pe-aceeaşi sută de metri

locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie
acru

casa noastră avea numărul 11 de cînd
am început eu să-nţeleg în cifre
acum e şi 23, şi 11

dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta
trăiesc, mor. apoi moartă trăiesc şi iar mor?
adică mai moartă decît eram ?
cînd priveşti sub unghiul de 90 de grade
cîmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă,
iar o cărare duce direct de la mine spre nistru
(cărare pe care n-am îndrăznit să merg decît cu tata
şi asta cînd eram foarte mică)
cele mai scurte drumuri nu sunt şi cele mai bune

sub cerul nostru mai e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor şi
într-adevăr cu trandafiri
ştiam mai înainte că nu departe
cineva creştea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp şi-i spuneau tot „la trandafir”
în viaţă e mai mult decît astfel

e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodată aşezate lîngă două maternităţi,
dintre care una veche, o morgă
şi două spitale, dintre care unul vechi

poate că s-ar fi gîndit
în cazul unei morţi, al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
să-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am ţipat speriată
de-o pisică
nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga