Joi, 31 ianuarie, 2013,  ora 16.30, la Cluj, Cercul Militar, sala armelor,  va avea loc lansarea cărţii "Ierburi în pârg", rodul colaborării noastre. Apare sub egida grupului "Cititor de proză", coordonat de dl. Emanuel Pope, cel care cu foarte  multă înţelegere ne-a primit în rândul membrilor acestui site.

Va vorbi dl Alexandru Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, şi alţi invitaţi.

Prefaţă: Alexandru Florin Ţene

Referinţe critice: Felix Nicolau şi Doru Ştefan Dăncuş.

Sperăm să ne bucurăm de prezenţa dvs.

Doru Emanuel

Noduri masive - societate

Ceea ce mi-a apărut în cale în ultima vreme, în afara mizeriei, am numit – noduri. Poate din pricina evoluţiei mele, sau din motive vizibile ale freneziei acestei ţări, viziunile mele au început să ia o altă formă, alt înţeles şi totalmente o altă direcţie.

N-am mai scris de ceva vreme, ştiu. Nu mă scuz, doar că nu am mai simţit. M-am lăsat pierdută într-o lume despre care se scrie în cărţi şi-mi place să cred că există. Am considerat că nu mai aparţin acestei lumi, şi iată că tocmai Hugo şi Maiorescu m-au adus înapoi. Am citit. Am citit ceva cărţi vechi, cu aer de contemporaneitate – lumea mea părea din ce în ce mai mică. M-am plimbat, am aflat şi am înţeles într-un final rostul anumitor valori, dar m-am lovit de absenţa lor în societatea noastră. Lumea mea era mică şi plină de lipsuri acum. Raţionamentul meu m-a împins spre o agitaţie şi un regret interior ce au mâncat din mine până la oase. Mi-au mancat din sentimente, din gânduri şi din gesturi. M-au cenzurat. Realitatea cenzurează cultura involuntar, căci realitatea noastră se macină alături de o naivitate şi o nonşalanţă ce nasc mediocritatea într-un ritm alert. Maiorescu este actualizat. Lumea mea este mică, plină de lipsuri şi de noduri masive.

Societatea este în lanţuri.

M-am simţit anihilată într-un fel. Am vrut să fac ceva, să ţip, să fug, să ajung cât mai departe. Dar am rămas aici, cu nopţi albe în plus, adăugate la colecţie. Am retina rănită de masele de mediocritate şi cultura superficială în care ne bălăcim orbeşte. Am timpanul zgâriat... dezacordurile-mi fac o simfonie stricată a viorilor cu corzile rupte şi a pianului fără de clape... Ce-i asta? Unde sunt aici? Lanţuri grele cu zale de plumb atârnă de mainile tuturor, dar cu toate astea, nu există nimic unitar. „Ce paradox!” aş fi tentată să spun...ce dezbinare fantastică a acestei lumi cu suflete oarbe şi gânduri oxidabile; dar tac, căci prea mult am scuzat acest drum greşit ce persistă de atâţia ani şi ne macină în contopirea sa cu idioţenia.

Ceea ce mi-a apărut în cale în ultima vreme, în afara mizeriei, am numit – noduri. Am folosit un termen elegant pentru frenezia şi frigul care mă înconjoară şi mă dezarmează uneori, pentru că am învăţat să-mi păstrz propriile-mi valori, în pofida demenţei de afară.

în oraş

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le scoteam pe rând şi le împrăştiam prin pat, revăzând, nostalgic, câteva momente dragi.

Oraşul era mare şi colorat.. dar te rog să ma crezi că avea o culoare atât de ţipătoare încât propriile-ţi gânduri nici nu se mai auzeau. Se pierdeau în neant, dar înainte de asta, se contopeau cu lumina ţipătoare a culorilor. Era un oraş delirant în care trăisem aproximativ toată viaţa mea de până atunci. Psihedelic, cu semafoare derulându-se haotic, oraşul se întindea în faţa mea zi de zi... Mă pierdea în nopţile lui reci şi negre cu felinare puse doar pentru decor. Nu funcţionau. Mă trezeam uneori în toiul întunericului dorind ceva mai multă lumină decât cea produsă de razele lunii. Dar străzile mă cunoşteau atât de bine încât... îmi purtau paşii chiar şi-n cea mai aprigă beznă. Îmi amintesc că aici am “aşa-zis iubit”, am plâns şi am alergat ca să uit de lume. Am trăit ceva experienţe de pus la colecţie şi povestit, dar toate astea m-au ajuns din urmă într-o nenorocită de zi.

Era un trafic infernal pe strada din spatele casei mele. Nebunii înjurau si creau panică în jur. Se oprise oraşul din cursul lui firesc... azi era ceva în aer, era ceva în oameni... Azi era ceva ce deranja oraşul. Un fel de frenezie, un taifun puternic a lovit. Eu am avut timp să alerg în buncăr, dar oraşul meu s-a transformat într-o ruină. Nu ştiu ce, dar poate un amalgam născut din frustrările locuitorilor a dărâmat tot ceea ce oraşul construise timp de-atâta amar de vreme...

Şi am lăsat în urmă tot păşind printre ruine. Valiza o ţineam în mâna stânga şi cu dreapta îmi feream ochii de praf. Călcam acum pe un teren minat, dar mă grăbeam să ajung în siguranţă. Desigur, drumul a fost lung şi plin de gloanţe, de arme ce se descărcau sub ochii mei şi-mi zgâriau timpanele, dar am ştiut să fiu mai puternică decât orice armă, orice otravă... orice grenadă detonată. Poate că soldaţii morţi serveau acum pământului, iar cei pe jumătate vii cereu cu disperare ajutor, dar eu am continuat să merg călcând prin bălţi de sânge. Ce război meschin s-a produs în marele meu oraş, numai eu pot înţelege.

Când m-am mutat aici, am luat după mine o valiză cu haine şi o pungă cu amintiri. Le-am trimis la dracu între timp, fiindcă oraşul ăsta nou m-a învăţat să trăiesc simplu şi de la capăt.

Zece dimensiuni

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâtea dimineţi şi m-a anihilat tristeţea.

Crăpase de mult de zi, iar eu eram obişnuită să mă trezesc în noapte şi m-am speriat. Am fugit prin mintea mea şi am dărâmat orizonturi. M-am prăbuşit într-un labirint al timpului şi m-am împărţit în patru dimensiuni. Am trăit, am alergat, am ales să înţeleg şi în final m-am panicat. Complexitatea cu care-mi macin mintea zi de zi; simplitatea cu care-mi îmbrac corpul zi de zi şi informaţiile cu care mă descurc zi de zi contrastează ilar cu ceea ce ochii mei trebuie să îndure. E o lume tristă învăluită în laşitate şi moarte spirituală. O lume gri cu flori stinse şi copaci bătrâni. Călătoresc prin timp şi mă îmbrac în cenuşă. Renasc. Sunt împărţită în cele patru dimensiuni şi mai adaug înca una… şi înca una… şi mă transform în mii de bucăţele care se reîntregesc uşor noaptea în pat, în gândurile mele. Evadez din labirint şi-l înving pe Orwell. Călătoria mea a funcţionat. Am întâlnit prin labirint de la Heraclit la Dante; de la Aristotel la Hitler; de la Heidegger la Noica. Şi azi sunt iar aici.

M-am trezit dimineaţă cu o frică retorică în interior. Un sentiment de nelinişte m-a luat în braţe. Pentru prima oară m-am trezit odihnită după atâta vreme, dar tristeţea nu a apucat să mă anihileze. M-a speriat alarma ceasului prea tare. E fix. Universul se transformă în zece dimensiuni. Relativitatea deja nu mai există.

Prin lume, haimana ( 2 )

Am ajuns la scaun. Lângă mine, dominând vecinătatea, aiurea, e slab ca un băţ, dar asta rămâne între noi, cu visătoare şi totuşi lucidă privire goală, parcă adâncită undeva în el, veşnicul îngândurat, nemulţumit, aiurit şi îmbufnat, nimeni altul decât Nimar, prieten şi coleg. De clasă, de bancă, de poveşti. Ei, şi voi acum! Răbdare!
Nici nu ştiu când a pornit matahala. Nu tu sirenă de semnalizare, nu tu impiegat care, cu fluiericiul a lehamite strâns între dinţi, să ne atenţioneză: bă, fraierilor, aţi pus-o, cu mine rămâneţi. V-am luat!
Nimeni nu priveşte pe nimeni, distanţa dispreţuitoare dintre grupuri s-a instalat încă din primele clipe, dar ce mai conta?! Nemulţumirea pentru toată vânzoleala dimineţii se ofticase destul, acum băltea şi nici un tremur nu o mai dădea de gol. Descălecasem în extrema cealaltă.
Plictisit, am încercat să mă concentrez la peisajul ce alerga îndărăt, dar atenţia îmi zbură repede spre alte zări, spre alte lumi, nu spre cele spre care tocmai pornisem.
Am ieşit din oraş prin locul ideal pentru un început de călătorie. Măcar atât! Surpriza: să descopăr că oraşul e înconjurat, vorba vine înconjurat, de coline pline de păduri. Semn clar, pentru neuronii mei, că acolo se termina civilizaţia. Vegetația de vară, de un verde atât de viguros, m-a făcut să mă gândesc la frumuseţile de aici, de la noi şi ce splendori mă vor aştepta dincolo. Ce m-am înşelat la a doua chestie! Las' că vă spun.
Primul scurt popas: un hotel de stele mici unde ne-am cazat pentru zece minute şi am comandat o porţie mare de Doamne ce piesaj frumos! După câteva poze înclinate spre a prinde şi frumusetea domnişoarelor care ne însoţeau, am reluat galopul. Direcţia: spre apus. Oricum, cu atâta prospeţime în jur, mintea redevenise limpede iar urechile se străduiau să urmărească muzica prost dispusă din căştile prietenului meu. Era atât de mic volumul dat la maxim încât ai fi zis că se auzea de afară.
Până la graniţă, linişte şi pace. Am strâns buletinele şi le-am dat la verificat. Imediat ce am ieşit din preaiubita, de unii şi detestată de alţii, ţară ne-am oprit la o benzinărie unde şi eu şi Nini, mă gândesc să-l botez, sigur îl va scoate din minţi noua poreclă, am realizat, cu vădita "satisfacţie" a viitorilor conlocatari în iadul unde sigur vom ateriza, că nu putem da nici un telefon, nu aveam semnal şi nu eram singurii aflaţi în această situaţie. Sigur jumătate din mame au făcut crize de isterie. Mă şi gândeam ce săpuneală ne aşteptă la întoarcere. Doamne fereastră și o bucat’ de ușă albastră!
Singurul lucru care am crezut - ce fraieri! - că va mai alina necazul: am ochit un tip nou de suc, cola cu cireşe!! Trebuia să-l încerc. Măcar că mă ştiu toţi de brânză-n sticlă ce îs. Dezamăgirea m-a pus în fund. Definitiv. Cel puţin atunci.
După câteva minute, să tot fie vreo cinci, Doamne, ce repede s-au mişcat, zici că nu-s români, am luat-o la motor spre Budapesta. Dădeau roată oaresce nădejdi că vom tălpăli pe străzile Budei şi Pestei. Se pare că norocul era plecat în vizită la bunici. Of şi of!
Aş lăsa, pentru voi, bineînţeles, de-un sfat. Luaţi-o ca pe un avertisment, dacă poftiţi astfel. Dacă urmaţi acelaşi traseu spre capitala ungară, faceţi rost de-o poză, care vreţi, care vă place, lipiţi-o pe ocherii autocarului, maşină, ce-o fi. Pe interior, normal! Aşa n-o să vă îmboldească nevoia să vă scoateţi butonierele albastre, verzi, căprii, cum s-or fi nimerit la fiecare, doar - doar veţi scăpa de corvoada de-a admira spectaculoasa plictiseală a pustei. Nici acum, la câteva săptămâni depărtare de "eveniment", nu înţeleg cum am rezistat. Puteai să caşti lanternele mult şi bine. În jur doar câmp şi iar câmp. Copac, deal, moviluţă, râu, nici de leac. Case, câteva ruine, pe cale de dispariţie şi ele.
Aveţi dreptate, ceva tot întâlneai şi acolo. Lanuri cât vezi cu ochii.

Curg singurătăţile prin mine

Venele mele par mai albastre
şi-oricât de mult aş vrea să mor
nu pot să plâng.
Nici măcar nu mai încap în mine.

Simt un tremur uşor prin coapse şi tălpi.
Oamenii traversează strada,
trec grăbiţi pe lângă mine
şi-n pântec îmi creşte o frică.

Dualism

Azi ne rupem în bucăți,
Și ne-mpărțim tot ce avem,
Simțim sau suntem.
Materie și spirit.

Eurile noastre se metamorfozează,
În apă și în soare. Sunt androgine.
Se-ascund în carnea-mi ce e scut,
De-al albastrul tău
Ce nu mai are soare.

Imateriale trupuri se împletesc
Și gânduri se sărută,
Și clipele cu limba le îndoaie,
Le răsucesc și le transformă-n trepte,
Spre un divin ce-i doar al lor, al eurilor.

ploaie tiţiană

*pentru a nu exista nelamuriri: in acest context tiţian=roscat*


7 ani au trecut intr-un ritm galgaitor,inecati parca in aleanul pleopelor mele.Povestea mi-am amintit-o acum 3 luni cand a inceput o ploaie stearpa,cu picuri mari, sticlosi si de o consistenta vascoasa.
Decembrie, luna vapaii pacatoase a adus in acel an o ploaie torentiala.8 luni ude ne asteptau cand prima picatura s-a inecat in pamantul nostru sfaramicios si uscat.
In cei 14 ani de viata nu vazusem ploaia.Am inceput sa beau cu nesat incercand sa regasesc senzatia nespus de placuta si senzuala a primului picur ce si-a gasit sfarsitul pe limba mea.Toata noaptea am sperat sa pot reitera acel gust acrisor fie macar si pe varful limbii. Pentru o secunda am simtit sfaraitul stins al apei pe suprafata limbii mele insetate, numai atunci am putut sa dorm, un somn greu si incarcat.
A doua zi trebuia sa incep cursurile cu tiţianul.Pe acesta din urma tatal meu l-a gasit rascolind,intr-o maniera insetata ce semana a disperare,mancare in hambarul nostru.Dupa ce a fost prins,ne-a fixat pe toti cu ochii lui translucizi ce raspandeau umbre opale.Ne-a contemplat astfel, intr-o indarjire tacuta specifica numai catarilor.Nu ne-a invrednicit nici macar cu un cuvant in primele zile, apoi, de indata ce ploaia s-a revarsat violent a inceput sa insire o pleiada de cuvinte indecente.Ochii tuturor s-au marit pentru cateva secunde, gurile li s-au mirat formand un « o » perfect.Un zambet mi-a taiat constiinta adormita si orgoliul meu nemasurat s-a gandit neincetat la placerea de a detine o asemenea specie exotica.Nu mare mi-a fost mirarea cand parintii mi-au incredintat educatia lui cu tot ce implica aceasta, insa responsabilitatea principala era sa-l fac sa nu mai injure atat de barbar.Pe scurt, sa-i distrug tot farmecul lui de animal rar si nedomesticit.
Victoria mea a fost redutabila, in doar cateva zile titianul incetase sa mai injure in prezenta celorlalti, dar nici sa mai spuna orice altceva.Totusi, incercarile mele de a-l invata fie si cele mai uzuale cuvinte au esuat.Ati putea crede, in mod eronat ca il dezvatasem total de obiceiul sau imoral.Deseori, buzele lui se strangeau schimonosindu-si intreaga fata, ca si cum o durere fizica brusca ar fi pus stapanire pe el.
