Ca o jucărie stricată

Mi-e ciudă pe tine! Aşa să ştii! Chiar tu, chiar tu să-mi faci figura? Să mă părăseşti?! Ce mă fac acu’? Hai, spune! Taci! Atâta ştii şi tu, să taci. E drept că nu mi-ai răspuns niciodată. Da, e drept. M-ai îmbrăţişat. Asta da. Şi m-ai îmbrăcat cu frumuseţi şi bogăţii nemăsurate. Îmbătrânite, mâinile-s, scheletice de-acu’. Iar aripile ţi-s golaşe, ba, ici colo, chiar au ruginit! Şi cât de verde le-a fost zborul.
Darnică, ce să spun? Ca nimeni alta! De înţelepciune, nici nu mai pomenesc! Câte am învăţat cu tine! Uite, recunosc. Na! Ce dacă-s supărată? Te-am minţit eu vreodată? Hai, zi? Eşti singura care-mi ştie gândurile. Toate. Şi visele, cele tainice, pitite în cele mai înălţătoare abisuri ale minţii. Da-s cuminţi.
Mintea. Puţină! Ce să fac?! Atât mi-a fost tainul. Ascultă, dacă-ş avea multă, aş ştii cum să te-mpac. Ei, dacă aş fi...
Printre barzi, eşti cea mai bună. Te-am auzit cântând de câte ori? Acu’ glasu-i ascuţit de pescăruş chinuit iar plânsul ca o ploaie îndesată şi grea.
- Prietenă cu aromă amăruie, unde ţi-s cântecele care a făcut copacii să-şi lepede frunzele?
Îţi plouă timpul. Să-ţi dau umbrela mea. Nu vrei? Ce-ar fi să te lipesc cu lipici, să nu mai pătrundă ploaia până aici?
Dimineaţa ţi-e pielea umedă de rouă, negura s-a învârtejit şi-a sters culorile de pe chip.
Şi-acu’, unde te duci? Cin’ te-o mai înveli cu broboade de aur? Cin’ să-ţi umple umerii cu mărgele roşi? A, nu vrei. Am înţeles. Dar din cele galbene, cum ţi-ar tihni? Nici. Bine, nu-ţi dau nimic.
Doamne, cum arăţi! Ţi-s botinele numai smocuri veştejite iar tivul hainelor ca trestiile ce mărginesc bălţile.
Mi-ai arătat locuri minunate, acu-s reci şi-ntunecate şi aerul pâclos. Nervoasă, îmi vine să te iau la rost:
- Ce se întâmplă? De ce nu răspunzi? Ce-ai făcut cu toamna mea? O jucărie stricată!
Câţiva stropi pe mână. Plouă? Sau plângem amândouă?

Toamna de jucărie

N-o mai vreau
M-am săturat de ea!
Deja miroase a mucegai
şi pe deasupra,
când o văd mă apucă melancolia.
Mă enervează ochii ei mereu umezi
şi buzele uscate
Mi-a alungat toţi prietenii
până şi florile, care mă iubeau aşa de mult...
Iar eu sunt neputincioasă în faţa ei
Jucăria asta mi-a distrus razele şi fluturii
Vrea acum să fiu lipsită de viaţă şi urâtă, la fel ca şi ea
Nu te mai iubesc!
Lasă-mă!

Elegia I

Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

Întâmplare

M-am urcat pe stânci

atingându-mă de tăcerile de ceață

din templul sufletului meu,

ca să ajung mai aproape

să văd mai bine

cum dorm îngerii la ora 4 p.m.

Mirosea a aripă dospită de soare,

probabil vreun înger căzuse

de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape

de privirile angelice

încât mi-era teamă să nu mă vadă

careva

și mă ascundeam după retină

cu mâinile la ochi

să nu cumva, vreun înger,

stând cuminte și privind de la balcon

să mă vadă

strâpungând lumina

cu întunericul meu.

Lorelei.

în maşini

Azi, paşii, pe alei întortocheate
M-au dus de la gând la negând
Mi-au tresărit pe pleoape-ngreunate
Cristale dureroase când
Din ani secundele s-au scurs.

Egoistă?
doar în cuvinte poate sunt
Căci iată! Te-ntâlnesc
Pe-acelaşi drum cărunt
Doar că acum
nu eu îmbătrânesc.

Fără de grai mi-eşti dezarmat.
Arăţi cu degetul trecut
Când vechiul zace-nsângerat
În poezia unui mut.

În lipsa ei mi-am aşternut cu interes
Cuminte, drumul tot, în sens invers
Ca să-l străbaţi pân’ la jumate
Când te voi lua cu dor în braţe.

Şi-atunci ai să îmi spui cu greu
Că-n faţă viaţa ne-o luă
Pe linie continuă!

Şi vin maşini mereu, mereu...

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,

Sub ropote de toamnă nedeterminate,

Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind

Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.

Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,

Și pierdeam vremea numărând aievea

Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,

După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,

Asemenea unui copil care, plângând,

Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,

Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,

Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

Noiembrie

E brumă peste cimitir,
În candeli a-ngheţat uleiul
Sufletele-or fi sub coviltir?
Sângele-n vene mi-e ca cleiul.

Din felinare iese abur,
Din gurile noastre la fel.
Ce groază mi-ar intra în oase,
De n-ar fi lângă mine EL.

Da-i doar un vis, nimic aievea.
Iar mă trezesc şi mă închin.
Am dat perdeaua la o parte-
Pe rama geamului e-un spin.

obscur

îmi dezlipesc unghiile

sub ele

semne sinistre, simboluri obscure.

se caută în zaruri 

destinul unei fiinţe,

şi doar impulsurile

ce zvîcnesc de sub unghii

dau de gol

întregul proces

Grădina de trandafiri

Mai ţii minte?
Ne iubeam în grădina de trandafiri
şi îmi turnai petale pe trupul tremurat
ai smuls spinii şi i-ai preschimbat în lacrimi
cu care mi-ai udat pântecul,
apoi pământul.
Aşa au apărut trandafirii.

Am întîlnit o fiară …

Am întîlnit o fiară grav rănită
Ce nu-mi dă pace, nu-mi dă pace
Şi viaţa-mi e celulă-mpodobită
Cu mine se hraneşte ea vorace

Ea este boala mea malignă
E ea, singurătatea aspră, rece
Ce numai putred imi impregnă
Eu cred ca vrea să mă inece

Mă tulbură mereu, mereu
Trecutul e prezent acum
Ea-mi face gîndul mult mai greu
Şi tot ce îmi rămîne este scrum …

Azi plînge sufletul în mine
Plînge sufletu-n surzime
Privind la departate ghilotine
Le văd venind chiar şi-n întunecime

Nu pot să zugrăvesc vreun vis
Să zugrăvesc umbră de zîmbet
Căci e în temniţ-al meu paradis
Iar eu luminii sunt analfabet

Sunt resemnat, căci ştiu acum
Nu mă va părăsi vreodat’
Mi-a grăit jurămînt în drum
De ea voi fi pe veci legat

Un jurămînt atît de pur
Că nu poate fi rupt nicicînd
Atat de alb, dar totusi dur
Sunt in abis eu, levitînd

Acum prietenii s-au dus
Acum suntem doar noi
Într-un final am fost răpus
Singuratate-n doi …