autor: Andreea Andrei
duminică, 25 septembrie 2011
luni, 5 septembrie 2011
Nihilism
E plin de notorietate. Noi suntem plini de noi înşine.
Unii ar spune că lumea este divizată, dar sub acelaşi cer, lumea e o singură bucată compusă din părţi, părticele şi cusută cu petece în non-culori. Ceea ce oamenii numesc „stimă”, realitatea o traduce prin „ipocrizie”. Există vorbe, discuţii, proverbe, dar mai presus – sentimente. De ce suntem creaţi să nu ne putem bucura cu adevărat decât pentru noi? Suntem înconjuraţi de chipuri şi aparent, iubire. În esenţă suntem exact cum ne-am născut – singuri şi plini de întrebări. Nimeni nu vede dincolo de limitele noastre, dar puţini se întreabă unde sunt ele de fapt. E plin de nihilism şi de situaţii complicate. Fiecare minte devine lume pentru univers, fiecare univers devine spaţiu pentru minte. Suntem obişnuiţi să considerăm diversitatea formelor, ca fiind compatibilă cu o origine comună în unitate. Voinţa de putere este doar forma primitivă a pasiunilor. Toate celelalte pasiuni nu sunt decat transformarea acestei voinţe. Totul ar fi mai clar dacă în locul ideii de „fericire”, am aşeza cu stricteţe ideea de „putere”. Bucuria în sine este doar percepţia unei diferenţe, ce se atinge atunci când obţinem lucrul spre care am aspirat, şi aici subscriu cu adevarat la ceea ce spune Nietzsche.
„În cazul unei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ceea ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este...”
Şi asta ar da mai multe răspunsuri decât întrebările pe care ni le-am pus vreodată.
Unii ar spune că lumea este divizată, dar sub acelaşi cer, lumea e o singură bucată compusă din părţi, părticele şi cusută cu petece în non-culori. Ceea ce oamenii numesc „stimă”, realitatea o traduce prin „ipocrizie”. Există vorbe, discuţii, proverbe, dar mai presus – sentimente. De ce suntem creaţi să nu ne putem bucura cu adevărat decât pentru noi? Suntem înconjuraţi de chipuri şi aparent, iubire. În esenţă suntem exact cum ne-am născut – singuri şi plini de întrebări. Nimeni nu vede dincolo de limitele noastre, dar puţini se întreabă unde sunt ele de fapt. E plin de nihilism şi de situaţii complicate. Fiecare minte devine lume pentru univers, fiecare univers devine spaţiu pentru minte. Suntem obişnuiţi să considerăm diversitatea formelor, ca fiind compatibilă cu o origine comună în unitate. Voinţa de putere este doar forma primitivă a pasiunilor. Toate celelalte pasiuni nu sunt decat transformarea acestei voinţe. Totul ar fi mai clar dacă în locul ideii de „fericire”, am aşeza cu stricteţe ideea de „putere”. Bucuria în sine este doar percepţia unei diferenţe, ce se atinge atunci când obţinem lucrul spre care am aspirat, şi aici subscriu cu adevarat la ceea ce spune Nietzsche.
„În cazul unei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ceea ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este...”
Şi asta ar da mai multe răspunsuri decât întrebările pe care ni le-am pus vreodată.
vineri, 2 septembrie 2011
Prin lume, haimana
Buimăceala de pe întâmplările de atunci începe să se destrame. Am petrecut acele zile ca printr-un vis, unul pe jumătate uitat. Am umblat prin prea multe locuri, am auzit prea multe lucruri care până acum n-au făcut parte din viaţa mea de elev conştiincios. Vorba vine! Pe ultimele drumuri, ochii au descoperit altceva şi chiar dacă corpul nu s-a schimbat, instalaţia dinăuntru dă alte semnale. Nu am simţit frică, nelinişte, nimic din ce ar putea să alarmeze. Întâmplări, oameni şi locuri, toate au venit natural, trebuia doar să le privesc cu ochii larg deschişi.
Acu', dacă tot am spălat uitarea de pe timp, să descălecăm povestea.
Cum - necum, m-am trezit într-o dimineaţă, să tot fie ceasurile patru către cinci, cu binecunoscutul de-acum; " Scoală-te, e târziu", împins sub duş, nici măcar uscat ca lumea, cu un sandwich enorm sub nas, înghesuit între bagaje în maşină şi transferat la şase, bineînţeles că în zori, într-o măgăoaie de autocar pe care nici în ziua de azi nu ştiu ce draci scria drept reclamă gândesc a firmei ce-şi asuma ingrata povară de-a ne purta pe meleaguri străine. Da, aţi citit corect. Afară cu noi! E vremea să deschidem obloanele la huzurul altora, nu doar la ai noştri. De romciobanii prăsiţi aici ne e acru.
