În primele mele zile ale copilăriei am învăţat să număr în braţele bunicului. Faţa-i rotunjoară ascundea uşor doi ochi ce râdeau mai tot timpul. Era bine acolo, înconjurată cu dragoste şi...în siguranţă. Era creativ şi poznaş. Se uita la mine ca şi cum ar fi privit dincolo de mine, la ceea ce urma să fiu.
,, Ştii comoara bunicului ce important e să ştii să numeri? Număratul e o artă. Dacă o cunoşti în splendoarea ei, viaţa ta devine şi ea o artă. Aşă că puişor, ascultă cu atenţie la mine. Şi promite-mi că, atunci când eu voi fi plecat în vacanţa cea mare, tu în fiecare zi vei număra aşa cum te-am învăţat eu.
Un strop de fericire că am ajutat-o pe buni în grădină.
Doi stropi de fericire că am întâlnit-o pe nepoţica mea dragă.
Trei stropi de fericire că recolta a fost bună.
Patru stropi......"
Vocea-i armonioasă se pierde în zare puţin câte puţin. Aşa a fost bunicul meu. Mereu vesel şi mulţumitor.
Pe atunci nu prea am înţeles valoarea secretului său. Dar acum ştiu. Chiar, azi nu am numărat.
Un strop de fericire că am avut un bunic atât de minuat.
Doi stropi de fericire că am prieteni adevăraţi.
Trei stropi de fericire că azi a plouat şi am putut petrece mai mult timp cu familia.
Patru stropi de fericire că am o slujba bună, chiar dacă e stresantă, cel puţin o am.
Cinci stropi de fericire ca.....
Treizeci stropi de fericire...
Patruzeci stropi de fericire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu