De când mă ştie toată lumea, sunt obsedată de calcule. Din tot ce mişcă în jurul meu, văd numere şi m-apuc să le adun, să le împart, să le scad, să le înmulţesc. În capul meu e limpede ideea că cifrele ne definesc destinul.
Vezi, sunt născută într-o a patra zi a calendarului, patru înmulţit cu doi, doi aşa ca într-un cuplu, face opt, opt e ziua în care s-a născut el, la fel de ciudat că tocmai în luna a patra a calendarului.
Patru, opt. Pot să mai continui. A opta e luna primăverii noastre. Dacă scad din opt patru, tot patru obţin. Dacă scad din ziua despre care voi scrie mai jos cu capul plecat douăzecişiunu, iar patru obţin. Douăzecişiunu e ziua noastră. Aşa. Una comună.
Patru, iarăşi opt. Ca-ntr-o psihoză. Poate că asta şi e?! Creierul meu răscoleşte cerul şi pământul în căutarea preafericitei perechi patru-opt ca la o lecţie de chimie când, de obicei, ies prima să scriu izomeri.
Voiam, de fapt, să scriu despre un douăzecişicinci, adică despre o Katia într-o zi de Crăciun.
Katia e numele meu. Obişnuiesc să-mi fac ordine printre hârtii şi cărţi abia după miezul nopţii. Ieri împlinindu-mi ritualul sertarelor, am desfăcut de prin toate colţurile foi mototolite grav şi, azi, încă mă tot întreb jenată: Katia, oare chiar aşa erai tu? Cât de mică, cât de naivă, cât de ...
Ştiind frica mea obsesivă şi principialitatea care mă complexează, nu pot să înţeleg cum se face că m-am hotărât să merg.
- Nu te măriţi. Ai să discuţi, fii calmă, nu te ruşina şi cam atât.
„Vina” era a mamei.
„Cam atât”. Ce-mi spunea Lola era, însă, venea de la celălalt pol:
- ... şi ai emoţii. Poţi să fii calmă. Sper că n-o să mergi.
Atunci, de fapt, au început şi dubiile mele profunde cu privire la existenţa unei prietenii adevărate. E bine că, totuşi, fata mamei n-a ascultat de alţii.
Ziua, în fond, a fost una cu totul nouă în întregime, aşa cum nenorocirile preferă să vină în ansamblu.
Dimineaţa am fost cu tata la cumpărături într-un oraş de prin apropiere.
Era Crăciunul. Era 25 decembrie şi aveam cinsprezece ani.
Am ajuns la amiază acasă. Mesaj de la Doru. Peste o oră trebuia să fiu la ei, aşa cum ne-am înţeles, iar eu nici vorbă că aş fi vrut să merg.
Îl iubeam. Mi-era frică. Vreau – nu vreau, e clar – zadarnic s-ar mai fi discutat. Îl iubeam.
Mi-am schimbat hainele, i-am spus tatei că plec „undeva”, că vin într-o oră şi mi-am închis telefonul.
Ne priveam paralel, aşteptând să fie verde pe trecere, şi-apoi, zăpăcită cum eram, am intrat să cumpăr o cutie de ciocolată.
- Şampanie luaţi?
- Da, i-a răspuns Doru grăbit, scoţându-şi banii.
- Nu, am insistat eu.
- O puneţi în acelaşi pachet, vă rog.
Am ieşit c-un zâmbet de lumină pe buze, rugându-l să mergem pe Bulevardul Păcii, pentru că... e un drum mai lung pe care să ajungem la el acasă, unde eram aşteptaţi.
- Ce zici dacă stăm un pic afară? Aşa. Pur şi simplu.
Să întinzi timpul ca pe un elastic e o prostie. Emoţiile uită de timp şi de moarte. Ce mai!
Prea repede, însă, trec, de fiecare dată, minutele mult-dorite şi mă pomenesc că ne îndreptam spre bloc.
Un surîs idiot îmi urcă în colţul buzelor. Nu mai ajungem. Mi-a săltat inima de bucurie că:
- Uite, vine Dinu cu Nuţa. Mai stăm un pic afară. Mai trece din timp...
Miha gesticulează la fereastră.
Am suit treptele ca un bebeluş, molatic şi încet de parcă abia aş fi învăţat să mă ţin copăcel. Când, în sfârşit, ajung lângă uşa, îi şoptesc ca un cerşetor:
- Stai un pic...
... şi, Doamne, parcă intuind, Sandu deschide:
- Ce-aţi urcat atât de greu? Sunt doar două etaje.
„Mdaaa”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu