Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei... dar nu i-am găsit.
Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.
Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.
În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.
Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.
O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă... că poate o s-o primească cineva.


Lorelei.