Iar e alb în mine...

Uneori e bine să fii singur când ești trist. Să întorci spatele lumii și să nu știe nimeni nimic, să-ți acoperi ochii în palme să nu mai plângă, să nu fii auzit ca să nu te-ntrebe nimeni ,,ce-ai?” și tu să n-ai ce să răspunzi... e atât de nedrept, încât, doar cu o întorsătură de spate și o ușă închisă în urma ta să crezi că n-o să te audă nimeni și poți să strigi atât de tare că nu e corect... că nu e drept... că a fost dorința ta care s-a legat cu-o sfoară și nu s-a îndeplinit. E bine să fii singur când ești trist. Și să plângi. Să-ți pui tot amarul într-un pahar cu apă și să verși oceanele din ochii tăi, căci atât de trist e plânsul când nu te-ascultă decât pereții și nimeni nu știe ce-i în inima ta...

Și-apoi, cu dinții mușcând buza până la sânge, să te liniștești în suspine și s-adormi, iarăși fără să fii văzut... că ,,luna de miere” s-a îndepărtat cu ani lumină și nu mai ai cum s-o ajungi.

Și când te trezești, întorci iarăși spatele lumii, și cu ochii roșii de-atâta plâns mult prea copilăresc să-ți părăsești universul tău cu un zâmbet amar pe buze, așa cât de amar ți-e sufletul...

Că visul ăsta al tău n-a fost născut să se împlinească.

Ci doar să-ți rămână, la fel de poetic, încrâncenat pe inimă...

Că poate data viitoare n-o să-ți mai plângă sufletul...

Că poate... o să devină tristețea așa mică, atât cât să încapă într-un zâmbet, în semiluna buzelor tale...

Și poate, apoi, îți va trece...