Ana Blandiana zicea că viaţa în perspectiva poetului este pretextul de a scrie, eu voi spune că pretextul meu de a scrie este în a-mi reveni la starea originară prin cuvînt nu prin imaginile memoriei abstracte. Cuvintele mă dezbracă pînă şi de piele.
Trebuie să recunosc că sunt foarte superstiţioasă, deşi deseori îmi impun să cred că nu e aşa, pentru că tocmai asta mă face de fiecare dată să-mi dovedesc că sunt prea slabă şi nu am curajul să cred în propria-mi reuşită. Cum luni a fost o zi, prea puţin zis enervantă, m-am gîndit că aici e capătul lumii: aşa urma să-mi fie toată săptămînă. Poate că a fost o coincidenţă doar din cauza stresului cu pregătirile, dar e posibil şi superstiţia să aibă valoarea ei, oarecum mare.
Joi dimineaţa mi-am pregătit textele pentru concurs şi trebuia să ies mai întîi la poştă să le trimit, dar m-am gîndit că ar fi bine să trec pe la bibliotecă să răsfoiesc revista care tocmai apăruse cu textele din cenaclu. Pe ultima pagină am găsit rezultatele concursului la cele trei categorii: poezie, nuvelă şi eseu - asta, cred, mi-a fost unica bucurie pentru ziua respectivă. Am urcat împlinită la mama la serviciu să-mi iau banii şi textele printate. În cîteva minute am ieşit împreună. De aici a început partea (cum obişnuiesc eu să-i spun ironic:) „tragico-amuzantă”.
Am aflat că fratele tatei e plecat în România şi va trebui să-l caut , naiba ştie unde, pe Sandu. Aşteptam trei invitaţii pentru depunerea actelor la Ambasadă. La poştă am stat cincisprezece minute pînă a venit doamna de la ghişeu, dar în cele din urmă am rămas tot cu scrisoarea netrimisă, pentru că înaintea mea mai erau şase bătrîni care-şi aşteptau pensia, iar eu mă grăbeam să ajung la gară. Am intrat să cumpăr şerveţele într-un magazin mai micuţ. Pereţii mă sufocau parcă gata să mă înghită şi-am aşteptat cinci minute ca vînzătoarea să încheie discuţia cu sigura femeie care mai era acolo, pînă cînd exasperată am ieşit. Am mers la DoC, pentru că nu mîncasem încă nimic dis de dimineaţă şi acolo încăperea era plină de oameni care aşteptau. I-am zis că: „E ok. Cumpără-mi de la chioşc şerveţele şi plec.” O aşteptam în spatele unui zid crescut din brazi. „E închis.”
Nervii mei s-au preschimbat în lacrimi. I-am zis că nu mai vreau nimic.
Cu faţa plină de lacrimi şi cu o geantă care începuse să-mi pară grea, am ajuns la gară.
***
Lumina stîlpului electric ce-şi răsfrînge proiecţia în odaia noastră pare un far care aşteaptă corabia rătăcită pe care suntem noi.
Saltelele zburdă ca nişte iezi evadaţi în primăvară dîn pîntecul unor pereţi gri. Corect ar fi să zic – săltăm noi, nu ştiu însă, dacă e potrivită comparaţia şi în contextul ideii care ne implică pe noi. Aş încerca să delimitez stările mele, dar iar sunt confuză, pentru că sunt duală. Pot să zic că ceea ce se întîmplă cu mine este efectul excesivei oboseli, mă întreb însă, dacă această insomnie nu e decît faza aşteptării?
***
Am încercat să scriu cîte ceva şi am rămas în cele din urmă cu o pagină mîzgîlită. Era întuneric în cameră şi Oana, cu fobia ei ciudată de a nu se trezi cu părul tuns, mi-a spus că în camera de alături cineva întreba: „- Aţi mai găsit un şoarece?”. Mi-au fulgerat prin minte o groază de idei oribile, dar cu toate acestea, ne-am gîndit noi, să povestim în gen horror. Farul ne tot lumina chipurile şi parcă tot mai aproape de mal, timpul trecea fără să-i pricep cursul. Unu fără douăzeci şi patru. Unu. Jumătate la două. Am ieşit pe hol să-mi încarc bateria telefonului la unica priză pe care am găsit-o, după care, la două ascultam de Damien Rice „Silent night”.
Cu el am şi adormit.
Dimineaţă – nevroză, extaz, putere.
scris în demenţă şi extaz de Diana Frumosu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu