(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,
Diminețile în care,
Din absurd, lumini opalescente
Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,
Diminețile în care cerul
Pare că atinge sârmele de telegraf
(Goale de vrăbii),
Diminețile în care sufletul meu
Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.
Nu m-au dezamăgit niciodată ploile
Care îmi pun pe fiecare fir de păr
Coroane de flori ude,
Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,
Sau razele de soare,
Zâmbetele și privirile de mătase,
Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,
Zilele de iarnă în care ninge naiv...
Nu m-a dezamăgit viața în sine,
Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,
Cu tot infernul prea lumesc
De care dai dovadă.


Lorelei