16. bum!

16.bum.
Nici un bum! Normal, tacut, rapid, prea rapid, sec, firesc, urat, cu dezamagiri, cu lacrimi, cu zambete false, cu un "multumesc" repetat de prea multe ori, cu o licarire, cu flirt, cu pat, cu durere.
Mi-e frica sa citesc postul de anul trecut, de ziua mea. Mi-e frica pentru ca stiu ca ma va deprima si mai mult. Nu stiu daca sunt deprimata acum. Doar ca timpul fuge, eu nu sunt o buna alergatoare. Lumea uita, ma uita, nu ma cunoaste, pierd prieteni, pierd sentimente, cuvinte, lacrimi. Am zis ca nu plang de ziua mea. Dar seara, in pat, nu am putut sa ma abtin. Am varsat 5 lacrimi pentru un an. Un an din viata mea. Uneori ma simt atat de batrana, uneori ma gandesc ca voi ajunge mult prea repede la 18 ani. As vrea sa fiu copil. Mi-a imbatranit copilaria. A trecut si ziua mea. Nu stiu ce asteptari aveam de la ea. Doar ca... doar ca a fost mai urat decat ma asteptam. Si totusi am realizat ca pot sa iubesc. Da pot, dar in acelasi timp, nu pot. Nu vreau. Nu as putea nicicand sa iubesc singura, din nou. Asa ca zi de zi, imi construiesc ziduri. Nu iubesc pe cei care ma iubesc, pentru ca sunt obisnuita sa sufar. Am intors spatele la mult prea multi oameni. Mi-au inghetat degetele si nici nu stiu ce as mai putea scrie.
16 ani - alt pas spre sfarsit.
Intrebarea e cand voi ajunge la colaps?!

Sub cerul cu iarna în palme

m-a trezit în noapte
cântatul cocoșului
și m-am întrebat
ce-ar fi să-i pictez
remușcarea
în culorile cerului

o clipă
cineva se uită
ridicat pe vârfuri la fereastră
zicându-mi:
aruncă penelul ! cu degetele ară
și ziua pământul
curând ai să înveți
cum vântul înrămează văzduhul

respir.
mi-e teamă să nu dezgolească lumina
fumul nărilor
sub cer cu iarnă în palme

sufletul meu nu e o loterie

am să te las din nou
să mi te (re)naști ca un ghimpe
pe trandafirul sufletului meu
și-apoi să mori
cu numele meu pe buze

pe buzele pe care-ți curg
iubiri amare

nu-mi păta sufletul
cu o dragoste atât de falsă
ca privirea pe care ți-o pui șablon

eu o să-mi țin aceleași frunze căprui
în priviri
și-am să te las să-ți trăiești
acele 7 vieți în mine

dar, de fiecare dată
o să mori cu-amorul neîmplinit

câteodată, nu știi,
dar îmi place să fac pe malefica
tu n-ai decât să-ți încerci norocul

doar că, dragă,
sufletul meu nu e o loterie

Noţiune

Timpul-busolă rătăcită în noi.
Regăsirea-amintirea fluturelui din amintire.
Eu-lumi paralele.
Noaptea-masca planetei Pământ.
Viaţa-jocul unui teatru însufleţit.
Nimicul-un spaţiu dezorientat.
Moartea-pendul suspendat de la naştere.
Noţiune-acel ceva inexplicabil... şi nesfârşit...

Metamorfoză

Lumea mea e o mare cu labirinturi şi stări de spirit. Înot, dar mă pierd...malul, echilibrul se văd mult prea departe. Din haos m-am ridicat, pe haos mă înalţ...noaptea mi-e iubire împreună cu tine, ziua – amalgam de raze infinite contopite cu diverse stări. Şi aşa începe totul... La început e un mister ce te intrigă şi-ţi macină orice clipă de timp liber...numai la el te gandeşti. Noaptea când nu dormi, tot el iţi trece prin minte, ziua, reverie – un simplu mister... Şi uşor-uşor începi să-l desluşeşti. Mergi înainte prin el până când te loveşti de intersecţii. Derutat, nu ştii dacă-i în stânga sau în dreapta continuarea şi de multe ori pare că paşeşti cu ochii închişi pe unde te poartă soarta. Apoi începi să te izbeşti de ziduri, şi instinctul te obligă să le spargi, dar de multe ori rămân cărămizi rătăcite – răni interioare, refuz şi blocaj interior. Şi eşti nevoit, obligat mai degrabă să treci peste tot. Câteva clipe de drum drept se mai ivesc şi apoi începe adevaratul haos. Şi vezi uşi şi geamuri şi porţi...închise, deschise, mari, clădite-n stilul tău. Descoperi apoi ce-i în spatele lor şi vezi frumuseţea, iubirea...cunoşti, refuzi, accepţi, plângi, mergi înainte. Te agăţi de orice sfoară care-ţi promite ceva mai bun şi din simplul semn al întrebării misterul tău a devenit o viaţă. Te rătăceşti adesea dar te trezeşti totuşi acasă dimineaţa. Şi aşa e lumea - a ta, a mea, a lui sau a oricărui pământean...o simplă mare prin care te rătăceşti ce se metamorfozează dintr-un simplu semn al întrebării, într-un punct grav - sfârşitul.

not being dead

dimineaţă un copil
îşi înfunda papucii în
bălţile de pe trotuar

m-am gîndit să-mi îndes
capul într-un tort cu multă miere,
să mă aşez pe marginea drumului
şi să cînt

suferinta se ridica din fluier

frigul muscă pe dinăuntru
copilul râzgâiat
îmi toacă urechea

cu pana-nmuiată în tuş
însemn chipul zilei în care am văzut
miei atârnați în cârlige.
îmi cânt suferința
și ea se ridică din fluier

Lies

Am atat de multe angoase si de dureri refulate, incat simt ca innebunesc. Si mi-e teama. Mi-e frica sa nu fiu descoperita asa cum sunt eu de fapt. Dar cum sunt eu de fapt? Nu ma prea cunosc.
M-am ascuns atat de mult, mi-e atat de frig si sunt atat de limitata. As vrea sa pot fugi, sa nu-mi pese de ceilalti, dar,sunt slaba. Si ceva ma trage la locul meu de "fata cuminte".
Sunt multe lucruri care ma mistuie. Si asta pentru ca nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu. Nu imi mai cereti asta. Nu ma mai acuzati pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce nu sunt! Va implor! Mi-e mi-e dor de copilarie. De copilaria aia de prin clasa I cand nu ma stresam atat de mult cu scoala si cu toate celelalte....
Dar nu ma pot intoarce la ea, iar copilaria mea nu s-a stins intre "peretii varuiti" ai mansardei mele. Eu nu am o mansarda. Nu am o camera a mea careia sa-i destainui durerea ce ma invaluie. Copilaria mea a fost aruncata la un cos de gunoi, in graba mea spre un loc sau altul. Si urmarile pierderii ei le simt acum, cu o intensitate nemaipomenita.
Pierd ,pierd vise, sperante, idealuri, persoane. Mi-e frica de momentul in care voi ramane cu adevarat singura. Eu nu vreau prieteni! Nu pot sa am prieteni! sunt prea egoista! Dar si singuratea ma distruge. Nu stiu,s unt un oximoron. Dar asta sunt eu.
Nu mai pot scrie ceea ce simt pe celalalt blog, simt ca prea mi-a fost patruns in intimitate. Acolo totul e destul de fals si "inflorit". Aici, aici sper ca voi putea sa arunc toata mizeria din mine. Si nu vreau ca nimeni sa-mi citeasca gandurile. Ca nu le pasa! Ca nu e problema lor si nu trebuie sa le pese! Sa ma lase naibii! Dar ei nu vor. Se tin ca raiele de mine dar, nu le pasa de mine! Vor doar sa-mi suga viata pe care nu o am,d ar ei cred ca posed prea multa. Sa creada ce vor. Eu stiu ce am.
Ma doare si faptul ca nu mai pot scrie la ceea ce scriam odata. Ca nu mai sunt fermecata de personajul meu iubit. Pentru ca nu mai am resurse. Nu mai am iubire. Nici de oferit, nici de primit.
Ce m-ar salva acum? Nu stiu. Am nevoie de intimitate. Fizica si psihica. De un coltisor in care sa pot plange, sa pot citi la ceas tarziu in noapte, sa pot sa privesc in gol fara sa-mi fie teama ca voi intalni privirea unuia dintre ei...
Ma doare sa spun asta, ma simt vinovata sa pretind asta dar merit. Stiu ca merit si tocmai asta ma face sa-mi fie povara mai grea .Nu sunt perfecta. Nu voi fi niciodata. Pentru ca daca ajung la perfectiune mor. Oricum mor, dar nu asa. Nu vreau.
Poate ca lucrurile ar fi altfel. Ar fi mai bine daca as fi lasata in pace. Si trebuie sa rabufnesc odata si odata. Insa, mi-e imposibil sa-mi tin lacrimile in frau odata ce incep sa-mi scuip durerea. Trebuie sa o fac. Trebuie sa-mi tin discursul morbid, trist si dureros pana la capat, sufletul meu trebuie sa se faca auzit. Nu stiu cand. Cred ca curand. E....e prea multa presiune, prea multa alergatura, e prea mult pentru mine si m-am saturat.
Si frigul asta imi sta in cale. Imi ingheata sentimentele: de frica si de nebunie. Nu le simt si sunt iar goala.Cum eram asta vara.. .Oare cum eram asta vara? Vara trecuta in vant? Nu imi pasa de mine. .Imi pasa de el... Acum, acum nu imi mai pasa de nimeni. Stii, eu nu am inteles niciodata lumea cu adevarat. Si ma enerveaza falsitatea si ignoranta, dar de unde stiu EU, ca EU nu sunt tot asa? Nu am de unde sti. Trebuie sa-mi ucid iar sufletul? Dar, eu visez la aceeasi vara. LA o noua aventura, la caldura si la iubire, la libertate, la o prajitura, la un suc, la un moment sublim de meditatie. Oare voi mai ajunge sa capat ceea ce visez? Tare ma indoiesc... Am o vaga impresie, ca nu voi iesi din iarna. Nu, nu, nu spun ca voi muri. Dar, spun ca s-ar putea sa inghet langa Craiasa Zapezii. Sufletul meu e inghetat inca de pe cand era atat de cald. acum ce mai poate face el saracul? A fost condamnat sa-mi apartina mie: o nenorocita. Si eu il chinui, il storc de tot ce are. Si el nu sangereaza caci e incapatanat si nu ma suporta, nu ne suportam.

Așteptare

Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,
Își coase copilăria aripi de hârtie
Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,
După ce glasuri străine
Cu chipuri cunoscute și slavone
Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,
A văzut cum inima-i decojită
S-a umplut deodată de cuvinte albe
Și-a așteptat cuminte să dispară
Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.
Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna
Și-așteaptă, cuminte,
Cu ochii plini de iubire,
Să răsară florile
Să apară fluturii.

Monodialog ( 1 )

Am ajuns la concluzia că nu eşti decât un inventator, un inginer ce vrea să-Şi testeze învenţia patentată. După atâtea milenii, încă speri că va fi o invenţie reuşită. Tu încă speri că următoarea serie va fi cea reuşită. Sau, i-Ai creat şi le-Ai dat drumul. Le mai întorci din când în când cheiţa. Aşa-i că eşti curios? Norocul Tău că eşti nemuritor! Vrei să vezi până unde pot ajunge. Decădere şi revoltă. Te plagiază. Ţi-au furat învenţia. Şi parcă le spusesei să nu fure. Te fură în fiecare zi. Te fură şi te vând. Şi la propriu şi la figurat. Acum, pe... 40 de mii de arginţi. Ce să-i faci... inflaţia!