Lansarea cartii

           Joi, în 31 ianuarie, de la ora 16:30 a avut loc lansarea volumului nostru de antologie. Intâlnirea a avut loc la Cercul Militar şi spre surprinderea mea au participat multe persoane. Am fost întâmpinaţi cu mare căldură şi am primit multe încurajări.

            Doamna Virginia Paraschiv a vorbit despre munca noastră şi despre rigoarea cu care dânsa ne-a citit textele, dar şi despre impresia plăcută pe care i-am lăsat-o. 

            Domnul Florin Ţene a fost alături de noi şi a ţinut să spună câteva cuvinte despre munca noastră. Majoritatea invitaţilor au fost entuziasmaţi. Doamna Aurelia Velea a citit câteva epigrame din volumul dânsei, referitoare la relaţia elev-profesor ( a fost un moment tare amuzant), iar doamna Aurelia Oancă a fost impresionată de răspunsurile noastre pline de entuziasm la acel mini interviu dat de fiecare dintre noi  şi a citit câteva dintre ele. 

Cu cât timpul se scurgea mai repede, cu atât atmosfera devenea mai degajată, iar invitaţii mai vorbăreţi şi veseli. Domnul Mihai Ganea a citit câteva pagini din următorul său volum, ne-am amuzat copios, iar apoi d-na Paraschiv a rugat invitaţii să ne adreseze câteva mesaje. Toată lumea a fost receptivă şi încântată că nişte tineri care nu se cunosc au colaborat atât de bine şi au reuşit să scoată un volum de antologie. 

            Tot evenimentul a fost filmat, iar filmarea a fost trimisă în Anglia, de unde vom primi susţinere în continuare, iar la final s-a propus ca volumul nostru să fie tradus în engleză.

           Aşadar, cum spune Shakespeare,  "Totul e bine, când se termină cu bine", iar noi la muncă pentru volumul 2!!!

Oana Banuta

 

Coperta IV.

 

Cartea noastra. Nu asa cum am conceput noi coperta, dar sper sa va placa.

Joi, 31 ianuarie, 2013,  ora 16.30, la Cluj, Cercul Militar, sala armelor,  va avea loc lansarea cărţii "Ierburi în pârg", rodul colaborării noastre. Apare sub egida grupului "Cititor de proză", coordonat de dl. Emanuel Pope, cel care cu foarte  multă înţelegere ne-a primit în rândul membrilor acestui site.

Va vorbi dl Alexandru Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, şi alţi invitaţi.

Prefaţă: Alexandru Florin Ţene

Referinţe critice: Felix Nicolau şi Doru Ştefan Dăncuş.

Sperăm să ne bucurăm de prezenţa dvs.

Doru Emanuel

Noduri masive - societate

Ceea ce mi-a apărut în cale în ultima vreme, în afara mizeriei, am numit – noduri. Poate din pricina evoluţiei mele, sau din motive vizibile ale freneziei acestei ţări, viziunile mele au început să ia o altă formă, alt înţeles şi totalmente o altă direcţie.

N-am mai scris de ceva vreme, ştiu. Nu mă scuz, doar că nu am mai simţit. M-am lăsat pierdută într-o lume despre care se scrie în cărţi şi-mi place să cred că există. Am considerat că nu mai aparţin acestei lumi, şi iată că tocmai Hugo şi Maiorescu m-au adus înapoi. Am citit. Am citit ceva cărţi vechi, cu aer de contemporaneitate – lumea mea părea din ce în ce mai mică. M-am plimbat, am aflat şi am înţeles într-un final rostul anumitor valori, dar m-am lovit de absenţa lor în societatea noastră. Lumea mea era mică şi plină de lipsuri acum. Raţionamentul meu m-a împins spre o agitaţie şi un regret interior ce au mâncat din mine până la oase. Mi-au mancat din sentimente, din gânduri şi din gesturi. M-au cenzurat. Realitatea cenzurează cultura involuntar, căci realitatea noastră se macină alături de o naivitate şi o nonşalanţă ce nasc mediocritatea într-un ritm alert. Maiorescu este actualizat. Lumea mea este mică, plină de lipsuri şi de noduri masive.

Societatea este în lanţuri.

M-am simţit anihilată într-un fel. Am vrut să fac ceva, să ţip, să fug, să ajung cât mai departe. Dar am rămas aici, cu nopţi albe în plus, adăugate la colecţie. Am retina rănită de masele de mediocritate şi cultura superficială în care ne bălăcim orbeşte. Am timpanul zgâriat... dezacordurile-mi fac o simfonie stricată a viorilor cu corzile rupte şi a pianului fără de clape... Ce-i asta? Unde sunt aici? Lanţuri grele cu zale de plumb atârnă de mainile tuturor, dar cu toate astea, nu există nimic unitar. „Ce paradox!” aş fi tentată să spun...ce dezbinare fantastică a acestei lumi cu suflete oarbe şi gânduri oxidabile; dar tac, căci prea mult am scuzat acest drum greşit ce persistă de atâţia ani şi ne macină în contopirea sa cu idioţenia.

Ceea ce mi-a apărut în cale în ultima vreme, în afara mizeriei, am numit – noduri. Am folosit un termen elegant pentru frenezia şi frigul care mă înconjoară şi mă dezarmează uneori, pentru că am învăţat să-mi păstrz propriile-mi valori, în pofida demenţei de afară.

în oraş

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le scoteam pe rând şi le împrăştiam prin pat, revăzând, nostalgic, câteva momente dragi.

Oraşul era mare şi colorat.. dar te rog să ma crezi că avea o culoare atât de ţipătoare încât propriile-ţi gânduri nici nu se mai auzeau. Se pierdeau în neant, dar înainte de asta, se contopeau cu lumina ţipătoare a culorilor. Era un oraş delirant în care trăisem aproximativ toată viaţa mea de până atunci. Psihedelic, cu semafoare derulându-se haotic, oraşul se întindea în faţa mea zi de zi... Mă pierdea în nopţile lui reci şi negre cu felinare puse doar pentru decor. Nu funcţionau. Mă trezeam uneori în toiul întunericului dorind ceva mai multă lumină decât cea produsă de razele lunii. Dar străzile mă cunoşteau atât de bine încât... îmi purtau paşii chiar şi-n cea mai aprigă beznă. Îmi amintesc că aici am “aşa-zis iubit”, am plâns şi am alergat ca să uit de lume. Am trăit ceva experienţe de pus la colecţie şi povestit, dar toate astea m-au ajuns din urmă într-o nenorocită de zi.

Era un trafic infernal pe strada din spatele casei mele. Nebunii înjurau si creau panică în jur. Se oprise oraşul din cursul lui firesc... azi era ceva în aer, era ceva în oameni... Azi era ceva ce deranja oraşul. Un fel de frenezie, un taifun puternic a lovit. Eu am avut timp să alerg în buncăr, dar oraşul meu s-a transformat într-o ruină. Nu ştiu ce, dar poate un amalgam născut din frustrările locuitorilor a dărâmat tot ceea ce oraşul construise timp de-atâta amar de vreme...

Şi am lăsat în urmă tot păşind printre ruine. Valiza o ţineam în mâna stânga şi cu dreapta îmi feream ochii de praf. Călcam acum pe un teren minat, dar mă grăbeam să ajung în siguranţă. Desigur, drumul a fost lung şi plin de gloanţe, de arme ce se descărcau sub ochii mei şi-mi zgâriau timpanele, dar am ştiut să fiu mai puternică decât orice armă, orice otravă... orice grenadă detonată. Poate că soldaţii morţi serveau acum pământului, iar cei pe jumătate vii cereu cu disperare ajutor, dar eu am continuat să merg călcând prin bălţi de sânge. Ce război meschin s-a produs în marele meu oraş, numai eu pot înţelege.

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le-am trimis la dracu între timp, fiindcă oraşul ăsta nou m-a învăţat să trăiesc simplu şi de la capăt.

Zece dimensiuni

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâtea dimineţi şi m-a anihilat tristeţea.

Crăpase de mult de zi, iar eu eram obişnuită să mă trezesc în noapte şi m-am speriat. Am fugit prin mintea mea şi am dărâmat orizonturi. M-am prăbuşit într-un labirint al timpului şi m-am împărţit în patru dimensiuni. Am trăit, am alergat, am ales să înţeleg şi în final m-am panicat. Complexitatea cu care-mi macin mintea zi de zi; simplitatea cu care-mi îmbrac corpul zi de zi şi informaţiile cu care mă descurc zi de zi contrastează ilar cu ceea ce ochii mei trebuie să îndure. E o lume tristă învăluită în laşitate şi moarte spirituală. O lume gri cu flori stinse şi copaci bătrâni. Călătoresc prin timp şi mă îmbrac în cenuşă. Renasc. Sunt împărţită în cele patru dimensiuni şi mai adaug înca una… şi înca una… şi mă transform în mii de bucăţele care se reîntregesc uşor noaptea în pat, în gândurile mele. Evadez din labirint şi-l înving pe Orwell. Călătoria mea a funcţionat. Am întâlnit prin labirint de la Heraclit la Dante; de la Aristotel la Hitler; de la Heidegger la Noica. Şi azi sunt iar aici.

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâta vreme, dar tristeţea nu a apucat să mă anihileze. M-a speriat alarma ceasului prea tare. E fix. Universul se transformă în zece dimensiuni. Relativitatea deja nu mai există.

Prin lume, haimana ( 2 )

Am ajuns la scaun. Lângă mine, dominând vecinătatea, aiurea, e slab ca un băţ, dar asta rămâne între noi, cu visătoare şi totuşi lucidă privire goală, parcă adâncită undeva în el, veşnicul îngândurat, nemulţumit, aiurit şi îmbufnat, nimeni altul decât Nimar, prieten şi coleg. De clasă, de bancă, de poveşti. Ei, şi voi acum! Răbdare!
Nici nu ştiu când a pornit matahala. Nu tu sirenă de semnalizare, nu tu impiegat care, cu fluiericiul a lehamite strâns între dinţi, să ne atenţioneză: bă, fraierilor, aţi pus-o, cu mine rămâneţi. V-am luat!
Nimeni nu priveşte pe nimeni, distanţa dispreţuitoare dintre grupuri s-a instalat încă din primele clipe, dar ce mai conta?! Nemulţumirea pentru toată vânzoleala dimineţii se ofticase destul, acum băltea şi nici un tremur nu o mai dădea de gol. Descălecasem în extrema cealaltă.
Plictisit, am încercat să mă concentrez la peisajul ce alerga îndărăt, dar atenţia îmi zbură repede spre alte zări, spre alte lumi, nu spre cele spre care tocmai pornisem.
Am ieşit din oraş prin locul ideal pentru un început de călătorie. Măcar atât! Surpriza: să descopăr că oraşul e înconjurat, vorba vine înconjurat, de coline pline de păduri. Semn clar, pentru neuronii mei, că acolo se termina civilizaţia. Vegetația de vară, de un verde atât de viguros, m-a făcut să mă gândesc la frumuseţile de aici, de la noi şi ce splendori mă vor aştepta dincolo. Ce m-am înşelat la a doua chestie! Las' că vă spun.
Primul scurt popas: un hotel de stele mici unde ne-am cazat pentru zece minute şi am comandat o porţie mare de Doamne ce piesaj frumos! După câteva poze înclinate spre a prinde şi frumusetea domnişoarelor care ne însoţeau, am reluat galopul. Direcţia: spre apus. Oricum, cu atâta prospeţime în jur, mintea redevenise limpede iar urechile se străduiau să urmărească muzica prost dispusă din căştile prietenului meu. Era atât de mic volumul dat la maxim încât ai fi zis că se auzea de afară.
Până la graniţă, linişte şi pace. Am strâns buletinele şi le-am dat la verificat. Imediat ce am ieşit din preaiubita, de unii şi detestată de alţii, ţară ne-am oprit la o benzinărie unde şi eu şi Nini, mă gândesc să-l botez, sigur îl va scoate din minţi noua poreclă, am realizat, cu vădita "satisfacţie" a viitorilor conlocatari în iadul unde sigur vom ateriza, că nu putem da nici un telefon, nu aveam semnal şi nu eram singurii aflaţi în această situaţie. Sigur jumătate din mame au făcut crize de isterie. Mă şi gândeam ce săpuneală ne aşteptă la întoarcere. Doamne fereastră și o bucat’ de ușă albastră!
Singurul lucru care am crezut - ce fraieri! - că va mai alina necazul: am ochit un tip nou de suc, cola cu cireşe!! Trebuia să-l încerc. Măcar că mă ştiu toţi de brânză-n sticlă ce îs. Dezamăgirea m-a pus în fund. Definitiv. Cel puţin atunci.
După câteva minute, să tot fie vreo cinci, Doamne, ce repede s-au mişcat, zici că nu-s români, am luat-o la motor spre Budapesta. Dădeau roată oaresce nădejdi că vom tălpăli pe străzile Budei şi Pestei. Se pare că norocul era plecat în vizită la bunici. Of şi of!
Aş lăsa, pentru voi, bineînţeles, de-un sfat. Luaţi-o ca pe un avertisment, dacă poftiţi astfel. Dacă urmaţi acelaşi traseu spre capitala ungară, faceţi rost de-o poză, care vreţi, care vă place, lipiţi-o pe ocherii autocarului, maşină, ce-o fi. Pe interior, normal! Aşa n-o să vă îmboldească nevoia să vă scoateţi butonierele albastre, verzi, căprii, cum s-or fi nimerit la fiecare, doar - doar veţi scăpa de corvoada de-a admira spectaculoasa plictiseală a pustei. Nici acum, la câteva săptămâni depărtare de "eveniment", nu înţeleg cum am rezistat. Puteai să caşti lanternele mult şi bine. În jur doar câmp şi iar câmp. Copac, deal, moviluţă, râu, nici de leac. Case, câteva ruine, pe cale de dispariţie şi ele.
Aveţi dreptate, ceva tot întâlneai şi acolo. Lanuri cât vezi cu ochii.

Curg singurătăţile prin mine

Venele mele par mai albastre
şi-oricât de mult aş vrea să mor
nu pot să plâng.
Nici măcar nu mai încap în mine.

Simt un tremur uşor prin coapse şi tălpi.
Oamenii traversează strada,
trec grăbiţi pe lângă mine
şi-n pântec îmi creşte o frică.