt statornici.
Altceva mă roade pe mine. Mă uit la ea (păpuşa mea) şi realizez că nu mai e ca înainte. Acum parcă nu mai zâmbeşte deloc. Iar ochii aceia clari, când ma uit în ei parcă încep să înot într-un ocean de lacrimi. O schimbare mare s-a produs în ea. Parcă s-a rupt ceva. Sau... a buşit ceva.
Dar ceea ce mă dă peste cap este că eu vorbesc, iar ea tace.
O întreb de vorbă - ea nu răspunde.
Îi spun glume - ea nu râde.
Îi povestec întâmplări - ea nu mă încurajează să continui.
Îi cer sfaturi - ea nu mi le dă.
Îi fac complimente - ea nu-mi mulţumeşte.
Parcă aş vorbi unei mute. Ea nu ştie cât mă întristează. Ce pot să fac s-o scot din letargia asta?
Încep să nu mai suport tăcerea asta putredă. Mă scoate din minţi. Vorbesc cu o mută. Cu o mută. Nici respiraţia nu o aud.
Mai bine aş fi lăsat-o să plece cu Johnny. Ce rost are că am ajutat-o atunci, când ea acum încearcă să mă deraieze din perimetrul meu? I-am făcut un bine, nu? Sau poate că...nu.
Vai! A fost ego-ul meu.

6 comentarii:

  1. Estera,

    pune, te rog, si povestea scrisa pentru noi. E frumoasa.
    O mai retusam noi, dar e buna


    Doru

    RăspundețiȘtergere
  2. .....îi spun : nu trebuie sa lasi tristetea sa-ti stapaneasca sufletul,papusa mea! Nu a fost sa fie! Intr-o zi ai sa auzi la fereastra un glas subtirel.Canta o serenada.Frumos! Atat de frumos incat cobori treptele in fuga fara sa te intrebi daca are casa sau serviciu. Se uita la tine si iti ofera o margareta pe care a cules-o in timp ce-si dregea glasul......

    RăspundețiȘtergere
  3. :)) Ioana...Ioana...daca n-as crede ce-ai scris...as spune ca esti prea inocenta..:)

    RăspundețiȘtergere
  4. :) Eram sigura de final...
    Mai ai papusa?:)

    RăspundețiȘtergere
  5. minunat! ingenioasă meditaţie asupra sexului masculin şi a iubirii în general prin intermediul unei păpuşi (iniţial vorbind). admir modul în care ai făcut-o.bravo!

    RăspundețiȘtergere