Eram doar noi doi în visul meu.
Noi doi, şi un stol de cocori
ce îşi înfigeau aripile în norii pufoşi.
Noi doi, cocorii deasupra noastră,
iar lângă noi, un cireş
ce îşi mângâia florile pe umerii nostri, goi.
Noi doi, cocorii deasupra noastră, cireşul aproape de noi,
iar în depărtări,
ochii noştri zăreau…amurgul.
Tu şi eu.
Cocori.
Flori de cireş.
În amurg.
…
aşa era în visul meu.
duminică, 19 septembrie 2010
sâmbătă, 18 septembrie 2010
Păpuşa mută
Mă cufund în ochii ei din ce în ce mai mult. Sunt albaştri, clari şi profunzi. Te uiţi în ei ca într-o oglindă. Te cufunzi în ei ca dublura într-un lac. Sunt ochii păpuşii mele. Am primit-o acum un an, era ziua mea. De atunci încoace a trăit numai cu mine. Bine, a fost odată când, am simţit eu, ar fi vrut să plece cu Johnny - păpuşa băiat a Ioanei. Dar nu am lăsat-o. I-am explicat că nu voiam s-o las să sufere. Mai târziu uita de ea şi ar fi simţit pe propria piele că băieţii nu sunt aşa statornici.
M-a ascultat ea, sărăcuţa, ce era să facă. Până la urmă la mine o ducea bine: mâncare, somn, îmbrăcăminte, nu tu curăţenie, nu tu treabă. Ce mai, vacanţă tot timpul.
Da, nu ştiu ce să zic acum. După atâta timp mă întreb dacă am procedat bine. Nu că aş retrage cuvintele despre băieţi şi că mi-aş fi schimbat părerea despre ei. Nici gând. Poate mi-ar fi plăcut să vă spun ( cred că şi vouă ) că am întâlnit un băiat drăguţ, cu casă şi serviciu; că mi-aduce flori, îmi cântă serenade sub fereastră sau că e sensibil, statornic, profund, ocrotitor.... şi... Nu. Nu am întălnit aşa ceva. Şi nu, nu mi-am schimbat părerea, tot cred că nu sunt statornici.
Altceva mă roade pe mine. Mă uit la ea (păpuşa mea) şi realizez că nu mai e ca înainte. Acum parcă nu mai zâmbeşte deloc. Iar ochii aceia clari, când ma uit în ei parcă încep să înot într-un ocean de lacrimi. O schimbare mare s-a produs în ea. Parcă s-a rupt ceva. Sau... a buşit ceva.
Dar ceea ce mă dă peste cap este că eu vorbesc, iar ea tace.
O întreb de vorbă - ea nu răspunde.
Îi spun glume - ea nu râde.
Îi povestec întâmplări - ea nu mă încurajează să continui.
Îi cer sfaturi - ea nu mi le dă.
Îi fac complimente - ea nu-mi mulţumeşte.
Parcă aş vorbi unei mute. Ea nu ştie cât mă întristează. Ce pot să fac s-o scot din letargia asta?
Încep să nu mai suport tăcerea asta putredă. Mă scoate din minţi. Vorbesc cu o mută. Cu o mută. Nici respiraţia nu o aud.
Mai bine aş fi lăsat-o să plece cu Johnny. Ce rost are că am ajutat-o atunci, când ea acum încearcă să mă deraieze din perimetrul meu? I-am făcut un bine, nu? Sau poate că...nu.
Vai! A fost ego-ul meu.
M-a ascultat ea, sărăcuţa, ce era să facă. Până la urmă la mine o ducea bine: mâncare, somn, îmbrăcăminte, nu tu curăţenie, nu tu treabă. Ce mai, vacanţă tot timpul.
Da, nu ştiu ce să zic acum. După atâta timp mă întreb dacă am procedat bine. Nu că aş retrage cuvintele despre băieţi şi că mi-aş fi schimbat părerea despre ei. Nici gând. Poate mi-ar fi plăcut să vă spun ( cred că şi vouă ) că am întâlnit un băiat drăguţ, cu casă şi serviciu; că mi-aduce flori, îmi cântă serenade sub fereastră sau că e sensibil, statornic, profund, ocrotitor.... şi... Nu. Nu am întălnit aşa ceva. Şi nu, nu mi-am schimbat părerea, tot cred că nu sunt statornici.
Altceva mă roade pe mine. Mă uit la ea (păpuşa mea) şi realizez că nu mai e ca înainte. Acum parcă nu mai zâmbeşte deloc. Iar ochii aceia clari, când ma uit în ei parcă încep să înot într-un ocean de lacrimi. O schimbare mare s-a produs în ea. Parcă s-a rupt ceva. Sau... a buşit ceva.
Dar ceea ce mă dă peste cap este că eu vorbesc, iar ea tace.
O întreb de vorbă - ea nu răspunde.
Îi spun glume - ea nu râde.
Îi povestec întâmplări - ea nu mă încurajează să continui.
Îi cer sfaturi - ea nu mi le dă.
Îi fac complimente - ea nu-mi mulţumeşte.
Parcă aş vorbi unei mute. Ea nu ştie cât mă întristează. Ce pot să fac s-o scot din letargia asta?
Încep să nu mai suport tăcerea asta putredă. Mă scoate din minţi. Vorbesc cu o mută. Cu o mută. Nici respiraţia nu o aud.
Mai bine aş fi lăsat-o să plece cu Johnny. Ce rost are că am ajutat-o atunci, când ea acum încearcă să mă deraieze din perimetrul meu? I-am făcut un bine, nu? Sau poate că...nu.
Vai! A fost ego-ul meu.
Adevărul despre minciună şi minciuna despre adevăr
Adevărul este că există un adevăr despre orice. Chiar şi despre minciună. La fel, se poate minţi în legătură cu orice. Dacă stăm puţin să ne gândim, poţi transforma în minciună numai un adevăr. Minciună şi adevăr. Adevăr şi minciună. Două împărăţii identice cu cele din basme, a căror graniţe nu se cunosc niciodată.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse, dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare, dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat, cred eu ) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem, nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo. Şi, da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie, de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă, dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre... ghici... o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct( şi poate nu într-un mod plăcut ) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu, e cam dur termenul ) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevărul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa ( posibilă ) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna, dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt ( un alt mod de a spune că are picioare scurte ). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii, adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse, dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare, dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat, cred eu ) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem, nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo. Şi, da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie, de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă, dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre... ghici... o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct( şi poate nu într-un mod plăcut ) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu, e cam dur termenul ) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevărul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa ( posibilă ) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna, dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt ( un alt mod de a spune că are picioare scurte ). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii, adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.
vineri, 17 septembrie 2010
I got my heart back...
A venit toamna, suflete,
Mi-am luat inima înapoi,
Mi-am pus apusuri peste arborii noștri.
Sub inexistentele stele,
Mi-am adunat în pumn amintirile,
Gândurile, visele,
Le-am șifonat...
E o boală și aceea de ,,a fi”
Când nu ești, de fapt.
E o boală să iubești,
E o boală să iubești,
Când sufletul iubit devine neatins.
E o boală toamna însăși,
Când primăvara există încă în suflet...
Când întunericul înghite umbrele,
Noi ne luminăm mai tare, mai tare...
Cuvinte lungi se aleargă între noi nevăzute,
Prin prăpastii cu ploi,
Prin ceruri concrete, ceruri sferice,
Mă chinuie dorul, frigul, gândul...
A venit toamna, gândule,
Mi-am luat inima înapoi,
A durut, suflete, m-a durut
Indiferența... Dar inima mea,
Legată cu o ață de torace,
Începe să bată încet... încet...
Sihastră, în amurgul de toamnă...
(Pentru moment, toamnă, suflete, gândule,
Mi-am luat inima înapoi.
Poate vreodată am s-o mai dăruiesc
Ochilor care mi-au furat-o cândva.
Până atunci, îmi păstrez inima... pentru că doare.)
Lorelei.
joi, 16 septembrie 2010
Gând abstract.
Azi nu am curajul să mai spun cuvinte...
Nu mai am glasuri de împărţit în îngeri, nu mai am necuvinte de aruncat peste mări şi ceruri.
Astăzi, te caut cu disperare în amintiri, să te ştiu aşa cum erai...
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.
Ca o nefiinţă, divinul îşi înalţă aripi în trupul tău, sperând oripilant să te găsească rătăcită prin labirintul din visurile mele.
Te-am întrebat... de unde mă găsesc îngerii ascunsă după noapte? Cuvintele mele, miros neconformist a Chanel Allure... Tu cauţi ca o Afrodită iubirea care se ascunde sub rândurile poemelor mele. Şi cauţi, cauţi, cauţi continuu. Şi-apoi, ne luăm zborul! Tu... înspre aceeaşi bancă în care acum stă un înger rătăcit, care visează, în timpul orelor de curs, la lumea lui... de dincolo de curcubeu, de dincolo de picăturile de ploaie care curg peste noi. Eu, spre lumi noi... cu aripile mele nedesenate, cu artificiile mele din cutii împrăştiate cu dorinţe. Le-am uitat...
Am în suflet o armonie oscilantă între etern şi iubire, între un comentariu aiurit şi un poem nebun.
Expresia mea poetică mi s-a exprimat în gânduri.
Dar azi, poetic, îngeresc, sufleteşte, cum vrei tu... îmi stăpânesc iubirea într-o inimă în care fericirea e nefiinţă...
Şi te iubesc atât de mult... încât nu mi-ar ajunge nici un infinit şi o zi să ajung până acolo unde se urcă dragostea mea!...
Lorelei.
( Şi apoi te-am întrebat... există, oare, vreo lume în care fericirea e nefiinţă? În care nu există timp, doar acela care se măsoară în necuvinte?...)
miercuri, 15 septembrie 2010
Amintirea unor rânduri ( 2 )
Mă mut doi metri în stânga. Privirea ta e ațintită asupra plutei. Nu mă bagi în seamă. Ne jucăm cine cedează primul? Trișezi! De ce nu mă lași să pierd? Îți dregi glasul.
- Hai, vino lângă mine. Te avertizez! Nu cânți. Scoți o rolă de bandă adezivă din buzunar. Te privesc uimită.
- Vrei să-mi lipești asta peste gură? Hai, încercă. Pot să murmur. Și murmurele sunt periculoase. Sau tu nu ai urechi? M-ai iritat, deja! Auzi la el… scoci!
- Doamne, dar dusă mai ești! Trebuie să întăresc cutia cu momeli! Cum îți trece prin cap că pot să-ți strivesc frumusețe de buze!
Râzi cu atâta poftă încât mă molipsesc și eu. Mă ridic și vin lângă tine.
- Ți-e frig? Mă întrebi în timp ce duci mâna la rucsac. Scoți hanoracul meu din flecee. Roșu ca focul. Mă încălzesc numai când îl văd.
- Cum de nu uiți niciodată de el?
- Taci și îmbracă-te. Nu vezi că ai buzele vinete?
Mă îmbrac în tăcere… ce bine mi-ar prinde o gură de ceai!
- Ești gata? Dacă te uiți cu atenție în rucsac o să găsești termosul. E plin cu ceai. Te-aș fi servit eu, dar tot dă târcoale o zvârlugă. Nu risc s-o scap. Chiar am poftă la prânz de un borș. De pește. A, că tot am adus vorba de mâncare. Ai două sandviciuri să-ți potolești foamea.
Mă întorc să te privesc. Mă simt ca un copil răsfățat. Mănânc în liniște. Răsare soarele!
- Hai, vino lângă mine. Te avertizez! Nu cânți. Scoți o rolă de bandă adezivă din buzunar. Te privesc uimită.