Desi zilele acelei perioade erau linistite si se scurgeau intr-o monotonie greu de descris, noptile aveau un farmec indecent.Intr-una din ele,imi imbracam camasa de noapte, incantata de senzatia racoroasa pe care mi-o dadea atingerea bumbacului rece de pielea mea transpirata.Un tropait marunt a rasunat in apropiere, m-am intors si am rasuflat usurata la vederea tiţianului.Am zambit imbietor,i-am cuprins mana cu o febrilitate fara margini si i-am spus plina de exaltare copilareasca ca poate sa vorbeasca de fata cu mine, ca nu ma deranjeaza cuvintele lui neobisnuite.Ochii lui transparenti au facut un scurt ocol intregului meu corp, au zambit parca multumiti de priveliste.Si ce fericire, ce tumult de saruturi lipicioase si soapte fara speranta, ce freamat al buzelor insetate de cunoastere ne cuprindea in noptile acelea din vremea potopului !
O infrigurare rapida imi apasa intr-un val de emotii periferiile trupului meu neformat.Alte cuvinte decat cele stiute de el ar fi fost de prisos, ne-ar fi adus o indepartare ce nici macar corpul celuilalt nu ar fi putut sa o medieze.
In scurt timp casa a fost inundata.Ochiuri rapide de apa se formau la nivelul gleznelor noastre.O bucata de acoperis s-a prabusit la cativa zeci de centimetri de patul meu.Era o ploaie cu stele, iar pojghita de apa a podelei reflecta intregul cer.Am contemplat tacuta gaura din tavan oftand ritmic.Din cauza zgomotului produs de pasii lui grei prin apa,intalnirile noastre nocturne devenisera imposibile.Deodata, privind cerul podelei, mintea mea deliranta s-a trezit si a gasit rezolvarea tuturor disfunctiilor noastre adolescentine.(el, cu intreaga lui natura de zburator deloc platonic va reusi sa isi impleteasca destinul cu al meu prin aceasta spartura divina din acoperis)
Cand intregul lui corp s-a rostogolit in aer, lovindu-se implacabil de stelele parchetului, mi-am inabusit un mic tipat de disperare.M-am apropiat de el si am putut urmarii cum ochii lui, la fel de transparenti precum apa putin adanca deveneau teribil de opaci si tulburi.Speriata, m-am ascuns in patul ce inca mai pastra mirosul sudorii lui nedomesticite, incercand, precum in prima zi a ploii sa ghicesc aroma sa neobisnuita.
Pamantul mustea a apa, adunandu-se in cocoloase in jurul gleznelor mele aurii.Pierduta in marea de pamant afanat deplangeam sfarsitul nevinovatiei si rostogolirea lui in aer.Acum, de cand ploaia a inceput din nou, mirosul lui intepator de tiţian neinblanzit persista in aer.

so alone

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Agonii

întunericul îţi urlă în spate
ca o cobră
în ritualul veninos al tăcerii
urme de surâsuri
se preling pe pereţi
umbre îţi dilată privirea
şi gheare îşi plimbă obscurul
pe dinăuntrul trupului
inima devine otrăvitoare
îmbrăţişată cu iederile mucegăite
cutele pielii schiţează unghiuri magice
eşti o epavă ancorată
la marginea fluviului