Deci, eu, care ocolesc călătoriile, care urăsc drumurile, ce să mai zic că peisajul mă adoarme, îmi trântisem cu ciudă şezutul în scaunul de la geam, normal, că tot nu mă interesa veşnica defilare a dealurilor, stânci prea multe şi câte o păşune, toate înverzite, că doar era în prag de vacanţă. Dulcea realitate ştersese însă toate reţinerile: participarea, alături de alţi confraţi de suferinţă, la istovitoarea aventură mă scutea de o săptămână de şcoală. Spuneţi voi, dar cinstit, aţi fi refuzat aşa pleaşcă? S-o creadă cucu'!
Acu', dacă tot am spălat uitarea de pe timp, să descălecăm povestea.
Cum - necum, m-am trezit într-o dimineaţă, să tot fie ceasurile patru către cinci, cu binecunoscutul de-acum; " Scoală-te, e târziu", împins sub duş, nici măcar uscat ca lumea, cu un sandwich enorm sub nas, înghesuit între bagaje în maşină şi transferat la şase, bineînţeles că în zori, într-o măgăoaie de autocar pe care nici în ziua de azi nu ştiu ce draci scria drept reclamă gândesc a firmei ce-şi asuma ingrata povară de-a ne purta pe meleaguri străine. Da, aţi citit corect. Afară cu noi! E vremea să deschidem obloanele la huzurul altora, nu doar la ai noştri. De romciobanii prăsiţi aici ne e acru.
Deci, eu, care ocolesc călătoriile, care urăsc drumurile, ce să mai zic că peisajul mă adoarme, îmi trântisem cu ciudă şezutul în scaunul de la geam, normal, că tot nu mă interesa veşnica defilare a dealurilor, stânci prea multe şi câte o păşune, toate înverzite, că doar era în prag de vacanţă. Dulcea realitate ştersese însă toate reţinerile: participarea, alături de alţi confraţi de suferinţă, la istovitoarea aventură mă scutea de o săptămână de şcoală. Spuneţi voi, dar cinstit, aţi fi refuzat aşa pleaşcă? S-o creadă cucu'!
marți, 30 august 2011
Dialog
- Fii sinceră!
- Sincer? Nu mi-era dor de vară.
- Din cauza verii trecute?
- Poate.
- Spune-mi!
- Nu! Nu asta! Va fi bine, cândva.
- De ce nu vara aceasta?
- Fiindcă e prea curând.
- Niciodată!
- Ba da. Sufletul meu nu mai suportă o noua boală.
- E bolnav dintotdeauna.
- Nu, nu. A avut momentele lui.
- Operează-l!
- Nu îl pot anestezia. Aş muri!
- Ţi-l împrumut pe al meu, îl vrei?
- Te rog, nu fă asta. Nu-mi spune lucruri imposibile pentru...tine.
- Da, e adevărat. Nu ţi-aş da niciodată sufletul meu.
- Nu te teme, nu îl vreau.
- Şi acum?
- Aştept toamna.
- Eşti imposibilă!
- Nu-mi pasă.
- Ce e cu tine? Ai devenit rece, de piatră! Unde sunt sentimentele tale din prag de vară? Visele tale?
- Nu mai am vise. Nu vreau să mai visez.
- De ce?
- Face rău.
- Şi ce face bine?
- Nimic.
- N-ai să ajungi să întâlneşti nimicul.
- Nu, nu mor acum.
- Nici măcar atunci.
- Tot ce-i posibil.
- Eşti enervantă!
- De ce? Pentru că nu mai sunt cum eram când nu îţi plăcea deloc de mine? Pentru că nu mai râd necontenit, pentru că nu mai sunt amabilă şi darnică? Pentru că nu mai încerc să-ţi vorbesc? Pentru că nu mai dorm? Pentru că te ignor? De aceea?
- Nu te plac.
- Mi-ai mai spus asta o dată.
- Nici nu te iubesc.
- Era evident.
- Dar trebuie să te am în preajmă.
- Lasă-mă!
- Nu vreau!
- Nu credeam că există cineva mai egoist decât mine!
- Păi, nu există.
- De când ai devenit tu alter-ego-ul meu?
- Dintotdeauna.
