Rădăcini aeriene

Paşii mei răsunau sec pe marmura albicioasă a azilului de bătrâni dintr-un oarecare oraş de provincie. M-am aşezat pe un scaun albastru şi am început un joc straniu cu proprii genunchi. O asistentă m-a privit lung apoi m-a întrebat pe cine caut. Vocea cu inflexiuni stridente nu a reuşit să îmi oprească gândurile rătăcite. Am oftat, apoi, adânc şi gutural, i-am spus că îl caut pe tata. Buzele rujate neglijent s-au strâns într-o incertitudine implacabilă când, plimbându-şi fără jenă ochii cenuşii asupra mea şi-a dat seama că nu aveam mai mult de 20 de ani. Am zâmbit vag:
- Cu violoncelul.
Şi-a mijit ochii spălăciţi, imediat transformaţi în două riduri.
- Vino după mine.
În timp ce mă conducea prin holuri tăcute ce musteau a igrasie, a scos o pudrieră dintr-un buzunar interior al halatului nu tocmai alb. M-a forţat să mă opresc:
- Fă ochii mari păpuşă.
M-am supus în timp ce ea îşi pudra nasul folosindu-se de reflexia ochilor mei supradimensionaţi.
- Ştii, ce dacă nu mai vorbeşte de 2 săptămâni? Eram preferata lui.
Am tăcut.
Şi-a ţuguiat buzele bătrâne şi a sărutat aerul bolnăvicios.
- Noi, fetele de aici, toate îl voiam pentru noi, e un fel de Don Juan, mă înţelegi?
Am tuşit, mi-am dres vocea şi i-am spus că nu o înţelegeam. S-a uitat mirată, a dat din umeri şi a mărit pasul mişcându-şi şoldurile cu o ritmicitate teribil de enervantă.
Când am ajuns în faţa uşii 74, ancorând un zâmbet nespus de fals, mi-a urat noroc, dar, spre surprinderea mea, nu a intrat cu mine. Pantofii îmi scârţâiau şi mă simţeam jenată. Începuse să îmi fie cald, îmi înghiţeam rapid picăturile de transpiraţie de pe buza superioară.
M-am aşezat lângă el şi am încercat să zâmbesc. A privit în gol. Încercam în zadar să nu îmi ating genunchii.
- Mai ţii minte când… M-am înecat. Gâlgâitul surd al gâtului anunţa posibile lacrimi.
- Îţi aminteşti când….(am tuşit haotic)
-Scuze tati, e de la astm. (nu aveam astm)
A dat neajutorat din cap, ca şi cum ar fi înţeles situaţia penibilă.
Am tăcut, gândindu-mă cât de greşit a sunat acel « tati ». Nu repetasem îndeajuns acasă.
Încercam cu disperare să mă desprind de ticul genunchilor nemângâiaţi.
- Când am fost la primul tău concert, îţi aminteşti ce s-a întâmplat?
Probabil nu. O femeie supraponderală apucase să îmi zărească chipul de dovlecel autentic. Înăbunşindu-mă cu sărutări disperate m-a întrebat dacă mi-a plăcut reprezentaţia. Tata m-a luat timid de mână şi am reuşit să zăresc o urmă de zâmbet fluturându-i pe buzele-i vineţii. Am împins-o uşor pe femeia iubitoare şi am declarat pe un ton răstit, însoţit de senzualitatea aferentă: « Nu e tatăl meu, e amantul meu. »
Am pufnit într-un râs dureros:
- După, nu te-am mai văzut jumătate de an. Sau au fost 2 luni?
Am închis ochii. Înşiruindu-se în faţa mea, aproape ameninţător, frenetic, locuri familiare au apărut. Am revăzut castanul nostru, aşa cum era odată, şi pe mine sărutându-i şi îmbrăţişându-i copilăresc tulpina vânjoasă. Castanul nostru a ars lovit de un fulger. Din casa i-am auzit ultimele ţipete, agonia tăcută, agonia aceea a scoaterii rădăcinilor. Atunci, pentru prima oară, m-am întrebat ce se va alege de noi dacă ne sunt scoase rădăcinile.
Acum am ochii larg deschişi şi încerc să îmi înghit pumnul drept. De la 10 ani, în fiecare moment de tensiune fac acest gest fără speranţă, ca şi cum aş crede că într-o zi voi reuşi să îl înghit şi odată cu digerarea lui toate necazurile, frământările, durerile ar dispărea. M-am oprit şi mi-am privit disperată mâinile, vedeam alunecând printre degete crâmpeie din mine. M-am resemnat tocmai atunci când el, acea persoană care era legată de mine într-un mod atât de intim prin faptul că împărţisem odată aceeaşi sevă ce hrănea rădăcinile castanului sălbatic, mi-a vorbit, privindu-mi obosit genunchii roşii:
- Vei avea nevoie mereu de cineva care să îţi mângâie genunchii.

cuB.