- Vrei să-mi lipești asta peste gură? Hai, încercă. Pot să murmur. Și murmurele sunt periculoase. Sau tu nu ai urechi? M-ai iritat, deja! Auzi la el… scoci!
- Doamne, dar dusă mai ești! Trebuie să întăresc cutia cu momeli! Cum îți trece prin cap că pot să-ți strivesc frumusețe de buze!
Râzi cu atâta poftă încât mă molipsesc și eu. Mă ridic și vin lângă tine.
- Ți-e frig? Mă întrebi în timp ce duci mâna la rucsac. Scoți hanoracul meu din flecee. Roșu ca focul. Mă încălzesc numai când îl văd.
- Cum de nu uiți niciodată de el?
- Taci și îmbracă-te. Nu vezi că ai buzele vinete?
Mă îmbrac în tăcere… ce bine mi-ar prinde o gură de ceai!
- Ești gata? Dacă te uiți cu atenție în rucsac o să găsești termosul. E plin cu ceai. Te-aș fi servit eu, dar tot dă târcoale o zvârlugă. Nu risc s-o scap. Chiar am poftă la prânz de un borș. De pește. A, că tot am adus vorba de mâncare. Ai două sandviciuri să-ți potolești foamea.
Mă întorc să te privesc. Mă simt ca un copil răsfățat. Mănânc în liniște. Răsare soarele!
nu eu, ci altcineva
o criză de melancolie
pe lîngă mirosul intens de muşcată
luna timidă şi rece
ca un felinar iarna
îmi urmăreşte molatică gîndurile
eu-epuizată
indecisă incertă incompletă
rămăşiţe din amintiri
păstrate în sertarele trupului
îmi revăşesc sentimente
iubirile s-au exilat
sărmane,dar tandre
aerul tulbur al nopţii
mă cuprinde intens şi mă muşcă
am nevoie de un nou ego
o altă fiinţă să sălăşluiască în mine
pe lîngă mirosul intens de muşcată
luna timidă şi rece
ca un felinar iarna
îmi urmăreşte molatică gîndurile
eu-epuizată
indecisă incertă incompletă
rămăşiţe din amintiri
păstrate în sertarele trupului
îmi revăşesc sentimente
iubirile s-au exilat
sărmane,dar tandre
aerul tulbur al nopţii
mă cuprinde intens şi mă muşcă
am nevoie de un nou ego
o altă fiinţă să sălăşluiască în mine
luni, 13 septembrie 2010
Notele pentru exercitiul literar "Plastilina"
Maria: Oraşul de plastelină
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7.75
Maria Dobrescu: 6
Maria Postolache: Oraşul de plastelină
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 6,80
Maria Dobrescu: 6
Oana: Obsesie
Emil Iliescu: perfect 10
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 9.50
Ioana: 28 împărțit la doi ( plastelina )
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 7.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 8
Lori: Plastelină
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 10
Călin Sămârghiţan: 7,50
Maria Dobrescu: 9.50
Ema: Plastelina
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 7.50
Maria Dobrescu: 9.50
Doru: evadare
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7
Maria Dobrescu: 6
Felicitari Oanei Ojica, dar si tuturor celor care au avut curajul sa participe la aceasta provocare.
Doru Emanuel
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7.75
Maria Dobrescu: 6
Maria Postolache: Oraşul de plastelină
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 6,80
Maria Dobrescu: 6
Oana: Obsesie
Emil Iliescu: perfect 10
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 9.50
Ioana: 28 împărțit la doi ( plastelina )
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 7.50
Călin Sămârghiţan: 8,20
Maria Dobrescu: 8
Lori: Plastelină
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 10
Călin Sămârghiţan: 7,50
Maria Dobrescu: 9.50
Ema: Plastelina
Emil Iliescu: foarte bun 9
Ina Simona Cîrlan: 9.50
Călin Sămârghiţan: 7.50
Maria Dobrescu: 9.50
Doru: evadare
Emil Iliescu: bun 7
Ina Simona Cîrlan: 6
Călin Sămârghiţan: 7
Maria Dobrescu: 6
Felicitari Oanei Ojica, dar si tuturor celor care au avut curajul sa participe la aceasta provocare.
