Amiaza abia se scurgea. O pâclă înecăcioasă invadează tutungeria. Îmi plimbam degetul arătător într-o dâră de praf, pentru ca apoi să îl plasez tacticos pe limba mea senilă.
- Ai fost aici? întrebă un bărbat îndreptându-şi arătătorul în dreptul uneia dintre cărţile poştale.
- Vrei să o cumperi?
Buzele i-au înflorit într-un zâmbet. Bărbia îmi tremura îngrozitor. Am apucat strâns bancnotele din degetele lui alunecoase. Mirosul lui înţepător a rămas în aer toată noaptea, era un străin.
Vântul se înteţea, ridicând în aer vârtejuri efemere de ţărână. Un vuiet s-a împrăştiat în văzduh cu o bufnitură puternică. Tornada se apropia nestăvilită, la fel de necontrolată precum o apă învolburată.
M-am născut în timpul primei tornade tropicale uscate. Acum cea de-a 20-a îşi croia drum în inima oraşului nostru. Respiram sacadat auzindu-i înaintarea sigură. O femeie, ultima din rând, îmi puse o monedă sclipitoare în palmă, îmi închise pumnul zâmbind afectat şi mă lovi rapid peste obrazul amorţit şi puţin vânăt. Un firicel naiv de sânge se prelingea, lăsându-se împrăştiat de bătaia vântului. Ascunzându-mi faţa în palme chicotesc frivol. Când ridic privirea rătăcită o întâlnesc pe cea a străinului. Îmi şterge cu arătătorul dâra de sânge din jurul buzei inferioare. Pielea lui are mirosul fructelor sălbatice de mango. Dezvelindu-şi dinţii albaştrii îmi strecoară în buzunar mai multe bancnote. Degetele-mi tremură şi-mi umezesc buzele temătoare. Pe loc simt gustul sângelui amestecat cu cel de mango. Încerc să mă feresc slobozind un strigat ascuţit. Obrazul mi se sparge de măsele.
M-am trezit făr’ de zâmbet. Ochii îmi erau cârpiţi de somn. Şi-a încurcat degetele transparente în desişul părului meu. M-am ridicat în capul oaselor. El a rămas aşa, privindu-şi palma în care un fir de păr se juca neîncetat. Tulburată de mireasma pe care o răspândea, am întrebat înfrigurată ce se întâmplase cu tornada.
- N-a venit.
Am pufnit dispreţuitor.
- Eşti străin, n-ai de unde să ştii. De 20 de ani încoace vine fără întârziere.
Şi-a ţuguiat buzele şi a tuşit repetându-şi afirmaţia pe un ton mult mai autoritar. Şi-a adăpostit capul plin de vise în avalul părului meu.
- Sunt furioşi, o să-ţi ia banii şi o să te batem din nou.
M-am foit, buzele lui s-au desprins pentru un moment de clavicula mea şi au lăsat o dâra sclipitoare de salivă. Mi-a duduit în ureche, fierbinte şi umed promiţându-mi că vom pleca în zori în căutarea tornadei rătăcite.
duminică, 20 martie 2011
Amintiri cu Uli
Miez de vară. O căldură înăbuşitoare. Soarele arde îngrozitor. Pomii şi-au lăsat frunzele în jos, alene. Ce să mai zic de flori, sărmanele, li s-a dus coloritul misterios, ai zice că au făcut riduri. Pisoii se tolănesc pe sub umbre. Li s-au dilatat arterele probabil.
E zi de miercuri. Oricum, oamenii muncesc. Mai trece un car pe drum, ridicînd praful obosit. Unii îl blestemă: ,,Oh! Doamne, iarăşi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi”. Linişte peste sat. Fiecare îşi caută de treaba sa.
E un sat mic. Cunoscut a fi numit cu ,,vînturi”, deşi după cum se vede nu prea bate vîntul pe aici. Se zice aşa din cauza unei legende mai vechi şi cam necredibilă, dar cel puţin să nu se plictisească pietrele de pe drum. E un sat liniştit, cu oameni cuminţi şi binevoitori.
Ziceam că e cald. Da. Oare e plictisitor în astfel de zile? Ba deloc. Mai ales pentru Uli. Uli, băieţelul curios, hazliu şi îndrăzneţ. Să nu mă duc prea departe, fiindcă îşi are propria descriere, născocită dintr-o mare ingeniozitate. Se prezintă repede şi destul de comic dacă îl vezi, însă e destul de inteligent.
,, Bună. Mă nucur să te cunosc. Sunt Uli, băiat mare (probabil face vre-o aluzie) şi frumos. Sunt nepot de-al lui Nică. Îl ştii pe Nică? Ion Creangă-bunicul cu poveşti şi ştii, mă mîndresc nespus de mult cu mine. Îi semăn leit, doar cîteva deosebiri”.
,,Ha”- îţi zici probabil, ,,E chiar un băieţaş deştept”. L-am cunoscut vara trecută pe cînd eram la bunici. Mi-a făcut această descriere subită, fără pic de ruşine sau prea mare ezitare. Probabil o face tuturor necunoscuţilor, într-o asemenea coerenţă. Eu una, am rămas uimită. Ţin minte că l-am întrebat care sunt micile deosebiri dintre el şi Nică, deşi eram cam neîncrezătoare în relaţia lor de rudenie, chiar şi acum am oarece incertitudini ( totuşi el o ţinea una şi bună că îi este nepot ). Mă gîndeam cu ironie: ,,probabil nepot de-al cinsprezecelea”, dar mai ştii? După ce l-am cunoscut mai bine, chiar aş zice că seamănă. Să nu mă duc iarăşi prea departe. Mi-a răspuns (cu referire la deosebiri):
-Eu mă numesc Uli... dar e aproape şi de Ion. Nu am fost la cireşe, ci la vişine. Trăiesc lîngă casa lui Nică, adică suntem vecini. Am ucis şi eu muşte cu ceaslovul. Mă duc des la biserică, cînt şi eu cu de-a sila. Îmi place doar că fac diferite nebunii pe acolo, pe ascuns. Fug cam des pe la scăldat. Am o mătuşă zgîrîie-brînză, numai că o cheamă Aniţa. Din păcate nu am furat nicio pupăză din tei, dar am ucis cocoşul vecinei.
Distractiv. E un băiat destul de drăguţ. Un tovarăş de joacă şi de nebunii în toată firea. M-am împrietenit cu el. Asistam seara la poveştile pe care mi le înşira una după alta. Copilul ăsta chiar e incredibil. Rîdeam cu haz, nici urmă de plictiseală.
Şi fiindcă era cald, Uli unde credeţi că era? La scăldat, bineînţeles. Se distra grozav. Era singur. A fugit de acasă, ca deobicei. Nu poate rata o asemena distracţie. Se bălăcea, sărea de pe un picior pe altul şi spunea cuvintele lui Nică sau acum şi ale lui Uli: ,, Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi,/ Că ţi-oi da parale vechi; /Şi ţi-oi spăla cofele/ Şi ţi-o bate dobele!.”. De data aceasta a fost mai cu cap. Şi-a ascuns hainele. Ştie el... a mai păţit-o.
Altădată mi-a povestit de aventura de la biserică. Pentru părintele Gavriil era un copil cam nesuferit. Adică preotul nu îl agrea ca şi Uli pe el dealtfel. Să-mi fie cu iertare, dar povestesc şi eu cum mi-a povestit Uli. Uli îl numea aşa pe ascuns ,,popa-prostul”. Păi, aşa se mai întîmplă cîteodată. În ciuda acestui fapt, preotul nu putea să-i facă nimic, chiar şi în urma daunelor pricinuite, că de, credinţa e credinţă, biserica îi primeşte pe toţi şi plus la toate, mama lui Uli e o femeie evlavioasă, respectată de oameni.
Prima dintre păţaniile lui Nică a fost cea cu muştele şi cu bondarii. Şi-a pus mîinile-n cap, săracul părinte Gavriil. Însă asta nu e nimic pe lîngă ce-a urmat. Într-un an, de Paştele Blajinilor, toţi sătenii îmbrăcaţi în haină de sărbătoare. Veneau la morminte, ridicau la biserică, făceau cele necesare după datele creştineşti într-u pomenirea celor morţi. Toate-s bune, pînă cînd în mijlocul cimitirului zarvă, nelinişte. Bătrînele exclamau: ,,Doamne, nu am mai văzut aşa ceva. Necuratul, Necuratul a umblat pe aici”; ,,Aduceţi tămîie!” ,,Să se cheme preotul”. Uli rîdea de se prăpădea ( pe ascuns, bineînţeles ). Ce-a făcut? Înainte cu cîteva zile făcuse curat în cimitir, la morminte. Acolo era şi o cruce părăsită. Şi ce s-a gîndit? Hai să facă şi aici locul în ordine, însă, a scris pe cruce numele părintelui Gavriil. Iaca, zarvă în zi de pomenire. Mamă-sa, săraca, femeie cumsecade, a intrat în pămînt de ruşine. ,,Ah!Uli, Uli...”.
