Uneori vreau să plec şi uneori vreau să stau. Uneori vreau să plec şi să stau în acelaşi timp; să nu ştiu ceea ce ştiu, cât ştiu, fiindcă aş muri mai fericită. A cunoaşte nu înseamnă a fii fericit. Când am învăţat că n-are rost să mă complic, am învăţat şi că cel mai bine te exprimi în scris, când n-ai reţineri de niciun fel (poate-i doar un caz de particularitate – al meu). Nu-i lumea gri de afară de vină şi nici amosfera-n care nu poţi să respiri, dar un lucru e sigur, sunt apatică, şi a trecut ceva timp aşa...
Şi-au trecut ceva zile cu evident, ceva nopti. Pentru prima oară după multă vreme am dormit cu capul sub pernă; am uitat muzica, am uitat versurile. Pentru prima oară după multă vreme m-am uitat pe mine..blocată undeva într-o oglindă de prin casă probabil, acolo cu zâmbetul meu..aici, cu nu-ştiu-al-cui zâmbet. Pentru prima oară după atâta timp am detestat ideea de dimineaţă..Oricum nu îmi plăcea, dar nu refulam ca un vampir. Pentru prima oară după atâta vreme am simţit un junghi în interior, dar n-atingea nimic...era rătăcit prin gol. Nu-s dramatisme şi nici scene proaste rupte din piese de doi bani, dar nici toate motivele din lume nu cred ca m-ar putea aduce unde ajung de atâtea zile, numai când e seară. Ce magie proastă are seara! E o artă sadică şi dementă care-ţi torturează fiecare neuron, fiecare nerv...toate simţurile. Doar seara se amplifică durerile, fie de măsea, fie mentale.. şi cu toate astea am iubit-o mai mult ca dimineaţa, mereu. Noaptea-i liniştită...noaptea doarme oraşul şi mă uit la el de la geam... dar ochii mei nu-l cuprind pe tot şi chiar şi aşa bucata mea de noapte-i minunată. Şi după atâta vreme-i iarnă, şi dup-atâta veme-i frig...şi pentru prima oară după vremea asta nenorocită, am simtit o undă de singurătate...iar..
E doar o pasă. O să mă trezesc în weekend şi n-o să mai fie aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu