Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.
Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.
Sunt mult mai bine.
Lorelei.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergeretrei de "care" în trei versuri consecutive. (şi asta, cred eu nu e bine)
RăspundețiȘtergereideile sunt minunate, dar am impresia, că rima te limitează. încearcă pur şi simplu să scrii, fără a fi obsedată de faptul că trebuie să existe o oarecare rimă.
uite cum o văd eu:
mă ascundeam sub frunzele neveşniciei
cînd ropote de toamnă cîntau pe tonuri joase
într-o orchestră a codrului,
ascultînd cum secundele se izbesc de neant
cu o scrîşnire a păcatelor noastre
mă ascundeam ca luna după stele
şi pierdeam vremea numărând aievea
momentele tăcerii ce se ridica
după o căzătură în propria-mi raţiune
asemenea unui copil care-şi mângâie genunchiul
abia rănit
fluturele şi omul din mine s-au vindecat
cu un pansament de înţelegere şi
zboară
am aripi,
visez
şi sunt!
(mult mai bine)
cu drag, diana