Vals

Iubitul meu,
miroase a moarte în casă.
parfum de flori de cimitir
uitate într-o vază.
pianul scoate acorduri supărate
Iubitul meu, dansează!
te invit la moarte.
cuprinde-mă în valsul
eternului mormânt.
Iubitul meu, dansează!
scena ţi-e în pământ

Sărutul diavolului

Să se sfărâme oasele
Să se facă făină
Iar din pulberea lor
S-apară un pom în grădină.

Un pom blestemat,
Cu poame din carne,
Cu gustul sărat
Şi tărie de coarne.

Când muşti din el să ameţeşti
Libertate să cerşeşti
Să simţi că eşti prizonier
Al morţii, cu suflet de fier

Să te omoare-ncet, încet
Să curgă lacrimile-n piept
Să îţi reteze şi dorinţa
Şi să-ţi aducă suferinţa.

Să-ţi mângâie gâtul cu ură,
Să ţi se facă-n gură, zgură.
Să te îneci în sete,
Durerea să te îmbete.

Să vrei să urli, să nu poţi
În deşert, în rău să-noţi,
Să simţi gustul fructului,
Sărutul diavolului.

Dispariţie

grijile
şi-au făcut cuib
într-o lacrimă părăsită
de timp

oamenii
mă irită,
îmi insuflă amarnice
doruri

eu-schelet de corabie
pe întinsul vieţii.

sunt ironia
unui destin
hulit de iluzii
mă devastează fiecare zi
înghiţită în negrul
florilor de nisip

mă evapor
poate voi dispărea,
dar sîngele
îşi va picta amărăciunea
undeva, în neant

april cherryflower

am întors infinitul pe dos și n-a mai însemnat decât un 8, într-un april
azi, 8-ul meu îmi înflorește pe buze un 15 aiurea, plin de panica necunoscutului, plin de flori de cireș abia înmugurite și parfumul de liliac alb al adolescentei cu degete umede de cerneală
vântul lui april a șuvoit lângă geam
sălbăticia soarelui mi-a amintit de vremurile copilărești când bunicii ne spuneau povești, iar azi închei eu basmul lui 14

bună dimineața, vals nebun al viselor mele, bună dimineața, flori de cireș care stau să înmugurească, bună dimineața, soare tacut...bună dimineața, lumii mele de 15 ani...

așa răsar copacii

de o vreme mi-am acoperit ochiul stâng
cel drept îmi crește învârtindu-se
printre casele mari
Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur

cerul vibrează ca un timpan imens
vântul plimbă săgeți prin ieșiri neștiute

îmi spun că e timpul
și mă înalț ca o nuia de alun
port cercul pe străzi, una câte una
îngrop păpușile așezate în cutii de pantof
să răsară copaci cu plete gălbui

Portocalele mele, tati...

Mi-e teamă că o să-mi mănânce portocalele, tati,
Şi nu mi-e frică că ai să mi le mănânci tu,
Mi-e teamă că o să le mănânce ea!
Ea, ea, ea!
Mi-a mâncat şi carnea, tati,
I-ai dus-o tu, în tigaie,
O pulpă şi puţin ulei,
Apoi i-ai dus un capac şi două felii de pâine.
Mi-a mâncat mâncarea, tati!
Şi tati, tu nu ştii!
Când eram mică nu-mi mânca nimeni portocalele,
Am învăţat să fiu zgârcită, tati!
Pentru că ea, ea vrea să mi le fure.
O urăsc, tati, o urăsc din tot sufletul meu!
Am ajuns să ascund portocale, tati,
Am ajuns să plâng din cauza ei.
De ce trebuie să plâng, tati?
De ce trebuie să trăiască?
De ce nu-ţi pasă, tati?
De ce la ea "focul e mai bun"?
Nu mai sunt eu copilul casei,
Nu mai sunt nimic.
M-ai uitat, tati,
Ai uitat că sunt.
Mă doare, tati, mă doare că şi pe tine te mistuie ea.
Să moară, tati, să moară!

Dubioasele mele iluzii

Mă rogi dulce ca o savarină, să fim serioşi, dulciurile dăunează chiar şi copiiilor, pe mine m-ar distruge definitiv, ar trebui să mă interneze la urgenţe, ar urla pe stradă după mine: „Uite nebuna! Nu o credeţi pe cuvânt, tot ce vrea de la voi e să vă golească frigiderul de frişcă! Vă ademeneşte suav cu vorbe purpurii de catifea şi cum nu sunteţi atenţi v-a invadat bucătăria. ” Ce vină am că-mi place? Am ajuns o drogată, e adevărat! dar tot nu mă cred frumoasă, nici măcar interesantă.
Poate că de-asta am considerat inutilă existenţa pământului sub picioarele mele, de ciudă că eu nu iubesc.
Cineva spunea că astea sunt cele mai frumoase depresii. Atât de vulgar....
Astea sunt de fapt cele mai chinuitoare timpuri, spinii raţiunii umane, singurătatea. Singurătatea ne însingură de noi şi ne ameninţă. Se pune praful peste inimi. Nimeni nu e aşa de priceput încât să ne cureţe de păcate.
„Trebuie să meriţi! Trebuie să meriţi!” Mi-am spus de fiecare dată când am văzut mâini ţinânduse strâns ca şi cum ar fi legate de carnea celuilalt.... ”celuilalt”, care o aşteaptă mereu, pe ea şi doar pe ea să o ducă acasă, undeva...
N-am dorit telefon în cadă şi nici măcar cuptor cu microunde. Eu vreau o garsonieră, îmi ajunge o mansardă! Aici am două variante, pot să zac şi să beau vin ieftin în timp ce fredonez cântece franţuzeşti sau pot să te îmbrăţişez lacomă când ieşi de la duş şi să-ţi spun că mi-a fost dor. Mi-ai da un bobârnac şi am adormi pe podeaua din bucătărie cu roşaţa pe călcâie şi cu hainele picurând pe faianţă. Mai frumos de atât nici că s-ar putea!

Dar eu? Eu doar mă agăţ din când în când de marginea lumii când viscoleşte în suflet şi nu simt dulce. Îmi rămâne să te întreb... Ai văzut vreodată un suflet de artist tremurând?

Vom fi primii oameni care se iubesc

Iubitule, azi o să scriu un poem în care nimeni
n-o să mai moară şi noi vom fi fericiţi.
Mie-mi vei spune Eva, ţie-ţi voi spune Adam.

Copii noştri vor fi primii prunci născuţi. Pe frunze
şi coji de fructe vom inventa primele cuvinte ale lumii.
Iubirea noastră o să ţipe ca o virgină şi paharele vor plesni elegant
undeva în baie sau pe balustradă.

Azi, hai să fim doi depravaţi. Mi-am făcut bucle şi m-am dat
cu ruj pe buze. Aşa cum nu mă laşi să ies în stradă. Roşii.
Sunt mai mult decît Marlyn Monroe,
pentru că mă poţi vedea numai tu.
Să ne încolăcim ca doi şerpi albi sau altfel cum îţi place.
Hai să ghicim în cafea, să bem mult. Mult de tot! Să fumăm.
Iubitule, eu n-am făcut asta niciodată.
Am o carte încă fără pagini. O să scriem poeme,
o să facem baie în cadă cu ele şi o să ne pozăm apoi nud cu toate.
Dacă vei obosi, le scriem la loc. Un cuvînt eu şi altul tu.
S-ar putea să iasă de fiecare dată ceva nou.
În dragoste toate nu pot fi decît astfel. Nimic nu
se trece şi, vezi, totul e nou.

Iubitule, oamenii continuă să moară.
Cînd am început a scrie mi-am închis ochii
şi m-am făcut să cred că tristeţea mea e surdă.
Hai să ne aruncăm în mare!

Ce poveşti îţi spune marea...

Mi-e dor de ea, de valurile ei, de spuma lor... de nisip, de scoici... Mi-e dor de mare.

Nu pot să n-o iubesc după câte mi-a spus şi mi-a făcut... Mi-am pierdut minţile-n mare şi ea le-a dus pe celălalt ţărm, de unde le-a luat mai apoi şi le-a adus din nou la mine. Mă fură, mă pierde, îmi cântă şi mă încălzeşte. Niciodată nu mă îngheaţă, marea... Aş împărţi întreaga lume cu ea, dar lumea mea... e marea. Şi n-aş urâ-o nici dac-ar fi amanta iubitului meu, eu ştiu - marea-i cea mai bună iubită! Şi când mă ia în braţe, mă sărează şi miros ca ea atâta vreme... Marea-i o oglindă plină de cer, de univers, de oameni. Aş fuma cu marea o noapte şi m-aş plimba pe lângă ea.

Şi aş merge cu tine la mare. Ce nebunie să văd marea-n ochii tăi, ce albastru! Şi să stăm întinşi pe nisip blocaţi cu privirea-n orizont... deasupra cerul, în faţă, marea... Şi să fie nelipsita briză la un apus înecat în sânge, iar noi, ei bine noi doi... să fim în braţe, murdari de nisip, de sare, mirosind a mare. Să ne îngropăm cuvintele în plaja pustiită şi să ne sărutăm... Să ne îngropăm amândoi în lumina roşiatică şi în valurile mării...
Ce frumuseţe...

Oraş

Ploua mărunt în parcul cu pene cenuşii
Şi se-nsera încet pe plânsul de copii
Spitalele dormeau în manta plumburie
Bolnavii se rugau, boala să reînvie
În balta de pe drum se oglindea un crin uscat
Şi nori albi se aplecau spre oraşul îmbătat
În grădinile vernil râd parfumuri ameţite
Şi-n saloanele bogate plâng piane putrezite
Zăceau morţi în cimitire pe alei de amintire
Şi cădeau frunze uscate
Invitau viii la moarte....