E plin de notorietate. Noi suntem plini de noi înşine.
Unii ar spune că lumea este divizată, dar sub acelaşi cer, lumea e o singură bucată compusă din părţi, părticele şi cusută cu petece în non-culori. Ceea ce oamenii numesc „stimă”, realitatea o traduce prin „ipocrizie”. Există vorbe, discuţii, proverbe, dar mai presus – sentimente. De ce suntem creaţi să nu ne putem bucura cu adevărat decât pentru noi? Suntem înconjuraţi de chipuri şi aparent, iubire. În esenţă suntem exact cum ne-am născut – singuri şi plini de întrebări. Nimeni nu vede dincolo de limitele noastre, dar puţini se întreabă unde sunt ele de fapt. E plin de nihilism şi de situaţii complicate. Fiecare minte devine lume pentru univers, fiecare univers devine spaţiu pentru minte. Suntem obişnuiţi să considerăm diversitatea formelor, ca fiind compatibilă cu o origine comună în unitate. Voinţa de putere este doar forma primitivă a pasiunilor. Toate celelalte pasiuni nu sunt decat transformarea acestei voinţe. Totul ar fi mai clar dacă în locul ideii de „fericire”, am aşeza cu stricteţe ideea de „putere”. Bucuria în sine este doar percepţia unei diferenţe, ce se atinge atunci când obţinem lucrul spre care am aspirat, şi aici subscriu cu adevarat la ceea ce spune Nietzsche.
„În cazul unei fiinţe vii putem arăta cu maximă precizie că face tot ceea ce poate pentru a nu se conserva, ci pentru a deveni mai mult decât este...”
Şi asta ar da mai multe răspunsuri decât întrebările pe care ni le-am pus vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu