Prin lume, haimana ( 2 )

Am ajuns la scaun. Lângă mine, dominând vecinătatea, aiurea, e slab ca un băţ, dar asta rămâne între noi, cu visătoare şi totuşi lucidă privire goală, parcă adâncită undeva în el, veşnicul îngândurat, nemulţumit, aiurit şi îmbufnat, nimeni altul decât Nimar, prieten şi coleg. De clasă, de bancă, de poveşti. Ei, şi voi acum! Răbdare!
Nici nu ştiu când a pornit matahala. Nu tu sirenă de semnalizare, nu tu impiegat care, cu fluiericiul a lehamite strâns între dinţi, să ne atenţioneză: bă, fraierilor, aţi pus-o, cu mine rămâneţi. V-am luat!
Nimeni nu priveşte pe nimeni, distanţa dispreţuitoare dintre grupuri s-a instalat încă din primele clipe, dar ce mai conta?! Nemulţumirea pentru toată vânzoleala dimineţii se ofticase destul, acum băltea şi nici un tremur nu o mai dădea de gol. Descălecasem în extrema cealaltă.
Plictisit, am încercat să mă concentrez la peisajul ce alerga îndărăt, dar atenţia îmi zbură repede spre alte zări, spre alte lumi, nu spre cele spre care tocmai pornisem.
Am ieşit din oraş prin locul ideal pentru un început de călătorie. Măcar atât! Surpriza: să descopăr că oraşul e înconjurat, vorba vine înconjurat, de coline pline de păduri. Semn clar, pentru neuronii mei, că acolo se termina civilizaţia. Vegetația de vară, de un verde atât de viguros, m-a făcut să mă gândesc la frumuseţile de aici, de la noi şi ce splendori mă vor aştepta dincolo. Ce m-am înşelat la a doua chestie! Las' că vă spun.
Primul scurt popas: un hotel de stele mici unde ne-am cazat pentru zece minute şi am comandat o porţie mare de Doamne ce piesaj frumos! După câteva poze înclinate spre a prinde şi frumusetea domnişoarelor care ne însoţeau, am reluat galopul. Direcţia: spre apus. Oricum, cu atâta prospeţime în jur, mintea redevenise limpede iar urechile se străduiau să urmărească muzica prost dispusă din căştile prietenului meu. Era atât de mic volumul dat la maxim încât ai fi zis că se auzea de afară.
Până la graniţă, linişte şi pace. Am strâns buletinele şi le-am dat la verificat. Imediat ce am ieşit din preaiubita, de unii şi detestată de alţii, ţară ne-am oprit la o benzinărie unde şi eu şi Nini, mă gândesc să-l botez, sigur îl va scoate din minţi noua poreclă, am realizat, cu vădita "satisfacţie" a viitorilor conlocatari în iadul unde sigur vom ateriza, că nu putem da nici un telefon, nu aveam semnal şi nu eram singurii aflaţi în această situaţie. Sigur jumătate din mame au făcut crize de isterie. Mă şi gândeam ce săpuneală ne aşteptă la întoarcere. Doamne fereastră și o bucat’ de ușă albastră!
Singurul lucru care am crezut - ce fraieri! - că va mai alina necazul: am ochit un tip nou de suc, cola cu cireşe!! Trebuia să-l încerc. Măcar că mă ştiu toţi de brânză-n sticlă ce îs. Dezamăgirea m-a pus în fund. Definitiv. Cel puţin atunci.
După câteva minute, să tot fie vreo cinci, Doamne, ce repede s-au mişcat, zici că nu-s români, am luat-o la motor spre Budapesta. Dădeau roată oaresce nădejdi că vom tălpăli pe străzile Budei şi Pestei. Se pare că norocul era plecat în vizită la bunici. Of şi of!
Aş lăsa, pentru voi, bineînţeles, de-un sfat. Luaţi-o ca pe un avertisment, dacă poftiţi astfel. Dacă urmaţi acelaşi traseu spre capitala ungară, faceţi rost de-o poză, care vreţi, care vă place, lipiţi-o pe ocherii autocarului, maşină, ce-o fi. Pe interior, normal! Aşa n-o să vă îmboldească nevoia să vă scoateţi butonierele albastre, verzi, căprii, cum s-or fi nimerit la fiecare, doar - doar veţi scăpa de corvoada de-a admira spectaculoasa plictiseală a pustei. Nici acum, la câteva săptămâni depărtare de "eveniment", nu înţeleg cum am rezistat. Puteai să caşti lanternele mult şi bine. În jur doar câmp şi iar câmp. Copac, deal, moviluţă, râu, nici de leac. Case, câteva ruine, pe cale de dispariţie şi ele.
Aveţi dreptate, ceva tot întâlneai şi acolo. Lanuri cât vezi cu ochii.