Mi-e ciudă pe tine! Aşa să ştii! Chiar tu, chiar tu să-mi faci figura? Să mă părăseşti?! Ce mă fac acu’? Hai, spune! Taci! Atâta ştii şi tu, să taci. E drept că nu mi-ai răspuns niciodată. Da, e drept. M-ai îmbrăţişat. Asta da. Şi m-ai îmbrăcat cu frumuseţi şi bogăţii nemăsurate. Îmbătrânite, mâinile-s, scheletice de-acu’. Iar aripile ţi-s golaşe, ba, ici colo, chiar au ruginit! Şi cât de verde le-a fost zborul.
Darnică, ce să spun? Ca nimeni alta! De înţelepciune, nici nu mai pomenesc! Câte am învăţat cu tine! Uite, recunosc. Na! Ce dacă-s supărată? Te-am minţit eu vreodată? Hai, zi? Eşti singura care-mi ştie gândurile. Toate. Şi visele, cele tainice, pitite în cele mai înălţătoare abisuri ale minţii. Da-s cuminţi.
Mintea. Puţină! Ce să fac?! Atât mi-a fost tainul. Ascultă, dacă-ş avea multă, aş ştii cum să te-mpac. Ei, dacă aş fi...
Printre barzi, eşti cea mai bună. Te-am auzit cântând de câte ori? Acu’ glasu-i ascuţit de pescăruş chinuit iar plânsul ca o ploaie îndesată şi grea.
- Prietenă cu aromă amăruie, unde ţi-s cântecele care a făcut copacii să-şi lepede frunzele?
Îţi plouă timpul. Să-ţi dau umbrela mea. Nu vrei? Ce-ar fi să te lipesc cu lipici, să nu mai pătrundă ploaia până aici?
Dimineaţa ţi-e pielea umedă de rouă, negura s-a învârtejit şi-a sters culorile de pe chip.
Şi-acu’, unde te duci? Cin’ te-o mai înveli cu broboade de aur? Cin’ să-ţi umple umerii cu mărgele roşi? A, nu vrei. Am înţeles. Dar din cele galbene, cum ţi-ar tihni? Nici. Bine, nu-ţi dau nimic.
Doamne, cum arăţi! Ţi-s botinele numai smocuri veştejite iar tivul hainelor ca trestiile ce mărginesc bălţile.
Mi-ai arătat locuri minunate, acu-s reci şi-ntunecate şi aerul pâclos. Nervoasă, îmi vine să te iau la rost:
- Ce se întâmplă? De ce nu răspunzi? Ce-ai făcut cu toamna mea? O jucărie stricată!
Câţiva stropi pe mână. Plouă? Sau plângem amândouă?
Romantica, impetuoasă. Puţin vagă si abundentă. Scrisa corect.
RăspundețiȘtergerePunctaj: 3/8
George L. Dumitru
Textul se susţine, a ales un stil, un procedeu şi reuşeşte să-l păstreze şi să-l facă verosimil. Tocmai tonul uşor arţăgos, reproşurile fără răspuns dă în cele din urmă o nuanţă grijuliu tandră întregii lamentaţii. Mai multă atenţie la punerea în pagină, cam dezordonate alineatele.
RăspundețiȘtergereNota 8
Cornel Traian Atanasiu
îţi lipsesc nişte virgule. mi-a plăcut mai mult decât celelalte texte citite până aici.
RăspundețiȘtergerenota 8
Cred că ai oscilat între poezie şi proză. Mult prea multe retorisme, unele artificiale şi gratuite. Poate că speculate mult mai reflexiv (nu aşa ostentativ) ar fi fost mai bine. Din cauza retorismelor aruncate în text, dă impresia de rupt în bucăţi, fragmentat, neaşezat. Ai unele părţi frumoase: "glasu-i ascuţit de pescăruş chinuit iar plânsul ca o ploaie îndesată şi grea" sau "Prietenă cu aromă amăruie, unde ţi-s cântecele care a făcut copacii să-şi lepede frunzele?", dar chiar aici ai un dezacord.
RăspundețiȘtergereNota 5
Călin Sămărghiţan