Poveşti pentru alte timpuri - Poveste

A fost odată ca niciodată în ţara asentimentelor, cu râuri de miere şi fiere, un sat singuratic, în miezul dulce al unui suflet răscopt. Şi satul acesta se întindea în fiece noapte cu luminiţe de felinare aburinde peste corvoada de păcate a pământului. Nici pământul ăsta nu era unul oarecare, ci era un pământ obosit, care dusese pe spatele lui atâtea guri de copii, ca un părinte cu grijă.
Uneori, tresăreau firele de iarbă şi zadarnic încercau să atingă lumină. Trebuie să afle, trebuie!
Oameni din toată lumea, aflaţi!
Lumina felinarelor acelea avea lumină vindecătoare. Căci, iată, prin ele veghea Dumnezeu oamenii, iar oameni erau mulţi şi dormeau dulceag într-o aproape l i n i ş t e. Le era somnul lin ca pe o ramură de mai.
Mai scutura crivăţul, ici-colo, credinţa. Şi atunci pereţii caselor zămisleau câte o teamă. Iar oamenii trăsăreau din somn ca nişte iepuri buimăciţi. Se mai strecura fior în neştirea lacrimilor şi, Lui, care tot nu putea pune pleoapă pe pleoapă, i se făcea milă şi măcina piper să mai aprindă flăcări...
Astfel îşi trăiau sătenii aceştia somnul...
Dimineaţa le-aducea, mai de fiecare dată absurdul gerurilor de ianuarie, şi ieşeau toţi, în tălpile goale să simtă zăpadă. Aceasta, când le simţea pulsând tălpile şi sângele alergând de plăcere se făcea că plouă. Băga capul între umerii ei curaţi, şi nu ştiu de unde şi nici din ce puteri nemaivăzute, lăsa să pice fulgi mari de nea. Se atingeau sufletele între ele, se ciocneau între raţiunii şi atunci, atunci preamărind iarna din-lăuntrul lor, se îndrăgosteau.