Sufletul tău mușcă?

sau

Ghid de cum te găsești pe tine

Viața mea era divizată după apusurile de soare, în perioade de 365 sau 366 de apusuri. Perioada dintre două apusuri avea două părți: prima parte, numită generic „noapte”, reprezenta un gol temporal în care pluteam aproape inertă și a doua parte, ziua, când razele soarelui îmi loveau neîncetat fereastra.
Se poate spune că viața mea era monotonă. În ciuda loviturilor frecvent aplicate de soare asupra ferestrei, aceasta nu prezenta niciodată urme sau vânătăi, astfel încât nu avea rost să chem pe cineva de la Institutul de Medicină Legală pentru a o consulta. Bleah! Planul meu de a da în judecată soarele era amânat în fiecare zi. Cu toate acestea, am putea spune că aveam o activitate intensă datorită sinuciderilor repetate ce aveau loc în ființa mea.
Astăzi e liniște. Tăcerea îmi invada porii. Însă, în scurt timp, sufletul meu a murit. Din nou. Probabil sunt nemuritoare, deşi sufletele mele decid să-și ia viața încă din primele secunde de la apariţia luminii. Bănuiesc că din cauza acomodării greoaie a pupilelor din dotarea personală cu razele soarelui. Acum, sper că întelegeți motivele pentru care vreau să inițiez acest proces.
Ultimul meu suflet a hotărât să se sinucidă. S-a spânzurat de tavan. Cel cu stele. Cred că-l invidiez. Eu nu văzusem niciodată stelele până în urmă cu două perioade când mi-am luat buletinul. O stea micuță era desenată pe un colț al drapelului.
Probabil acela a fost singurul moment în care am fost aparent cu adevărat fericită. Cu toate acestea, simțeam în continuare cum mă rodea invidia. Vroiam să văd stelele adevărate, dar energia mă părăsea odată cu soarele ce aluneca spre apus și creștea cu fiecare mutare înceată spre răsărit. Adormeam o dată cu dispariția soarelui și mă trezeam o dată cu apariția lui. Eram adesea numită „fiica soarelui”, deși aveam pielea aproape transparentă și nimic din trăsăturile mele nu trăda originea divină.
S-ar putea spune multe lucruri despre mine, fără a fi neapărat minciuni sau neapărat adevărate. De fapt, personalitatea mea fluidă poate fi denumită pur și simplu gri, o personalitate aflată între cele două extreme, alb și negru. Dar ceea ce era cu siguranță adevărat era faptul că aveam o fire nestanornică.
Cea mai lungă relație cu sufletul meu, a durat aproximativ cinci minute, încheiată cu sfârșitul tragic al acestuia sub roțile unui autobuz. Polițiștii chemați să investigheze cazul spun că nu a fost vorba de o sinucidere, dar eu tind să cred contrariul din cauza celor întâmplate cu sufletele mele din trecut. Următoarea relație, a durat vreo trei minute, de fapt, atât a durat viața următorului meu suflet care s-a sinucis în urma disputei pentru periuța de dinți.
Cine ar fi crezut că sufletele au dinți? Oare au dinți de lapte? Sau măsele cu rădăcinile bine înfipte în gingie? Probabil, depinde de vârsta fiecăruia. Sufletele mele mereu au avut dinți de lapte.
Noul meu suflet mușcă. A ținut secretă această abilitatea până într-o zi, prima din existența lui, de altfel, când și-a înfipt adânc dinții în mine, aproape fisurându-mi câteva artere.

*

Începusem să mă întreb când am să mor și eu. Decesele din jurul meu, de fapt, decesele din mine, îmi știrbiseră încrederea în nemurire. Avusesem 2.899.999 de suflete în ultimile 365 de zile, toate înmormântate conform tradițiilor în cutii de chibrituri, din cauza prețurilor ridicate ale locurilor de veci.
Al 2.900.000 lea suflet părea punternic. Se născuse în zorii celei de-a 366 zi din al 16-lea an și fusese botezat simplu 2.900.000. Acceptasem chiar să împart cu el patul, atât timp cât promitea solemn să nu se atingă de pătura cu ponei roz. Contrar înțelegerii făcute, în acea dimineață l-am găsit cuibărindu-și întreaga materie sub singurul lucru sfânt pentru mine, pătura cu ponei roz. Am prins pătura de un colț și am scuturat-o cu putere ca să-mi arăt clar indignarea. A fost momentul zero în noua viață a amândurora. Eram convinsă că nu v-a supraviețui încercării cu periuța de dinți, dar spre uimirea mea, când îndreptam periuța spre dinții din față, 2.900.000 și-a înfipt caninii bine ascuțiți în mine, din interior.
A supraviețuit chiar și micului dejun și somnului de amiază, înfigându-și dinții mai adânc în mine. Următoarele gesturi pe care el le-a considerat nepotrivite, au fost pedepsite prin aceiași metodă.
Astfel, s-au scurs şi celelalte apusuri din viața mea, fiecare greșeală fiind pedepsită prin mușcături ce lăsau urme adânci. Acum, 2.900.000 a primit un nume. Îl cheamă Will și are voie să doarmă sub pătura cu ponei roz. De fapt a intrat în posesia lui. Ceilalți spun că am devenit statornică. Dar ei nu știu că la câteva apusuri după ce Will s-a născut în mine, am văzut stelele...

Voi ați văzut vreodată stelele? Dar sufletele voastre mușcă?