- Sincer? Nu mi-era dor de vară.
- Din cauza verii trecute?
- Poate.
- Spune-mi!
- Nu! Nu asta! Va fi bine, cândva.
- De ce nu vara aceasta?
- Fiindcă e prea curând.
- Niciodată!
- Ba da. Sufletul meu nu mai suportă o noua boală.
- E bolnav dintotdeauna.
- Nu, nu. A avut momentele lui.
- Operează-l!
- Nu îl pot anestezia. Aş muri!
- Ţi-l împrumut pe al meu, îl vrei?
- Te rog, nu fă asta. Nu-mi spune lucruri imposibile pentru...tine.
- Da, e adevărat. Nu ţi-aş da niciodată sufletul meu.
- Nu te teme, nu îl vreau.
- Şi acum?
- Aştept toamna.
- Eşti imposibilă!
- Nu-mi pasă.
- Ce e cu tine? Ai devenit rece, de piatră! Unde sunt sentimentele tale din prag de vară? Visele tale?
- Nu mai am vise. Nu vreau să mai visez.
- De ce?
- Face rău.
- Şi ce face bine?
- Nimic.
- N-ai să ajungi să întâlneşti nimicul.
- Nu, nu mor acum.
- Nici măcar atunci.
- Tot ce-i posibil.
- Eşti enervantă!
- De ce? Pentru că nu mai sunt cum eram când nu îţi plăcea deloc de mine? Pentru că nu mai râd necontenit, pentru că nu mai sunt amabilă şi darnică? Pentru că nu mai încerc să-ţi vorbesc? Pentru că nu mai dorm? Pentru că te ignor? De aceea?
- Nu te plac.
- Mi-ai mai spus asta o dată.
- Nici nu te iubesc.
- Era evident.
- Dar trebuie să te am în preajmă.
- Lasă-mă!
- Nu vreau!
- Nu credeam că există cineva mai egoist decât mine!
- Păi, nu există.
- De când ai devenit tu alter-ego-ul meu?
- Dintotdeauna.
joi, 25 august 2011
Pe linia de plutire
Despre anotimpuri nu pot spune decât că sunt o uşoară astenie. Se întâmplă să vină ziua în care să vrei să-ţi iei cele mai puţine haine şi cei mai puţini bani şi să pleci. Oriunde.
Se întâmplă poate să fie frig sau să fie vară; să fie noapte sau să crape cerul de zi. Se întâmplă uneori să vrei să fugi departe de lumea ta, să te integrezi în altă lume. Se întâmplă să poposeşti la margine de autostradă cu ochii inundaţi de soare. Să adormi ghemuit pe scaunul din faţă si să te trezeşti singur din vis, cu o autostradă în faţă. Să goneşti noaptea când tot frigul se lasă în jurul tău sau să te pierzi printr-o ploaie de stele. Se întâmplă uneori… Să mergi pe stradă şi drumul să-ţi fie atât de cunoscut în paşi ... atât de străin în sentimente – să fi trecut în urma sau înaintea ta atâţia oameni şi să fi imprimat gânduri, tristeţi, amintiri. Se întâmplă să te trezeşti dimineaţa cu o frică retorică în interior şi să nu înţelegi de ce; să fi nostalgic şi să mergi pe linia de plutire.
Se întâmplă uneori să vrei să te întorci acasă, dar să îţi aminteşti: casa pare că s-a săturat de tine…
Se întâmplă poate să fie frig sau să fie vară; să fie noapte sau să crape cerul de zi. Se întâmplă uneori să vrei să fugi departe de lumea ta, să te integrezi în altă lume. Se întâmplă să poposeşti la margine de autostradă cu ochii inundaţi de soare. Să adormi ghemuit pe scaunul din faţă si să te trezeşti singur din vis, cu o autostradă în faţă. Să goneşti noaptea când tot frigul se lasă în jurul tău sau să te pierzi printr-o ploaie de stele. Se întâmplă uneori… Să mergi pe stradă şi drumul să-ţi fie atât de cunoscut în paşi ... atât de străin în sentimente – să fi trecut în urma sau înaintea ta atâţia oameni şi să fi imprimat gânduri, tristeţi, amintiri. Se întâmplă să te trezeşti dimineaţa cu o frică retorică în interior şi să nu înţelegi de ce; să fi nostalgic şi să mergi pe linia de plutire.
Se întâmplă uneori să vrei să te întorci acasă, dar să îţi aminteşti: casa pare că s-a săturat de tine…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)