Doru Emanuel
miercuri, 8 septembrie 2010
Oraşul de Plastilină
Închid ochii. O imagine densă îmi invadează retina. Deschid ochii. Nu mă dumeresc ce este în jur. Staţi, ce e aici? Un oraş? Straniu, e atât de ireal. Oraşul de plastilină? Superb. Păşesc atentă. Plastilină, plastilină. Încălţămintea îşi lasă amprente. E atât de distractiv. Pomi din plastilină, cer, alei, flori, scaune, păsări, fluturi. Şi e atât de senin aici. Dar am careva incertitudini. Unde e soarele? Unde e? Mă şi întristez, dar şi mă bucur. El ar topi totul în jur şi ar fi atât de trist. Mă aşez pe o bancă, ce drăguţ, un omuleţ îmi întinde o îngheţată. E atît de plăpând, şi colorat, şi îmi vorbeşte. Are o voce de plastilină. Oarecum gingaşă, dar şi nedesluşită. Cuvintele sună atât de straniu.
Zvrrr...zvrrr... se aude ceva!
Aoleu! Sunt şi cutremure pe aici? Mă rostogolesc. Cine mă presează aşa? Ah, sunt un boţ de plastilină. Copilule, ce te joci aşa cu mine? Eu vreau în oraşul de plastilină...
Zvrrr...zvrrr... se aude ceva!
Aoleu! Sunt şi cutremure pe aici? Mă rostogolesc. Cine mă presează aşa? Ah, sunt un boţ de plastilină. Copilule, ce te joci aşa cu mine? Eu vreau în oraşul de plastilină...
Oraşul de plastilină
E iarăşi zi... una ca şi toate celelalte, iarăşi din bucătărie a ajuns până la nasul meu mirosul de prăjituri arse, în cuptorul care i se topeşte uşa din plastilină. Azi cumpărăm un nou cuptor, excesul de căldură l-a stricat… iarăşi... câte unul pe zi.
Azi ca niciodată am chef să nu mă folosesc de mâini. La ce bun să pun mâna pe ceva care se deformează sub presiunea degetelor. Stau în picioare lângă uşa camerei şi dau cu piciorul în speranţa că se va deschide. Sau voi ieşi ca niciodată printr-o gaură din această uşă care abia se ţine. Căci mă împotrivesc să pun mâna pe mâner. Şi iată, uşurare, uşa a cedat îndoindu-se şi căzând pe podea ca o coală de hârtie dărâmată de presiunea aerului, însă asta e de plastilină... mă dau jos pe scări şi îmi rămân urmele paşilor pe treptele albe ale acelei scări... În tot acest timp mă gândeam, ce fac azi?... că prima idee a fost a fost ceva nu prea diferit de ieri... iarăşi cumpăr plastilină, facem reparaţie...
Azi ca niciodată am chef să nu mă folosesc de mâini. La ce bun să pun mâna pe ceva care se deformează sub presiunea degetelor. Stau în picioare lângă uşa camerei şi dau cu piciorul în speranţa că se va deschide. Sau voi ieşi ca niciodată printr-o gaură din această uşă care abia se ţine. Căci mă împotrivesc să pun mâna pe mâner. Şi iată, uşurare, uşa a cedat îndoindu-se şi căzând pe podea ca o coală de hârtie dărâmată de presiunea aerului, însă asta e de plastilină... mă dau jos pe scări şi îmi rămân urmele paşilor pe treptele albe ale acelei scări... În tot acest timp mă gândeam, ce fac azi?... că prima idee a fost a fost ceva nu prea diferit de ieri... iarăşi cumpăr plastilină, facem reparaţie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)