despre război. idei.

Dacă „a fi om” ţine de menţinerea demnităţii personale, atunci demnitatea românului, ansamblată din colţul fiecărei inimi, înalţă pînă la sublimare, anume pentru că valorile naţionale şi străvechile obiceiuri stau în tronul lucidităţii poporului român.

Războaiele poate ne-au biruit, dar noi suntem biruitori în faţa celor care au sălbăticit pe cîmpul de luptă şi vom rămîne astfel atîta timp cît demnitatea va rămîne cu noi.

Sentimentul pur nu capitulează, el luptă şi în vreme de război, şi în vreme de pace, pentru că el ştie: victoria rămîne a lui. Totul e în a o menţine.

Viaţa noastră e nouă cu fiecare clipă respirată în esenţa ei prin plămîni şi suflet, deseori însă, atunci cînd sfîrşitului unei groaze pare o iluzie, valul necurmat al chinului provoacă un dezgust moral.

Dacă omul e o încarnare a sensibilităţii şi fiorul împletit întru lărgirea sufletului universal, războiul e tentaţia de a-l transforma în fiară, fapt pentru care, înainte de a purcede la lupta propriu-zisă, el trebuie să se războiască cu sine însuşi. Un om departe de ce poartă lăuntricul lui, nu va fi capabil să învingă cu simţul adevărat al intensităţii, iar războiul nu e joc preluat de la început de cîte ori îţi trece prin minte, războiul e ca şi viaţa, orientat într-o singură direcţie.

(idei dintr-un eseu cu care m-am "războit")