Altă dată tot la biserică într-o zi de duminică, în toiul slujbei, dă drumul pe neobservate unui şarpe. Aoleu! Ce tămbălău şi atunci. Însă nu a fost prins. Oamneii credeau că de vină acele călduri, iar şerpii ies din pămînt pe timp de arşiţă. Cel puţin de data aceasta a scăpat de o chelfăneală zdravănă.
Într-o seară, la bunica la poartă ne adunaserăm o ceată întreagă de copii. Uli ne istorisea o altă întîmplare. Cică în fiecare dimineaţă trebuie să se scoale pe la patru-cinci, din cauza blestematului de orologiu viu: cocoşul vecinei. S-a gîndit ce s-a gîndit şi pe cînd vecina era plecată la cîmp, a sărit iute gardul, a înhăţat cocoşul şi a vrut să-l ascundă. Din păcate cocoşul a murit. Cînd a venit vecina, cam arţăgoasă din fire, i s-au aprins paiele-n cap. Din vorbă-n vorbă, l-a aflat pe Uli de vinovat. Săraca de mamă-sa a fost nevoită să-i înpoieze alt cocoş şi încă cîteva găini, cică acel cocoş era de sămînţă. Încă o pierdere şi o bătaie în toată legea.
Eheee... şi uite aşa. Încă cîte nebuni a mai făcut. Într-o zi Uli mi-a destăinuit un secret: ,,Ştii, poate nu am să scriu ca Nică, dar voi duce acest tezaur mai departe”. Am rămas emoţionată de cele auzite.
Odată mi-a spus:
,,Eu sunt fericit şi aş zice ca Nică: Aşa eram eu la vîrsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copii de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.
PS: Acest text e dedicat lui Uli. Uli, prietenul meu din copilărie. Prietenul meu veşnic. Acum veghează de sus, prea tînăr s-a urcat acolo. Îl ţin minte. Îl ţin minte... şi mă doare. Ţin minte, ultima oară l-am văzut în timpul studenţiei, era în oraş şi studia filozofia. Mi-a zis: ,,Sunt Fericit”.
E zi de miercuri. Oricum, oamenii muncesc. Mai trece un car pe drum, ridicînd praful obosit. Unii îl blestemă: ,,Oh! Doamne, iarăşi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi”. Linişte peste sat. Fiecare îşi caută de treaba sa.
E un sat mic. Cunoscut a fi numit cu ,,vînturi”, deşi după cum se vede nu prea bate vîntul pe aici. Se zice aşa din cauza unei legende mai vechi şi cam necredibilă, dar cel puţin să nu se plictisească pietrele de pe drum. E un sat liniştit, cu oameni cuminţi şi binevoitori.
Ziceam că e cald. Da. Oare e plictisitor în astfel de zile? Ba deloc. Mai ales pentru Uli. Uli, băieţelul curios, hazliu şi îndrăzneţ. Să nu mă duc prea departe, fiindcă îşi are propria descriere, născocită dintr-o mare ingeniozitate. Se prezintă repede şi destul de comic dacă îl vezi, însă e destul de inteligent.
,, Bună. Mă nucur să te cunosc. Sunt Uli, băiat mare (probabil face vre-o aluzie) şi frumos. Sunt nepot de-al lui Nică. Îl ştii pe Nică? Ion Creangă-bunicul cu poveşti şi ştii, mă mîndresc nespus de mult cu mine. Îi semăn leit, doar cîteva deosebiri”.
,,Ha”- îţi zici probabil, ,,E chiar un băieţaş deştept”. L-am cunoscut vara trecută pe cînd eram la bunici. Mi-a făcut această descriere subită, fără pic de ruşine sau prea mare ezitare. Probabil o face tuturor necunoscuţilor, într-o asemenea coerenţă. Eu una, am rămas uimită. Ţin minte că l-am întrebat care sunt micile deosebiri dintre el şi Nică, deşi eram cam neîncrezătoare în relaţia lor de rudenie, chiar şi acum am oarece incertitudini ( totuşi el o ţinea una şi bună că îi este nepot ). Mă gîndeam cu ironie: ,,probabil nepot de-al cinsprezecelea”, dar mai ştii? După ce l-am cunoscut mai bine, chiar aş zice că seamănă. Să nu mă duc iarăşi prea departe. Mi-a răspuns (cu referire la deosebiri):
-Eu mă numesc Uli... dar e aproape şi de Ion. Nu am fost la cireşe, ci la vişine. Trăiesc lîngă casa lui Nică, adică suntem vecini. Am ucis şi eu muşte cu ceaslovul. Mă duc des la biserică, cînt şi eu cu de-a sila. Îmi place doar că fac diferite nebunii pe acolo, pe ascuns. Fug cam des pe la scăldat. Am o mătuşă zgîrîie-brînză, numai că o cheamă Aniţa. Din păcate nu am furat nicio pupăză din tei, dar am ucis cocoşul vecinei.
Distractiv. E un băiat destul de drăguţ. Un tovarăş de joacă şi de nebunii în toată firea. M-am împrietenit cu el. Asistam seara la poveştile pe care mi le înşira una după alta. Copilul ăsta chiar e incredibil. Rîdeam cu haz, nici urmă de plictiseală.
Şi fiindcă era cald, Uli unde credeţi că era? La scăldat, bineînţeles. Se distra grozav. Era singur. A fugit de acasă, ca deobicei. Nu poate rata o asemena distracţie. Se bălăcea, sărea de pe un picior pe altul şi spunea cuvintele lui Nică sau acum şi ale lui Uli: ,, Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi,/ Că ţi-oi da parale vechi; /Şi ţi-oi spăla cofele/ Şi ţi-o bate dobele!.”. De data aceasta a fost mai cu cap. Şi-a ascuns hainele. Ştie el... a mai păţit-o.
Altădată mi-a povestit de aventura de la biserică. Pentru părintele Gavriil era un copil cam nesuferit. Adică preotul nu îl agrea ca şi Uli pe el dealtfel. Să-mi fie cu iertare, dar povestesc şi eu cum mi-a povestit Uli. Uli îl numea aşa pe ascuns ,,popa-prostul”. Păi, aşa se mai întîmplă cîteodată. În ciuda acestui fapt, preotul nu putea să-i facă nimic, chiar şi în urma daunelor pricinuite, că de, credinţa e credinţă, biserica îi primeşte pe toţi şi plus la toate, mama lui Uli e o femeie evlavioasă, respectată de oameni.
Prima dintre păţaniile lui Nică a fost cea cu muştele şi cu bondarii. Şi-a pus mîinile-n cap, săracul părinte Gavriil. Însă asta nu e nimic pe lîngă ce-a urmat. Într-un an, de Paştele Blajinilor, toţi sătenii îmbrăcaţi în haină de sărbătoare. Veneau la morminte, ridicau la biserică, făceau cele necesare după datele creştineşti într-u pomenirea celor morţi. Toate-s bune, pînă cînd în mijlocul cimitirului zarvă, nelinişte. Bătrînele exclamau: ,,Doamne, nu am mai văzut aşa ceva. Necuratul, Necuratul a umblat pe aici”; ,,Aduceţi tămîie!” ,,Să se cheme preotul”. Uli rîdea de se prăpădea ( pe ascuns, bineînţeles ). Ce-a făcut? Înainte cu cîteva zile făcuse curat în cimitir, la morminte. Acolo era şi o cruce părăsită. Şi ce s-a gîndit? Hai să facă şi aici locul în ordine, însă, a scris pe cruce numele părintelui Gavriil. Iaca, zarvă în zi de pomenire. Mamă-sa, săraca, femeie cumsecade, a intrat în pămînt de ruşine. ,,Ah!Uli, Uli...”.
Altă dată tot la biserică într-o zi de duminică, în toiul slujbei, dă drumul pe neobservate unui şarpe. Aoleu! Ce tămbălău şi atunci. Însă nu a fost prins. Oamneii credeau că de vină acele călduri, iar şerpii ies din pămînt pe timp de arşiţă. Cel puţin de data aceasta a scăpat de o chelfăneală zdravănă.
Într-o seară, la bunica la poartă ne adunaserăm o ceată întreagă de copii. Uli ne istorisea o altă întîmplare. Cică în fiecare dimineaţă trebuie să se scoale pe la patru-cinci, din cauza blestematului de orologiu viu: cocoşul vecinei. S-a gîndit ce s-a gîndit şi pe cînd vecina era plecată la cîmp, a sărit iute gardul, a înhăţat cocoşul şi a vrut să-l ascundă. Din păcate cocoşul a murit. Cînd a venit vecina, cam arţăgoasă din fire, i s-au aprins paiele-n cap. Din vorbă-n vorbă, l-a aflat pe Uli de vinovat. Săraca de mamă-sa a fost nevoită să-i înpoieze alt cocoş şi încă cîteva găini, cică acel cocoş era de sămînţă. Încă o pierdere şi o bătaie în toată legea.
Eheee... şi uite aşa. Încă cîte nebuni a mai făcut. Într-o zi Uli mi-a destăinuit un secret: ,,Ştii, poate nu am să scriu ca Nică, dar voi duce acest tezaur mai departe”. Am rămas emoţionată de cele auzite.
Odată mi-a spus:
,,Eu sunt fericit şi aş zice ca Nică: Aşa eram eu la vîrsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copii de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.
PS: Acest text e dedicat lui Uli. Uli, prietenul meu din copilărie. Prietenul meu veşnic. Acum veghează de sus, prea tînăr s-a urcat acolo. Îl ţin minte. Îl ţin minte... şi mă doare. Ţin minte, ultima oară l-am văzut în timpul studenţiei, era în oraş şi studia filozofia. Mi-a zis: ,,Sunt Fericit”.
Şomer Vs. Părinte
Mi-a fost dat să văd, nu de mult, câteva scene de la un club sportiv, de fapt să aud câteva conversaţii. Terminând antrenamentul, copilul îi cere mamei, (o doamnă respectabilă cu o ţinută pot spune ireproşabilă, cam elegantă însă pentru o sală de antrenament):
- Mamă, vreau un suc.
- De unde să mai scot bani? Trebuie să-ţi iau şi echipametul...
- Cât costă?
- 5 milioane (500 ron).
- Şi ai? întrebă copilul plin de speranţă.
- N-am!... dar te mai vând pe tine de restul. Încercă doamna să facă situaţia să pară amuzantă.
Într-un alt colţ doi taţi mândri peste măsură de progenituri, dezbat aceeaşi problemă:
- Măi, eu n-aş fi avut de unde să-i dau.... dar i-a dat bunicsu.
- Eu chiar n-am... sunt şomer. Cinci milioane e tot şomajul meu... eu din ce mai trăiesc?
Zece minute mai târziu, domnul şomer discută cu soţia sa, o doamnă spre 40 de ani, îmbrăcată casual, cu tenul uşor pătat de nişte pistrui nelalocul lor pe tenul ei cu tentă măslinie; are o privire de Neptun.
- Toţi au dat... trebuie, na.... chiar şi el (întoarce discret capul spre domnul cu care conversa mai înainte)... bine, a dat bunicul copilului, nu el.
- ........
- Mă gândeam.... să mă duc să....
Sprâncenele doamnei se arcuiesc ameninţător. El continuă:
- Să împrumut de la Sponsor...îi cer...
- Cui? D-na deja îşi arată dezacordul.
- Sponsorului...
- Nu ceri nimănui... nu avem şi gata... Vom vedea... apropo, facturile şi rata le-ai plătit? Dar asigurarea?
Confruntat cu aceste realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea, dar mai ales aflat sub presiunea privirilor consoartei, domnul abordează alte ipoteze.
- Luna asta, da. Dacă nu, lasă că îi luam după, că şi aşa nu le aduce la toţi la fel.... vedem ce le aduce şi ne orientăm.
În drum spre maşină, domnul îşi aminteşte:
- Îmi mai trebuie benzină...
- Mamă, vreau un suc.
- De unde să mai scot bani? Trebuie să-ţi iau şi echipametul...
- Cât costă?
- 5 milioane (500 ron).
- Şi ai? întrebă copilul plin de speranţă.
- N-am!... dar te mai vând pe tine de restul. Încercă doamna să facă situaţia să pară amuzantă.
Într-un alt colţ doi taţi mândri peste măsură de progenituri, dezbat aceeaşi problemă:
- Măi, eu n-aş fi avut de unde să-i dau.... dar i-a dat bunicsu.
- Eu chiar n-am... sunt şomer. Cinci milioane e tot şomajul meu... eu din ce mai trăiesc?
Zece minute mai târziu, domnul şomer discută cu soţia sa, o doamnă spre 40 de ani, îmbrăcată casual, cu tenul uşor pătat de nişte pistrui nelalocul lor pe tenul ei cu tentă măslinie; are o privire de Neptun.
- Toţi au dat... trebuie, na.... chiar şi el (întoarce discret capul spre domnul cu care conversa mai înainte)... bine, a dat bunicul copilului, nu el.
- ........
- Mă gândeam.... să mă duc să....
Sprâncenele doamnei se arcuiesc ameninţător. El continuă:
- Să împrumut de la Sponsor...îi cer...
- Cui? D-na deja îşi arată dezacordul.
- Sponsorului...
- Nu ceri nimănui... nu avem şi gata... Vom vedea... apropo, facturile şi rata le-ai plătit? Dar asigurarea?
Confruntat cu aceste realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea, dar mai ales aflat sub presiunea privirilor consoartei, domnul abordează alte ipoteze.
- Luna asta, da. Dacă nu, lasă că îi luam după, că şi aşa nu le aduce la toţi la fel.... vedem ce le aduce şi ne orientăm.
În drum spre maşină, domnul îşi aminteşte:
- Îmi mai trebuie benzină...
miercuri, 9 martie 2011
Is any problem?
Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu... scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.
Any problem?
Any problem?
Amazonul străzii Colonelului 7
Peşti multicolori înotau efervescent în jurul cizmelor mele gumoase. Picioarele-mi erau leneşe, dar fericite. Cerul, de un azuriu tulburător era lipsit de soare. Indreptându-mi privirea spre fostul nadir am încercat să-mi amintesc de câte zile nu a mai răsarit. Umezindu-mi degetul arătator am exclamat :
- 234.
Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze întepătoare. O oarecare nelinişte m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasă a zilelor precedente. Priveam însetata oglindirea perfectă a copacilor în luciul apei. Pleoscăiam încantată, ridicând câte un picior pe rând, crăpându-mi încet buzele în acelaşi timp, pentru ca peste câteva secunde, cuprinsă de un elan distructiv să plonjez nemilos în mijlocul unei familii nevinovate de peşti.
Strada Colonelului 7 era un fluviu ameninţător. Totuşi, de când ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simţitor, răspândind un încantător miros de câine ud în tot orasul. Scafandrii plonjau neîncetat în adâncul acestei străzi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafată, plutind uneori şi zile întregi în derivă pe arterele principale. Gingia superioară mi-a fost cuprinsă de o amorţeală atroce când, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat în minte imaginea ursuleţului meu de pluş. De câteva zile pestilenţialul miros răspândit anterior de apa învolburată a strazii Colonelului 7 a fost înlocuit de cel al migdalelor amare. După câteva zile fiecare lucru îngurgitat ajungea să aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atât de intim încât transpiraţia-ţi toată, curgând în borboane mobile, avea izul aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am mişcat limba şi pe vârful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S.C.7 un grup neliniştit se adunase în jurul unui punct indefinit pentru prea defectuoşii mei ochi miopi. Apropiindu-mă, o femeie cu privirea crucişă mi-a spus că era un cadavru al nimănui si că urmai să-l ducă în casa mea.
Corpul îi era acoperit de iederă otrăvitoare. M-am gândit naiv că morţii sunt precum casele. Femeia saşie şi cu privirea rece de perete albastru, privind în ochii împăienjeniţi de iederă ai nefericitului(sau fericitului) a înălţat un strigăt de o rezonanţă mai catastrofală decat insăşi inundaţia . Ne-a spus tututor, că în acei ochi tulburi a văzut faţa lividă, puhavă de apă inţepătoare a străzii noastre adânci, precum şi întregul trup al soţului ei dispărut. Curioşii s-au îngrămădit pentru a privi măcar o clipă în abisul mâlos al umorii defunctului. Se întorceau, pe rând, cu faţa încremenită, dar plină de lacrimi, scoţând un răcnet de animal adânc rănit. Işi mâncau pumnii şi încheieturile. Aţâţată de amintirea ursului pierdut în ape necunoscute i-am privit preţ de câteva secunde doar pojghiţa cleioasă de pe ochiul stâng. M-am întors pentru a putea plânge alături de ceilalţi orăşeni adunaţi în casa mea. Ultima oară când mi-am revenit apa îmi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut să mă opresc din jale. Am plâns cu toţii atât de mult, încât nici nu ne-am mai dat seama că el raspandea mirosul incert de migdale învechite, am plâns până când casa mea s-a transformat în fluviu.
- 234.
Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze întepătoare. O oarecare nelinişte m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasă a zilelor precedente. Priveam însetata oglindirea perfectă a copacilor în luciul apei. Pleoscăiam încantată, ridicând câte un picior pe rând, crăpându-mi încet buzele în acelaşi timp, pentru ca peste câteva secunde, cuprinsă de un elan distructiv să plonjez nemilos în mijlocul unei familii nevinovate de peşti.
Strada Colonelului 7 era un fluviu ameninţător. Totuşi, de când ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simţitor, răspândind un încantător miros de câine ud în tot orasul. Scafandrii plonjau neîncetat în adâncul acestei străzi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafată, plutind uneori şi zile întregi în derivă pe arterele principale. Gingia superioară mi-a fost cuprinsă de o amorţeală atroce când, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat în minte imaginea ursuleţului meu de pluş. De câteva zile pestilenţialul miros răspândit anterior de apa învolburată a strazii Colonelului 7 a fost înlocuit de cel al migdalelor amare. După câteva zile fiecare lucru îngurgitat ajungea să aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atât de intim încât transpiraţia-ţi toată, curgând în borboane mobile, avea izul aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am mişcat limba şi pe vârful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S.C.7 un grup neliniştit se adunase în jurul unui punct indefinit pentru prea defectuoşii mei ochi miopi. Apropiindu-mă, o femeie cu privirea crucişă mi-a spus că era un cadavru al nimănui si că urmai să-l ducă în casa mea.
Corpul îi era acoperit de iederă otrăvitoare. M-am gândit naiv că morţii sunt precum casele. Femeia saşie şi cu privirea rece de perete albastru, privind în ochii împăienjeniţi de iederă ai nefericitului(sau fericitului) a înălţat un strigăt de o rezonanţă mai catastrofală decat insăşi inundaţia . Ne-a spus tututor, că în acei ochi tulburi a văzut faţa lividă, puhavă de apă inţepătoare a străzii noastre adânci, precum şi întregul trup al soţului ei dispărut. Curioşii s-au îngrămădit pentru a privi măcar o clipă în abisul mâlos al umorii defunctului. Se întorceau, pe rând, cu faţa încremenită, dar plină de lacrimi, scoţând un răcnet de animal adânc rănit. Işi mâncau pumnii şi încheieturile. Aţâţată de amintirea ursului pierdut în ape necunoscute i-am privit preţ de câteva secunde doar pojghiţa cleioasă de pe ochiul stâng. M-am întors pentru a putea plânge alături de ceilalţi orăşeni adunaţi în casa mea. Ultima oară când mi-am revenit apa îmi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut să mă opresc din jale. Am plâns cu toţii atât de mult, încât nici nu ne-am mai dat seama că el raspandea mirosul incert de migdale învechite, am plâns până când casa mea s-a transformat în fluviu.
poem
colaborare Doru
caut umbra paşilor
aplecați către lună
jumătatea de picătură
sfertul din cuvânt
irisul petalelor
copertină sufletului
trezit în zori
caut umbra paşilor
aplecați către lună
jumătatea de picătură
sfertul din cuvânt
irisul petalelor
copertină sufletului
trezit în zori
Fără nume
Peştii au chipurile triste, mamă,
Peştii au chipurile plânse şi nu înţeleg,
Peştii au murit, mamă, au murit.
S-au dus cu ochii închişi.
Trăim în castele prăbuşite, mamă,
Ne-a căzut tavanul în cap,
Şi lustra atârna deasupra ochiului meu drept,
Şi vai, mamă, e singurul pe care-l mai am!
Se duce soarele, mamă…
Se închide benevol şi neliniştită mâna mea,
Te caută, mamă, îţi caută chipul verosimil, iubit…
Unde eşti mamă, unde eşti acum?
S-a terminat, lumea-i la pământ.
Eu sângerez, tu unde zaci în letargie?
Nu pleca şi tu cu ea, mamă,
Că nici tata nu ştiu unde-i dus.
Peştii au chipurile plânse şi nu înţeleg,
Peştii au murit, mamă, au murit.
S-au dus cu ochii închişi.
Trăim în castele prăbuşite, mamă,
Ne-a căzut tavanul în cap,
Şi lustra atârna deasupra ochiului meu drept,
Şi vai, mamă, e singurul pe care-l mai am!
Se duce soarele, mamă…
Se închide benevol şi neliniştită mâna mea,
Te caută, mamă, îţi caută chipul verosimil, iubit…
Unde eşti mamă, unde eşti acum?
S-a terminat, lumea-i la pământ.
Eu sângerez, tu unde zaci în letargie?
Nu pleca şi tu cu ea, mamă,
Că nici tata nu ştiu unde-i dus.