Eu am un cub ţintit într-o sferă de piatră care se crapă pe margini atunci când câinii latră, dimineaţa. Care-mi surâde în oglindă când îmi privesc senin faţa şi atrag spre mine orice atenţie, căci metropola mea e un fel de detenţie a cărei regulă-i monogamia.

Nu mă silesc să accept căci pe tine oricum o să te iau aşa! În braţele mele ai zâmbet de copil.. ochi plini de durere, zgomot aspru pe vinil.

Pe podeaua de mult adormită, zace o haină veche, răvăşită, cu glasurile noastre-n ea. Cu mişcări abrupte şi cântări prea lente, cu bucăţi de viaţă şi cu griji scadente te am eu pe tine-n braţe.

Şi când mă trezesc din graţii, încă suntem pe podea contemplând la saltul ce urmează. Dintr-un cub de sticlă ţintit într-o sferă de piatră, tu cu un picamer, eu îngrijorată, planetară şi cu planuri mii in minte, evadăm din stâncă fără scop şi ţinte. Amândoi de mână, amândoi în cub, tu cu un picamer, eu? Cu un şurub.

m-am gîndit să mă fac criminală

toţi copiii au visuri ciudate
vrei să fii circar, pentru că ţi-a plăcut clownul,
şofer de maşină sau
chelner la un mic restaurant de la marginea oraşului

m-am gîndit să-ţi fur patul,
scaunul din colţul drept al mesei de bucătărie,
telecomanda, două pahare din care am băut şampanie,
un cearceaf, o pernă, un fotoliu, scaunul cu rotile,
oglinda de lîngă uşa de la intrare,
perila balconului
şi numele tău de familie

te rog,
vreau să fiu criminală,
să-ţi ucid din toate cîte puţin

mi-ai spus că fericirea ta e în mîinile mele
şi atîta timp cît voi purta cătuşe fericirea ta
va fi o criminală
frumos. Nu?

te rog să-mi aduci supă la pachet
şi nu uita de cartofi fri cu mult piper
cred că la 21 nu te vor primi, aşa că vino la 9
voi avea destul timp să-ţi citesc poemele scrise
în absenţa ta,
nişte poeme pe care nu o să le înţelegi niciodată

îţi voi explica totul de-a fir a păr ca să te pot
reţine cît mai mult,
apoi voi reveni în celulă
între patru pereţi strîmţi cu alte criminale şi
ca să-mi amintesc de-o euforie a noastră,
îmi voi aţîţa colegele cu injurii pe care le-am auzit în stradă

te voi simţi iar lîngă mine
într-o explozie de pumni
şi-a doua zi
o să-mi pot imagina că vine supereroul meu,
adică
un fel de
superiubire.

frumos, nu?

16. bum!

16.bum.
Nici un bum! Normal, tacut, rapid, prea rapid, sec, firesc, urat, cu dezamagiri, cu lacrimi, cu zambete false, cu un "multumesc" repetat de prea multe ori, cu o licarire, cu flirt, cu pat, cu durere.
Mi-e frica sa citesc postul de anul trecut, de ziua mea. Mi-e frica pentru ca stiu ca ma va deprima si mai mult. Nu stiu daca sunt deprimata acum. Doar ca timpul fuge, eu nu sunt o buna alergatoare. Lumea uita, ma uita, nu ma cunoaste, pierd prieteni, pierd sentimente, cuvinte, lacrimi. Am zis ca nu plang de ziua mea. Dar seara, in pat, nu am putut sa ma abtin. Am varsat 5 lacrimi pentru un an. Un an din viata mea. Uneori ma simt atat de batrana, uneori ma gandesc ca voi ajunge mult prea repede la 18 ani. As vrea sa fiu copil. Mi-a imbatranit copilaria. A trecut si ziua mea. Nu stiu ce asteptari aveam de la ea. Doar ca... doar ca a fost mai urat decat ma asteptam. Si totusi am realizat ca pot sa iubesc. Da pot, dar in acelasi timp, nu pot. Nu vreau. Nu as putea nicicand sa iubesc singura, din nou. Asa ca zi de zi, imi construiesc ziduri. Nu iubesc pe cei care ma iubesc, pentru ca sunt obisnuita sa sufar. Am intors spatele la mult prea multi oameni. Mi-au inghetat degetele si nici nu stiu ce as mai putea scrie.
16 ani - alt pas spre sfarsit.
Intrebarea e cand voi ajunge la colaps?!

Sub cerul cu iarna în palme

m-a trezit în noapte
cântatul cocoșului
și m-am întrebat
ce-ar fi să-i pictez
remușcarea
în culorile cerului

o clipă
cineva se uită
ridicat pe vârfuri la fereastră
zicându-mi:
aruncă penelul ! cu degetele ară
și ziua pământul
curând ai să înveți
cum vântul înrămează văzduhul

respir.
mi-e teamă să nu dezgolească lumina
fumul nărilor
sub cer cu iarnă în palme

sufletul meu nu e o loterie

am să te las din nou
să mi te (re)naști ca un ghimpe
pe trandafirul sufletului meu
și-apoi să mori
cu numele meu pe buze

pe buzele pe care-ți curg
iubiri amare

nu-mi păta sufletul
cu o dragoste atât de falsă
ca privirea pe care ți-o pui șablon

eu o să-mi țin aceleași frunze căprui
în priviri
și-am să te las să-ți trăiești
acele 7 vieți în mine

dar, de fiecare dată
o să mori cu-amorul neîmplinit

câteodată, nu știi,
dar îmi place să fac pe malefica
tu n-ai decât să-ți încerci norocul

doar că, dragă,
sufletul meu nu e o loterie

Noţiune

Timpul-busolă rătăcită în noi.
Regăsirea-amintirea fluturelui din amintire.
Eu-lumi paralele.
Noaptea-masca planetei Pământ.
Viaţa-jocul unui teatru însufleţit.
Nimicul-un spaţiu dezorientat.
Moartea-pendul suspendat de la naştere.
Noţiune-acel ceva inexplicabil... şi nesfârşit...

Metamorfoză

Lumea mea e o mare cu labirinturi şi stări de spirit. Înot, dar mă pierd...malul, echilibrul se văd mult prea departe. Din haos m-am ridicat, pe haos mă înalţ...noaptea mi-e iubire împreună cu tine, ziua – amalgam de raze infinite contopite cu diverse stări. Şi aşa începe totul... La început e un mister ce te intrigă şi-ţi macină orice clipă de timp liber...numai la el te gandeşti. Noaptea când nu dormi, tot el iţi trece prin minte, ziua, reverie – un simplu mister... Şi uşor-uşor începi să-l desluşeşti. Mergi înainte prin el până când te loveşti de intersecţii. Derutat, nu ştii dacă-i în stânga sau în dreapta continuarea şi de multe ori pare că paşeşti cu ochii închişi pe unde te poartă soarta. Apoi începi să te izbeşti de ziduri, şi instinctul te obligă să le spargi, dar de multe ori rămân cărămizi rătăcite – răni interioare, refuz şi blocaj interior. Şi eşti nevoit, obligat mai degrabă să treci peste tot. Câteva clipe de drum drept se mai ivesc şi apoi începe adevaratul haos. Şi vezi uşi şi geamuri şi porţi...închise, deschise, mari, clădite-n stilul tău. Descoperi apoi ce-i în spatele lor şi vezi frumuseţea, iubirea...cunoşti, refuzi, accepţi, plângi, mergi înainte. Te agăţi de orice sfoară care-ţi promite ceva mai bun şi din simplul semn al întrebării misterul tău a devenit o viaţă. Te rătăceşti adesea dar te trezeşti totuşi acasă dimineaţa. Şi aşa e lumea - a ta, a mea, a lui sau a oricărui pământean...o simplă mare prin care te rătăceşti ce se metamorfozează dintr-un simplu semn al întrebării, într-un punct grav - sfârşitul.

not being dead

dimineaţă un copil
îşi înfunda papucii în
bălţile de pe trotuar

m-am gîndit să-mi îndes
capul într-un tort cu multă miere,
să mă aşez pe marginea drumului
şi să cînt

suferinta se ridica din fluier

frigul muscă pe dinăuntru
copilul râzgâiat
îmi toacă urechea

cu pana-nmuiată în tuş
însemn chipul zilei în care am văzut
miei atârnați în cârlige.
îmi cânt suferința
și ea se ridică din fluier