Frânturi
Aştept să-mi cazi
de pe umerii goi
dintr-o poză
întoarsă
- Mărturie spre cer
Îmi cer dreptul
la eroare
am şi eu cearcăne
mergem ca pe foi
Scrise
- nescrise
Autobuzul greşit ne duce
O staţie în plus
Oameni în minus
fără vlagă
ne împiedicăm
mâinile
în iubire
Aici la noi
dacă ţi se deschid şireturile
e semn că ţi-e dor
şi că plecăciunile
nu mai sunt de mult
deşarte
de pe umerii goi
dintr-o poză
întoarsă
- Mărturie spre cer
Îmi cer dreptul
la eroare
am şi eu cearcăne
mergem ca pe foi
Scrise
- nescrise
Autobuzul greşit ne duce
O staţie în plus
Oameni în minus
fără vlagă
ne împiedicăm
mâinile
în iubire
Aici la noi
dacă ţi se deschid şireturile
e semn că ţi-e dor
şi că plecăciunile
nu mai sunt de mult
deşarte
între obsesie şi fobie
Cred că viaţa mea se transformă în lucrurile pe care nu mi le-am închipuit niciodată şi cînd mă gîndesc că vreau cît mai repede să termin liceul, să plec din ţară şi-apoi să-mi fac o familie, mă înspăimîntă o durere eventuală mult mai mare actualei, dar(!) chiar nu ştiu ce poate fi mai mult decît ideea morţii trecută-ntr-o obsesie.
Amuzant, adică tragico-amuzant, este că oscilează între obsesie şi fobie. Sunt, precum şi azi, gata să m-afund în neant, alteori însă, îmi vine să urlu amintindu-mi că va trebui să mor. Ce rost mai are atunci viaţa?
Ziceam în multe din eseurile mele că existenţa fiecăruia dintre noi se întîmplă o singură dată şi, respectiv, avem o şansă unică de a scăpa din timpul existenţial. Ziceam că moartea e o dezertare ruşinoasă şi că nu trebuie să capitulăm, iar eu...
Încăpăţînarea mea e chiar incurabilă.
Amuzant, adică tragico-amuzant, este că oscilează între obsesie şi fobie. Sunt, precum şi azi, gata să m-afund în neant, alteori însă, îmi vine să urlu amintindu-mi că va trebui să mor. Ce rost mai are atunci viaţa?
Ziceam în multe din eseurile mele că existenţa fiecăruia dintre noi se întîmplă o singură dată şi, respectiv, avem o şansă unică de a scăpa din timpul existenţial. Ziceam că moartea e o dezertare ruşinoasă şi că nu trebuie să capitulăm, iar eu...
Încăpăţînarea mea e chiar incurabilă.
Renaştere
Femeia, pura fiinţă care ţi-a dat viaţă, e cea de care te loveşti oriunde ai merge. Poate Cărtărescu a intenţionat să exceleze într-o definiţie a femeii, divinizând-o, perfecţionând-o, eu vorbesc despre total altceva în schimb. Este ceea ce DA - te scoate din impas de multe ori, că poate pentru ea te mai trezeşti uneori dimineaţa, dar niciodată raţională, te poate împinge la loc. Femeia e, cum ar spune M.Preda „ ca o pradă ”. E vorba de durere, de momente-n care iţi pui la bătaie şi sângele să o mai strângi odata-n braţe. E vorba de ceea ce îţi spune sau promite, de faptul că e acolo... dar de multe ori calcă strâmb fără voinţă. E ceea ce numeşti ajutor la mijloc de drum când felinarele sunt stinse şi întunericul inundă calea, dar poate de multe ori şi ea mai sparge câte-un bec. E poate-o vrabie; un fulg; o adiere uşoară; un scâncet; o lacrimă... un umăr pe care să stai. Cu forme pline sau modeste e totuşi acolo, într-un pat în miez de noapte cu o carte strânsă cu mâinile pe piept... pieptul acoperit de atâta iubire, de atâtea greşeli iraţionale. E cea care din nimic face ceva şi care ar lupta împotriva durerii tale şi smulgându-şi inima din piept... Cea care ştie că şi tu ai face la fel când o săruţi de noapte bună şi o strângi în braţe lăsând-o să doarmă până târziu dimineaţa... E ceea ce numeşti dragoste, căci pe chipul ei citeşti asta.. ceea ce nu ai vrea să părăseşti în veci. Femeia e cea care-ţi radiază ziua cu un zâmbet, cel pe care-l poartă pe buze din pricina ta... deşi tu poate n-ai fost mereu lângă ea, sufletul a fost mereu aproape, şi ieşind din coaste de nevoie! Această ea te trezeşte dimineaţa fără să deschidă ochii măcar.. e vorba de parfum, de piele, de cum miroase.. şi tot ea iţi captează atenţia asupra somnului său liniştit... Privind spre femeia ta vezi poate o lume, o cale, sau doar un mic traseu... Există o singură femeie a vieţii pe care nu o poţi alege, cea din care te naşti, cum de asemenea există o singură femeie a vieţii pe care o poţi alege – cea din care renaşti!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)